ICCJ. Decizia nr. 4683/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4683/2012
Dosar nr. 30078/3/2009
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 16 iulie 2009, reclamanţii D.Şt. şi D.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. Bucureşti prin P.G., în temeiul art. 26 alin (3) din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului liber şi la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul ocupat situat în Bucureşti, str. Dudeşti Pantelimon, sector 3 în suprafaţă de 15.000 m.p., adică ¼ din terenul de 6 ha pe care s-a aflat Societatea în nume colectiv F.C.C.
Reclamanţii şi-a precizat acţiunea, la data de 2 septembrie 2010, solicitând constatarea calităţii de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii în echivalent având în vedere faptul că, din înscrisurile depuse de către pârât, a rezultat că terenul este în prezent ocupat, fiind emise titluri de proprietate în favoarea altor persoane.
Prin sentinţa civilă nr. 1287 din 9 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea, a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru 15.000 m.p. teren situat pe fostul amplasament al imobilului Dudeşti Pantelimon, care a aparţinut Societăţii în nume colectiv F.C.C.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, prin notificarea nr. 488/2001, numiţii D.Şt., D.N., D.C., D.N. au solicitat M. Bucureşti acordarea de despăgubiri băneşti pentru ¼ din Asociaţia C.C. care a fost amplasată pe 6 ha pe Şos. Dudeşti Pantelimon, deţinută de autorul lor D.D. Această notificare nu a fost soluţionată nici până în prezent de către unitatea deţinătoare.
Tribunalul a constatat că, prin decizia nr. 956 din 22 martie 1949 a Ministrului Industriei, s-au rechiziţionat toate bunurile mobile şi imobile ale F.C.C. din Bucureşti, Dudeşti Cioplea, Şos. Pantelimon, astfel încât imobilul ce face obiectul notificării intră în obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001. Potrivit actului autentificat sub nr. 10289/1935 şi transcris la nr. 6268/1935 la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, numiţii A.D., T.D., D.D. şi M.F.P., industriaşi, au constituit o asociaţie în nume colectiv, «C.C.», cu scopul fabricării de cărămizi şi de exploatare a carierei de nisip şi pietriş. În cadrul acestei societăţi, D.D. şi M.P. au depus în părţi egale inventarul fostei lor asociaţii M.F.P. şi D.H.D., F.C.C.N.P., înfiinţată prin actul din 21 octombrie 1932, ce a fost desfiinţată prin actul din 28 martie 1935, adică 6 ha teren situat pe teritoriul comunei suburbane Dudeşti Cioplea - Municipiul Bucureşti, descris şi specificat în actele de vânzare – cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov, nr. 26513/1930 şi nr. 37861/1934.
Tribunalul a reţinut că, astfel cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 37861 din 24 decembrie 1934 numiţii M.P. şi D.H.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren de 3 ha situat în comuna suburbană Dudeşti Cioplea. De asemenea, prin actul de vânzare – cumpărare din 20 septembrie 1930, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de 35.000 m.p. situat în comuna Dudeşti Cioplea, judeţul Ilfov. În ceea ce priveşte cotele de beneficiu ale asociaţilor, art. XI şi art. XVII din contractul de asociere autentificat sub nr. 10289/1935 şi transcris la nr. 6268/1935 la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, arată că celor patru asociaţi le revin cote egale de beneficii, iar la desfiinţarea asociaţiei se distribuie activul şi pasivul în părţi egale între asociaţi.
Tribunalul a constatat că asociatului D.H.D. i-ar fi revenit o cotă de ¼ din terenul de 6 ha adus ca aport în asociaţia în nume colectiv, adică 1,5 ha. Din adresa nr. 973 din 3 aprilie 2002 a Municipiului Bucureşti - D.V.I.T.L., a rezultat că la matricola imobilului situat în str. Dudeşti Pulberărie, com. Dudeşti Cioplea, au figurat ca plătitori de impozit numiţii D. şi M.P. din 1943 până în anul 1948, pentru imobil industrial. Tribunalul a reţinut că persoanele care au formulat notificarea nr. 488/2001, D.Şt., D.N., D.C. şi D.N. sunt succesorii numitului D.H.D.
În ceea ce priveşte măsura reparatorie care urmează a fi acordată în prezenta cauză, tribunalul a constatat, pe de o parte, faptul că, potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară depus în cauză elaborat de către expert P.R., pe terenul astfel reconstituit, ce a aparţinut societăţii C.C., se regăsesc în prezent blocuri, străzi şi reţele edilitare, iar pe de altă parte, din adresa nr. 11485 din 30 septembrie 2005 a Primăriei municipiul Bucureşti – D.E.I.C. rezultă că o parte a terenului identificat potrivit raportului de expertiză judiciară mai sus menţionat este ocupat în baza unor titluri de proprietate emise în favoarea unor persoane fizice sau pentru care s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate.
În consecinţă, Tribunalul a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 397/ A din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât M. Bucureşti, prin P.G., reţinând, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de a soluţiona fondul notificării, Curtea a constatat că, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recursul în interesul legii, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.
Nu se poate considera că, în cazul depăşirii termenului menţionat, singura sancţiune ar putea consta în obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, astfel cum susţine apelantul pârât, întrucât acest fapt ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.
De asemenea, argumentul apelantului în sensul că reclamanţii nu au formulat, în cadrul procedurii administrative, o declaraţie expresă în sensul că nu mai au alte dovezi de prezentat, fapt care ar justifica depăşirea, pentru acest motiv, a termenului de 60 de zile, a fost apreciat ca nefondat, cu motivarea că această reglementare este destinată să protejeze interesele persoanei îndreptăţite, urmărind să evite situaţia în care unitatea deţinătoare s-ar pronunţa numai asupra dovezilor existente la dosar la un moment dat, în cazul în care persoana îndreptăţită mai deţine alte probe. Faptul că petenţii nu au declarat expres că nu au alte acte de depus nu poate justifica lipsa răspunsului la notificare, în situaţia în care notificarea a fost formulată în anul 2001, fără a primi vreun răspuns până în prezent.
În ceea ce priveşte existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanţilor, Curtea a constatat că în mod corect a reţinut tribunalul că asociatului D.H.D. i-ar fi revenit o cotă de ¼ din terenul de 6 ha, adus ca aport în asociaţia în nume colectiv, adică 1,5 ha.
În ceea ce priveşte preluarea imobilului în litigiu, Curtea a reţinut că, prin decizia nr. 956 din 22 martie 1949 a Ministrului Industriei, aflată la dosarul primei instanţe, s-au rechiziţionat toate bunurile mobile şi imobile aparţinând F.C.C. din Bucureşti, Dudeşti Cioplea, Şos. Pantelimon. Conform actelor normative în vigoare la acea dată, Legea nr. 139/1940 şi Legea nr. 439/1945, rechiziţia nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat. În această situaţie, având în vedere şi prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a conchis că în mod corect a concluzionat tribunalul că preluarea imobilului de către stat a avut un caracter abuziv.
În ceea ce priveşte dovada calităţii de moştenitor, Curtea a constatat că, din certificatul de moştenitor depus la dosarul tribunalului, rezultă că succesorii numitului D.H.D. sunt D.A., D.I., D.C. şi D.N. Moştenitorii defunctului D.I. sunt D.N. şi D.C., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 12 din 19 octombrie 2000 emis de B.N.P. A.T., dosarul tribunalului. Din certificatul de moştenitor nr. 274/2000 emis de Biroul notarului public T.C., dosarul tribunalului, rezultă că de pe urma defunctei D.A. au calitatea de moştenitori D.I., D.N. şi D.Şt., acesta din urmă fiind şi moştenitorul defunctului D.C., conform certificatului de moştenitor nr. 711/1988 emis de Notariatul de stat al sectorului 3 Bucureşti, din dosarul tribunalului.
Având în vedere aceste împrejurări, Curtea a concluzionat că în mod corect a reţinut tribunalul calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în cauză fiind dovedită existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului acestora, preluarea abuzivă a imobilului, precum şi calitatea reclamanţilor de moştenitori ai persoanei de la care a fost preluat imobilul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. Bucureşti, prin P., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că instanţa de apel greşit a respins apelul M. Bucureşti, întrucât, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21 – art. 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane, declaraţii pe proprie răspundere privind plata unor eventuale despăgubiri de la statul român sau prin acorduri internaţionale, aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii, iar în aplicarea acestor texte legale, art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003 prevede, în concordanţă cu dreptul comun în materia acţiunii în revendicare imobiliară, că prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înţelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atesta deţinerea proprietăţii de către o persoana fizica sau juridică”.
Or, în speţă, înscrisurile avute în vedere de către instanţa de judecată la soluţionarea cauzei nu pot fi considerate acte doveditoare a dreptului de proprietate şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestuia şi a raporturilor dintre autorii reclamanţilor referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum şi determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept pe baza unei expertize în construcţii.
S-a mai arătat, că soluţionând pe fond acţiunea, conform prevederilor obligatorii cuprinse în decizia nr. XX din 19 martie 2007, instanţa este obligată să aibă în vedere dispoziţiile obligatorii ale aceleaşi instanţe cuprinse în decizia nr. 52/2007, pronunţată tot în recursul în interesul legii, potrivit cărora prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005; că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natura sau de acordare de măsuri reparatorii, întrucât unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură; că unitatea deţinătoare nu poate să emită decizie, respectiv, dispoziţie decât dacă este învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în condiţiile art. 22 şi următoarele din lege; că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare [(art. 25 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005)].
În speţă, aşa cum rezultă din adresa Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu au înţeles să-şi completeze dosarul administrativ, context în care nu se poate vorbi de o culpă a pârâtului în nesoluţionarea notificării formulate şi mai mult, termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 este un termen de recomandare şi nu un termen imperativ.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată că recursul declarat de pârâtul M. Bucureşti, prin P., este nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecinţă, pentru cele ce urmează:
Astfel, pârâtul, prin criticile formulate, după ce a făcut trimitere la dispoziţiile art. 21 – art. 23 din Legea nr. 10/2001, a arătat că în aplicarea acestor texte legale „art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevede că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege orice acte juridice translative de proprietate care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică”, iar în acest sens „înscrisurile avute în vedere de către instanţa de judecată în soluţionarea cauzei nu pot fi considerate acte doveditoare ale dreptului proprietăţii şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestuia şi a raporturilor dintre autorii reclamanţilor referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum şi determinarea precisă a imobilului în litigiu ce a făcut obiectul acestui drept pe baza unei expertize în construcţii”.
Prin aceste critici, recurentul pârât invocă nelegalitatea deciziei recurate, în sensul că reclamanţii nu au făcut, cu actele depuse la dosar, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Deşi indică ca temei legal al criticilor formulate art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, din dezvoltarea acestora rezultă că, în realitate, se critică decizia civilă recurată ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege „a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii şi la interzicerea construirii fără autorizaţie şi în măsura în care aceasta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea”).
Or, în speţă, se constată că intimaţii reclamanţi au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului în litigiu cu acte translative de proprietate, respectiv cu actele de vânzare-cumpărare depuse la dosar tribunal, în sensul art. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar critica formulată de pârât pe acest aspect apare ca nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Critica potrivit căreia, în speţă, se impunea efectuarea unei expertize, construcţii pentru determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul dreptului de proprietate al autorului intimaţilor reclamanţi, se constată că este nefondată, întrucât în speţă nu s-a dispus restituirea în natură a acestuia către reclamanţi, ci acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel că administrarea acestei probe în cauză nu era utilă soluţionării pricinii.
Mai mult, cu privire la regimul juridic al acestui imobil, s-a stabilit, faţă de probele administrate în cauză, că terenul este ocupat de blocuri de locuinţe, străzi şi reţele edilitare, deci nu reprezintă un teren liber în accepţiunea Legii nr. 10/2001, care să poată fi restituit în natură, pe de o parte, iar pe de altă parte, intimaţii reclamanţi nu au formulat recurs prin care să se fi formulat critici cu privire la natura măsurilor reparatorii ce li se cuvin stabilite de instanţa de fond şi apel.
Critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Deciziei nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, cu privire la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor în cazul deciziilor/ dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi şi prin care s-a statuat că „Prevederile art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”, se constată că este nefondată.
Astfel, pârâtul nu a emis o deciziei/ dispoziţie de soluţionare a notificării formulate de reclamanţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pe de o parte, iar pe de altă parte, prima instanţă, soluţionând notificarea reclamanţilor, în condiţiile Deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, nu a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, urmând ca aceasta să se facă în procedura specială, potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, se constată că instanţa de fond prin hotărârea pronunţată, păstrată prin decizia recurată, în soluţionarea notificării formulate de reclamanţi, legal nu a supus controlului legalităţii şi temeiniciei stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor, aceasta urmând a fi realizată în procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005, art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII.
Critica potrivit căreia decizia recurată este nefondată în raport de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie/ dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau acordarea de măsuri reparatorii numai dacă notificarea a fost formulată în condiţiile acestui text de lege, este de asemenea, nefondată, pentru cele ce succed:
Deşi nu arată expres, pârâtul critică hotărârile pronunţate în fond şi apel, prin care s-a stabili dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent, în baza Legii nr. 10/2001, prin luarea în considerare a înscrisurilor depuse după expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea actelor doveditoare, ca fiind date cu aplicarea greşită a prevederilor art. 21 – art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Această critică este neîntemeiată, deoarece în mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă, prealabilă, reglementată de art. 22 – art. 26 din legea republicată, iar obligaţia persoanei îndreptăţite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanţe de urgenţă, ultima fiind O.U.G. nr. 10/2003, iar art. 23 din aceeaşi lege, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Potrivit textului menţionat, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziţiei, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptăţită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanţei, învestită cu acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din aceeaşi lege, de a soluţiona procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
Stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din C.E.D.O.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţele, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţelor de a le cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeiat soluţia pe probele administrate.
Prin urmare, în prezenta cauză, se constată că prin hotărârea atacată corect a fost păstrată sentinţa apelată, pronunţată pe baza actelor privind dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, a reclamanţilor, a dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilelor în litigiu, precum şi a întinderii acestuia, depuse în etapa procedurii judiciare.
Şi critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, deoarece termenul de 60 de zile pentru soluţionarea notificării este un termen de recomandare, cu caracter dispozitiv şi nu un termen imperativ, este nefondată
Astfel, prin art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 25 din Legea republicată, s-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare notificate, obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii, „de a face” se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, faţă de cele expuse, se constată că prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unităţii notificate, ori de către ori notificatorul nu precizează că nu mai deţine alte probe, iar susţinerea recurentului pârât că termenul de soluţionare a notificării este un termen de recomandare este neîntemeiată.
Prorogarea fiind condiţionată de faptul analizării notificării de către unitatea deţinătoare şi comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă, se constată că în mod corect, în prezenta cauză, instanţa, în lipsa soluţionării notificării reclamanţilor în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, art. 25, ceea ce echivalează cu refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona notificarea în condiţiile deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, a constatat că este competentă, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, să soluţioneze notificarea reclamanţilor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B. prin P. împotriva deciziei nr. 397/ A din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4646/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4699/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
