ICCJ. Decizia nr. 45/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 45/2012
Dosar nr.14086/3/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 martie 2010 pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamanta S.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plăţii, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, B.O., ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanta în calitate de fiică a defunctei B.O. a arătat că, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, aceasta din urmă împreună cu familia sa a fost dislocată din zona frontierei de vest şi i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Vădeni, jud. Brăila, măsură dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ulterior, ridicată prin Decizia nr. 6100 din 22 iulie 1955.
Mai arată reclamanta, că mamei sale i-a fost confiscată întreaga avere, fiind nevoită ca împreună cu familia sa, să locuiască în condiţii improprii, caracterizate prin neajunsuri din punct de vedere material, social, fără medicamente, fiind astfel în imposibilitatea de a trăi decent, cu un statut corespunzător din punct de vedere profesional, datorită traumelor suferite, recunoscute şi prin Decizia nr. 2213 din 11 octombrie 2007 prin care i s-a atribuit mamei sale, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Prin sentinţa nr. 1318 din 20 septembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei S.S. şi a dispus obligarea pârâtului la plata către aceasta, a sumei de 2.000 euro, cu titlul de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu"(..), aşa încât „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-a inclusiv pot solicita instanţei despăgubiri, în temeiul art. 5 lit. a) din acelaşi act normativ.
S-a apreciat în speţa dedusă judecăţii, că suma acordată reprezintă o satisfacţie suficientă şi echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de mama reclamantei, căreia, prin luarea acestei măsuri i-a fost afectată grav reputaţia, demnitatea, prin suferinţele fizice şi psihice, rezultate din lipsurile pe care a trebuit să le suporte pe perioada aplicării măsurii şi ulterior, după ridicarea acesteia.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanta S.S. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei tribunalului, în sensul menţinerii dispoziţiilor în ceea ce priveşte admiterea acţiunii şi schimbarea sentinţei, sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.
Criticile reclamantei au în vedere cuantumul neîndestulător al daunelor morale acordate, în raport de suferinţele fizice şi psihice îndurate, care nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
Totodată, apelanta-reclamantă a făcut referire la modificările survenite în ceea ce priveşte OG nr. 62/2010 şi a susţinut că au fost încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 şi a susţinut că au prioritate reglementările internaţionale.
Curtea Constituţională este, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, garantul supremaţiei Constituţiei României, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a Regulamentelor Parlamentului şi a Ordonanţelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea.
Acest act normativ, cu caracter de complinire, elaborat şi adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara nedreptăţile comise de regimul politic anterior şi cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să îşi exercite drepturile fundamentale.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat, dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, se susţine de către apelanta-reclamantă că, instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă autoarea apelantei.
La termenul din 10 februarie 2011, apelanta-reclamantă a depus la dosar „precizări", prin care a arătat că solicită a se avea în vedere, la soluţionarea cauzei, următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituţie; Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluţia nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluţia nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985; art. 5 şi 6 din C.E.D.O.
În Şedinţa publică din data de 10 februarie 2011, reprezentantul apelantului-pârât a invocat, ca motiv de apel de ordine publică, aspectul declarării neconstituţionale a prevederilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 şi ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca urmare a pronunţării Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi 1358 din 21 octombrie 2010 de către Curtea Constituţională.
În motivarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva sentinţei civile nr. 1318 din 20 septembrie 2010 se arată că, în primul rând, în mod greşit instanţa de fond a obligat Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 2.000 euro, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a măsurii administrative de dislocare împotriva autoarei reclamantei, pentru perioada de 4 ani.
S-a susţinut de către pârât că la data 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358 a statuat că dispoziţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, sunt neconstituţionale.
Prin urmare, având în vedere că aceste dispoziţii în baza cărora instanţa de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 2.000 euro au fost declarate ca fiind neconstituţionale, apelantul-pârât consideră sentinţa instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică.
Sunt formulate critici ce vizează obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 2.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani, cât autoarea reclamantei a fost dislocată într-o altă localitate şi se susţine de către apelantul-pârât că suma acordată este foarte mare în raport cu prejudiciul suferit de aceasta,
Sunt dezvoltate critici potrivit cărora, instanţa de apel ar trebui să aibă în vedere faptul că raţiunea dispoziţiilor legale cuprinse in Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovaţi şi, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existenţa unor asemenea dispoziţii fiind de natură să sporească vigilenţa organelor judiciare în verificarea şi aprecierea materialului probator, pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte. Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispoziţiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acţiunea în plata daunelor morale fiind o acţiune personală.
Dar, chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi, este totuşi necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt: consecinţele negative suportate sub aspect fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate situaţia profesională şi socială a celui care se consideră victima măsurii luate.
S-a arătat că, relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate. Ținându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către autoarea reclamantei pe o perioadă de 4 ani, cât a fost dislocată dintr-o localitate în alta, se impune să fie cenzurat şi reapreciat, cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 2.000 euro, această sumă fiind foarte mare.
Prin Decizia nr. 45/ A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietate intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.S.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., a schimbat sentinţa nr. 1318 din 20 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi a respins acţiunea.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010) au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, Curtea a constatat că, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Răspunzând criticilor, instanţa de apel a reţinut în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, că dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
La data soluţionării prezentului apel, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operaţiunea de punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, instanţa de apel este pusă în situaţia de a aplica dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 /2009, care şi-au încetat efectele.
Ca urmare a prevederii constituţionale, încetarea efectelor dispoziţiei legale declarate neconstituţionale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă.
Astfel, dispoziţia declarată neconstituţională era cea care năştea dreptul subiectiv civil cu dreptul la acţiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea formulată de reclamantă.
Nu se poate pune semnul egalităţii, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor şi duce la crearea unui conflict de legi în timp ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) şi încetarea efectelor unei norme juridice, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor (nu provine de la legiuitor şi nu poate da naştere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur şi simplu încetează să mai existe).
Totodată, nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime" a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior, iluzorie.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., „speranţa legitimă" este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
Cât priveşte precizările de temei juridic invocate de reclamant în apel, Curtea reţine că acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată, deoarece o astfel de substituire ar transforma, de fapt, cererea precizatoare într-o cerere de schimbare a temeiului juridic al acţiunii, cerere nepermisă în apel, de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Dincolo de acest aspect, precizările din conţinutul Rezoluţiei nr. 1096 a Consiliului Europei evocate, nu pot constitui suport legal al lipsirii Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, de efectele conferite prin art. 147 alin. (1) din Constituţia României, respectiv nu pot constitui izvor al dreptului reclamat în speţă, în condiţiile în care în legislaţia internă se află în vigoare o reglementare distinctă, reprezentată de Decretul-lege nr. 118/1990, a cărei edictare a avut ca scop, asigurarea unor asemenea despăgubiri.
Prin urmare, ca efect al încetării efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării lor neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358 din 2010 a Curţii Constituţionale, se impune respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată.
Instanţa de apel a apreciat că, faţă de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel de ordine publică, nu se mai impune analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.
Împotriva deciziei nr. 45/ A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a declarat, în termen legal, recurs reclamanta S.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată este rezultatul interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii fiind lipsită de temei legal, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
S-a susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de apel a ignorat dispoziţiile Legii nr. 221/2009, care prevăd posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Reclamanta a arătat că, în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
În dezvoltarea criticilor sale, reclamanta a susţinut că, a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanţă judecătorească.
Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acesteia, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă şi că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a C.E.D.O.
Astfel, recurenta-reclamantă consideră că Decizia Curţii Constituţionale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) şi internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că Decizia Curţii Constituţionale nu poate avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunţării acesteia, acţiunea pe care a formulat-o reclamanta, se afla pe rolul instanţelor şi astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Examinând criticile invocate prin motivele de recurs ale reclamantei, raportat la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte va constata că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. al deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs, sau numai situaţiei celor care nu au formulat, încă, o cerere.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv.
Nu se poate reţine că, întrucât acţiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, guvernat de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii.
Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.
În speţă, reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop îl constituie garantarea supremaţiei Constituţiei.
Curtea va reţine, totodată, că problema de drept examinată a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarata de reclamanta S.S. împotriva deciziei nr. 45/ A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 450/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 41/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
