ICCJ. Decizia nr. 4699/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4699/2012
Dosar nr. 1490/88/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului şi înregistrată sub nr. 3024/88/2007, reclamanţii L.G. şi L.D. au chemat în judecată pe pârâţii C.L. Tulcea şi M. Tulcea pentru a se constata dreptul de a fi despăgubiţi cu diferenţa dintre suma acordată ca urmare a exproprierii imobilului situat în municipiul Tulcea, str. Griviţei şi valoarea actuală a acestuia şi a fi obligaţi pârâţii la plata sumei astfel determinată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi art. 481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 166 din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Tulcea a respins, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor.
În fapt, s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2297 din 9 noiembrie 1972, reclamanţii au dobândit în proprietate un imobil compus din suprafaţa de 309,6 mp teren şi o casă de locuit, situat în municipiul Tulcea str. Griviţei. Prin Decretul de expropriere nr. 65/1987, acest imobil a trecut în proprietatea statului, construcţia fiind demolată, în zonă fiind construite blocuri. Din cuprinsul adresei nr. 18836 din 28 iunie 2007 a Primăriei municipiului Tulcea, rezultă că reclamanţii au acceptat această expropriere printr-o declaraţie scrisă.
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, susţinând că aceasta este aplicabilă şi pentru imobilele expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în baza Deciziei nr. 6 din 27 septembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoarea a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.
S-a apreciat că acest text de lege nu este aplicabil în cauză, întrucât nu se susţine ipoteza unor imobile care nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat.
S-a avut în vedere principiul potrivit căruia legea civilă nu retroactivează, în acest sens fiind prevederile exprese ale art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Reclamanţii s-ar fi putut adresa cu o cerere către entităţile deţinătoare în baza prevederilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, text care reglementează toate cazurile de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor expropriate, stipulând în art. 11 alin. (4) că în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Totodată, dispoziţiile art. 11 alin. (7) statuează asupra modului de stabilire a valorii măsurilor reparatorii care se calculează prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din imobilul expropriat, teren şi construcţii care nu se poate restitui în natură.
Cum reclamanţii erau ţinuţi să urmeze procedura stabilită de legea specială, instanţa a respins acţiunea formulată, ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 317/ C din 01 iunie 2011, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, faptul că chestiunea supusă dezbaterii este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat şi Legea nr. 33/1994, lege generală în materia exproprierii, respectiv normele dreptului comun în materie de revendicare imobiliară, dat fiind temeiul juridic al cererii introductive de instanţă şi pretenţia concretă a reclamanţilor.
Ulterior pronunţării Deciziei nr. 6 din 27 septembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, în cadrul unui recurs în interesul legii, a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care, în art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate.
Dispoziţiile textului legal sus menţionat se aplică în toate cazurile de expropriere, esenţială fiind constatarea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri.
Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 26 şi 35 din Legea nr. 33/1994, normă generală, pentru toate exproprierile care au avut loc, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.
Relevant în soluţionarea cauzei este şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie pronunţată în temeiul art. 329 C. proc. civ., a statuat că „dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că, aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”, Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, conform deciziei nr. XX/19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţie, echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a C.E.D.O., care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, C.E.D.O. a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (I.B. şi M.B. contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).
Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin Decizia nr. 33/2008 şi Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”.
Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun şi Legea nr. 33/1994, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
C.E.D.O. a statuat că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza P. contra României, 2005, Cauzele C., L. sau P. contra României).
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 29 august 2011, reclamanţii L.G. şi L.D., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Nu poate fi reţinută motivarea deciziei instanţei de apel, întemeiată pe decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în temeiul art. 329 C. proc. civ., în sensul că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată atât pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 cât şi pe dispoziţiile art. 481 C. civ.
Nu s-a avut în vedere Decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, conform căreia în cazul cererilor de restituire a imobilelor expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi.
Un alt argument al nelegalităţii deciziei instanţei de apel este legat de faptul că accesul liber la justiţie este consacrat prin art. 21 din Constituţia României, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Aşa cum a statuat C.E.D.O. în materia restituirii imobilelor preluate de statul român în perioada comunistă, nebeneficierea reclamanţilor de dreptul de proprietate asupra bunului propriu, combinată cu lipsa de despăgubiri drepte şi prealabile, i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, drept garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Faptul că nu mai pot promova o acţiune în revendicare după data de 14 februarie 2002, prin raportare la prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, ar avea semnificaţia nesocotirii unor drepturi deja stabilite în favoarea reclamanţilor, în contradicţie cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.A.D.O.L.F., care consacră atât dreptul oricărei persoane la respectarea bunurilor sale, cât şi obligaţia autorităţilor statului de a se abţine de a lipsi pe cineva de proprietatea sa, decât numai pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Această limitare care li s-a impus în sensul de a utiliza exclusiv procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, are natura unei ingerinţe în dreptul reclamanţilor de proprietate.
Fiind lipsiţi de posibilitatea de a obţine restituirea bunului pe calea acţiunii în revendicare, reclamanţii pretind că sunt puşi în situaţia de a pierde dreptul de proprietate în favoarea statului.
Lipsa unei compensaţii, într-o astfel de concepţie, nu este justificată de vreo împrejurare care să justifice proporţionalitatea între ingerinţa impusă şi imperativul respectării dreptului de proprietate.
S-a susţinut, totodată, că înainte de a se pronunţa pe fondul cauzei, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii raportat la prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care persoanele care nu au formulat notificări în temeiul acestei legi pierd dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii prin echivalent sau în natură.
Deşi excepţia inadmisibilităţii cererii raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 a fost respinsă ca nefondată, a fost respinsă atât acţiunea cât şi apelul ca nefondat, motivat de faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi.
În ceea ce priveşte modalitatea reparării prejudiciului suferit, deoarece restituirea în natură nu este posibilă, reclamanţii au solicitat înlocuirea acesteia printr-o restituire prin echivalent, deci printr-o obligaţie de dezdăunare.
Reclamanţii au învederat instanţei că au investit Tribunalul cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 481 C. civ., întrucât au pierdut termenul de a depune notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Potrivit dispozitivului Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţiile unite, „în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea speciala şi C.E.D.O., convenţia are prioritate”. Se vizează în mod expres dispoziţiile art. 6 din Convenţie care consacră în mod expres şi imperativ dreptul oricărei persoane de a avea acces la justiţie.
Prioritatea C.E.D.O. poate fi acordată în cazul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice civile.
Recursul este neîntemeiat.
Raţionamentul instanţei anterioare a pornit, aşa cum era firesc, de la însăşi pretenţia concretă a reclamanţilor, respectiv temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, acţiunea reclamanţilor este o acţiunea întemeiată în mod expres pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi pe dispoziţiile art. 481 C. civ., reclamanţii solicitând acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, în legătură cu care au afirmat că a fost expropriat, cu plata unei despăgubiri care nu este echivalentă cu valoarea imobilului.
Instanţele fondului au stabilit că terenul expropriat a fost ocupat de construcţiile pentru care s-a dispus exproprierea.
În contextul împrejurărilor de fapt pe deplin stabilite şi necontestate, instanţa de apel a reţinut corect că problema de drept supusă dezbaterii este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat şi Legea nr. 33/1994, ca lege generală în materia exproprierii, respectiv normele dreptului comun în materie de revendicare imobiliară.
Prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, oferă soluţia legislativă pentru toate situaţiile referitoare la bunurile preluate de stat fără titlu valabil şi anume imobilele pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii”.
De altfel, Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie pronunţată în temeiul art. 329 C. proc. civ., a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că, aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aşadar, chiar dacă decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a aceste legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, instanţa de apel nu putea ignora faptul că, ulterior pronunţării acestei decizii, a fost adoptată o lege specială, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care, în mod expres, prin art. 11, a instituit reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate.
Instanţa de apel, având în vedere dispoziţiile de principiu ale legii, a interpretat corect că norma legală sus menţionată se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum aceasta a fost făcută cu titlul valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubirile expropriaţilor, fără relevanţă dacă exproprierea a privit numai terenurile sau numai construcţiile, esenţială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri.
S-a apreciat corect că art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 26 sau 35 din Legea nr. 33/1994, normă generală, pentru toate exproprierile care au avut loc, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.
Într-un astfel de context legislativ şi respectând principiile de drept care impun raţionamente juridice coerente, s-a reţinut corect că persoana interesată nu poate să aleagă între cele două acţiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele preluate de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întrucât un drept subiectiv nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiune distincte.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie, în acest sens argumentele juridice fiind desprinse atât din jurisprudenţa internă cât şi din jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, a statuat că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenţie, nu este un drept absolut, C.E.D.O. prescriind că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, în acest sens fiind decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Reclamanţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.
A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţie, echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a C.E.D.O., care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, C.E.D.O. a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate, cauza B. şi M.B. contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008.
Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin Decizia nr. 33/2008 şi Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”.
S-a apreciat corect că nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii întemeiată pe dreptul comun sau pe Legea nr. 33/1994, chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.
Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) şi Legea nr. 33/1994, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de „bun” se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, anume o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri neexecutate, etc.
În acest sens, Curtea a reţinut în Cauza P.A. ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului”.
În consecinţă, Curtea a apreciat că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” .
În egală măsură, reclamanţii nu aveau „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului lor, câtă vreme Decizia nr. 53/2007 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea fondată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens.
C.E.D.O. a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective”, cauza P. contra României, 2005, Cauzele C., L. sau P. contra României.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la Convenţie ca fiind „concret şi efectiv”, ori în cauză, reclamanţii nu s-au adresat anterior justiţiei sau expropriatorului pentru restituirea bunului pentru a se putea considera că aceştia beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii.
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Împrejurarea că instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi pe acest aspect hotărârea a rămas irevocabilă, nu înseamnă că instanţele anterioare au nesocotit ceea ce anterior au tranşat, întrucât abordarea raportului juridic dedus judecăţii s-a realizat dintr-o perspectivă diferită, aceea a fondului dreptului pretins, respectând în acelaşi timp toate garanţiile impuse de legislaţia internă, dar şi de Convenţie.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.G. şi L.D. împotriva deciziei nr. 317/ C din 1 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4683/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4702/2012. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
