ICCJ. Decizia nr. 582/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 582/2012
Dosar nr. 4108/115/2009
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 18 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 4108 din 04 decembrie 2009, reclamanţii R.S., R.J. şi R.A. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării (deportării) primilor doi reclamanţi şi membrilor familiilor acestora, respectiv defuncta R.M., decedată la data de 26 februarie 1999, strămutată în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, defuncta M.I., strămutată în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955 şi defuncta R.O., decedată la data de 23 decembrie 1966, strămutată în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, în Bărăgan, apreciind că pentru o reparaţie justă şi dreaptă a suferinţelor îndurate, plata sumei de 541.000 euro pentru fiecare dintre primii doi reclamanţi şi 166.000 euro pentru ultimul este îndestulătoare.
La termenul de judecată din 16 iunie 2010, reclamanţii au declarat că renunţă la judecată cu privire la pretenţiile ce le-ar reveni, în calitate de moştenitori ai defunctei R.O.
Prin sentinţa civilă nr. 1640 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii R.S., în nume propriu şi în calitate de moştenitor după defuncta M.I. şi după defuncta R.M., R.A. şi R.J. în nume propriu şi în calitate de moştenitor după defuncta R.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi a obligat pârâtul să plătească suma de 20.000 euro, pentru reclamantul R.S. şi câte 15.000 euro, pentru fiecare din reclamanţii R.J. şi R.A., echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale. S-a luat act de renunţarea reclamanţilor la despăgubirile ce le-ar reveni după defuncta R.O.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din probele administrate rezultă că reclamanţii întrunesc condiţiile prevăzute de susmenţionatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ei şi de antecesorii lor, care au fost privaţi de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 ani, prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că cererea reclamanţilor de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-au avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamanţi, atât pe plan fizic cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamanţii au perceput consecinţele vătămării, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile.
S-a mai reţinut că indemnizaţia de care au beneficiat reclamanţii în temeiul Decretului Lege nr. 118/19909 nu poate constitui în nici un caz o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate şi că reclamanţii nu au beneficiat de nici o altă despăgubire, astfel cum reiese din declaraţiile acestora pe proprie răspundere.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, art. 8 C.E.D.O., jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza K. vs. Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa de fond a considerat că, atâta timp cât reclamanţii au făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit, au dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 77 din 25 ianuarie 2011, a respins apelul declarat de reclamanţii R.S., R.J. şi R.A. împotriva sentinţei civile nr. 1640 din 13 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P., şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. şi P. contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza S. şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, instanţa de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
S-a reţinut că această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamanţi, s-a constatat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, ne mai impunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste.
Faţă de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretenţiilor reclamaţilor, instanţa a constatat că apelul acestora este neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor, reclamanţilor nu li se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege pentru prejudiciul moral invocat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii R.S., R.J. şi R.A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au arătat că instanţa de apel le-a încălcat dreptul la apărare şi nu s-a pronunţat pe cererea de amânare formulată în cauză.
Recurenţii au susţinut că hotărârea a fost dată cu nerespectarea principiului egalităţii în drepturi şi a normelor legale în materie, arătând că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză, având în vedere că acţiunea a fost formulată şi soluţionată în fond anterior pronunţării acestei decizii.
A aprecia altfel ar duce la încălcarea art. 16 din Constituţia României, creând o discriminare între persoanele care au introdus acţiunea în acelaşi timp şi care au obţinut o hotărâre definitivă la alt moment.
În acest sens, recurenţii au invocat şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa C.E.D.O., arătând că respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la un alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri aflate în situaţii identice la data introducerii acţiunilor.
Totodată, recurenţii au invocat şi nerespectarea principiului neretroactivităţii legii, în sensul că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel nu a motivat în concret, raportat la situaţia de fapt, de ce aceştia nu ar avea dreptul la repararea prejudiciului, iar în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, au arătat că acesta nu a fost soluţionat pe baza celor invocate în faţa primei instanţe în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea modificărilor aduse Legii nr. 221/2009 prin OUG nr. 62/2010, neconstituţionalitatea acestor prevederi fiind constatată, de altfel, prin Decizia nr.1354/2010 a Curţii Constituţionale.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu prioritate, este de observat că recurenţilor nu li s-a încălcat dreptul la apărare, iar faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cererea de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului acestora, depusă la dosar după închiderea dezbaterilor, nu atrage nelegalitatea hotărârii, aşa cum susţin recurenţii.
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie chestiunea efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, însă aceste critici nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanţii sunt sau nu îndreptăţiţi la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurenţilor, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanţilor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamanţi, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceştia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.S., R.J. şi R.A. împotriva deciziei nr. 77 din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 589/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 453/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
