ICCJ. Decizia nr. 46/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 46/2012
Dosar nr. 21547/3/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, la 30 aprilie 2010, reclamanţii H.M., M.M., K.J., K.M.J. şi H.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia, în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 la plata sumei de 290.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani şi 6 luni în care mama şi, respectiv, bunica lor, K.T., a fost deportată şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că autoarei lor, K.T., împreună cu familia, li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Stăncuţa Nouă – Călmăţui, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, restricţia fiind ridicată în anul 1955.
S-a susţinut că prin aplicarea acestei măsuri administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 autoarei reclamanţilor i s-a cauzat un prejudiciu moral, cuantumul despăgubirilor necesare acoperirii acestuia astfel cum a fost solicitat având în vedere gravitatea faptelor ilicite săvârşite de regimul comunist.
Prin sentinţa civilă nr. 1615 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul la plata către aceştia a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, raportat la situaţia dedusă judecăţii, respectiv la măsura administrativă cu caracter politic aplicată autoarei reclamanţilor prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, de strămutare şi stabilire a domiciliului obligatoriu, se încadrează în categoria celor reglementate de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Ca atare, s-a apreciat că reclamanţii, descendenţi ai acesteia, sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de lege, prin art. 5, pentru prejudiciul moral suferit.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, la stabilirea acestuia, tribunalul a avut în vedere şi faptul că daunele nu pot avea decât efect compensator, neputându-se constitui în amenzi excesive ori mijloace de îmbogăţire pentru cel ce le pretinde. S-a apreciat, astfel, că suma de 50.000 lei reprezintă o despăgubire rezonabilă.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii şi pârâtul.
Apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat prin motivele de apel decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale. În subsidiar, apelantul pârât a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, pe care l-a apreciat ca fiind foarte mare, raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Apelanţii reclamanţi au criticat sentinţa primei instanţe numai sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, apreciat ca fiind prea mic în raport cu circumstanţele speţei, respectiv durata strămutării şi consecinţele produse pe plan personal, social şi profesional, inclusiv după momentul eliberării.
În ceea ce priveşte modificările legislative survenite ca urmare a declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apelanţii reclamanţi au arătat că nu s-au respectat de către Curtea Constituţională propriile decizii şi au fost încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., ratificate de România prin Legea nr. 30/1994.
S-a susţinut că instanţele de judecată trebuie să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea reglementărilor internaţionale mai favorabile, potrivit art. 20 din Constituţia României.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 78/A din 1 februarie 2011, a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, urmare a admiterii în parte a acţiunii, l-a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 20.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a analizat consecinţele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează accesul la un proces echitabil, a art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de convenţie şi protocoalele adiţionale şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
În acest context, s-a reţinut că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă nu are justificare obiectivă şi raţională, violând principiul egalităţii şi nediscriminării.
S-a considerat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi, suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului, creând premisele unei discriminări între persoane, care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, după cum deţin sau nu o hotărâre definitivă la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că efectele deciziei menţionate nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale.
Referitor la apelul reclamanţilor, s-a constatat că, în stabilirea cuantumului despăgubirii, trebuie avut în vedere şi faptul că autoarea acestora nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul dispoziţiilor Decretului – Lege nr. 118/1990.
Dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, curtea de apel a considerat că suma de 20.000 euro poate oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi vieţii private şi sociale a autoarei reclamanţilor, acţiunea fiind admisă în parte.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, ambele părţi.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au criticat decizia recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul cuantumului daunelor acordate, invocând jurisprudenţa C.E.D.O. în cazul reţinerii abuzive (cauzele Niţă, Bursuc sau Barbu Anghelescu contra României), raportat la care suma ce le-a fost acordată de instanţa de apel este infimă.
Pârâtul recurent Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a criticat hotărârea recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că s-a considerat greşit că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curţii Constituţionale, fără a se ţine seama de caracterul devolutiv al apelului şi de principiul ierarhiei actelor normative, în condiţiile în care declararea ca neconstituţională a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 paralizează efectele juridice ale normei contestate.
S-a susţinut că reclamanţii intimaţi nu se pot prevala de un drept câştigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat printr-o hotărâre definitivă.
Prin cea de-a doua critică, recurentul pârât a invocat greşita aplicare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care autoarea reclamanţilor nu a suferit o condamnare, ci o măsură administrativă cu caracter politic, care nu îi îndreptăţeşte pe descendenţii săi la despăgubiri morale.
S-a solicitat ca, în subsidiar, în situaţia în care se va aprecia că acţiunea reclamanţilor este întemeiată, să se cenzureze şi să se reaprecieze cuantumul daunelor morale solicitate, suma de 20.000 euro fiind considerată ca exagerat de mare, raportat la perioada de timp ce a trecut de la producerea prejudiciului până în prezent.
Examinând recursul declarat de reclamanţi, Curtea va constata nulitatea acestuia pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac şi dezvoltarea lor.
Astfel, a motiva recursul înseamnă nu doar identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei de apel, raportat la cazul de nelegalitate invocat.
În cauză, recurenţii reclamanţi nu s-au conformat dispoziţiilor înscrise în art. 3021 C. proc. civ., întrucât, deşi formal au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu au arătat în ce constă în mod concret greşita aplicare a legii, care sunt dispoziţiile încălcate prin hotărârea instanţei de apel.
Astfel, reclamanţii recurenţi s-au limitat la a-şi exprima nemulţumirea faţă de cuantumul despăgubirilor acordate, urmare a admiterii apelului lor, menţionând exemple de hotărâri din jurisprudenţa C.E.D.O., prin care Statul Român a fost obligat la plata unor sume mult mai mari cu titlu de daune pentru reţinerea abuzivă a unor persoane.
Curtea va constata că, în speţă, raportat la motivele invocate nu este posibilă încadrarea acestora în cazul de nelegalitate invocat prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici în celelalte dispoziţii ale art. 304, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac. Pentru aceste considerente, urmează ca, în temeiul art. 306 alin. ultim C. proc. civ., să se constate nulitatea recursului reclamanţilor.
În ceea ce priveşte recursul pârâtului, Curtea va constata că acesta este fondat, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor, şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv.
Nu se poate reţine că, întrucât acţiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, guvernat de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii.
Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.
În speţă, reclamanţii nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.
Se va reţine, totodată, că instanţa de apel a considerat eronat că suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce declanşaseră procedurile judiciare ar putea fi asimilată intervenţiei legiuitorului în timpul procesului, creând premisele discriminării între persoane aflate în situaţii similare.
În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop îl constituie garantarea supremaţiei Constituţiei.
În acest context, nu se poate considera că s-ar fi produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, cauza nu se soluţionase nici la prima instanţă, sentinţa fiind pronunţată la 25 octombrie 2010 (după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, însă anterior publicării acesteia în M. Of.).
Astfel, se va constata că se impunea respingerea apelului reclamanţilor şi, admiterea apelului pârâtului împotriva sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, ca efect al dispariţiei temeiului juridic al acordării despăgubirilor prin declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Celelalte motive de recurs vizând greşita aplicare a art. 5 alin. (1) lit. a) întrucât autorul reclamanţilor nu a suferit o condamnare cu caracter politic şi cuantumul excesiv al daunelor morale acordate (critică subsidiară) nu se impun a mai fi analizate, faţă de soluţia dată în raport cu primul motiv de recurs al pârâtului.
Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârât şi, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va modifica decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamanţilor şi admiterii apelului pârâtului împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti.
Se va schimba în tot sentinţa, în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii H.M., M.M., K.J., K.M.J., H.D. împotriva deciziei nr. 78/A din 01 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1615 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti - secţia a III-a civilă şi, admite apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe.
Schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4599/2012. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4602/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
