ICCJ. Decizia nr. 4650/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 4650/2012
Dosar nr. 1585/119/2010
Şedinţa publică de la 22 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Covasna, reclamanta SC G. SRL, prin administrator judiciar R. I.P.U.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.C.R.- Asigurări Sucursala Covasna, obligarea acesteia la plata sumei de 803.363 lei, reprezentând contravaloarea facturilor din 3 februarie 2010 şi 3 februarie 2010, cu dobânda legală, până la efectuarea plăţii şi cheltuieli de judecată.
Tribunalul Covasna - secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 720 din 17 martie 2011 a respins acţiunea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Între asigurătorul B.C.R. Asigurări SA şi asiguratul SC G. SRL s-a încheiat în data de 01 aprilie 2008 un contract de asigurare „casa-promo"; având ca obiect imobilul din comuna Dalnic, în temeiul căruia s-a emis poliţă, perioada asigurată fiind de la 02 aprilie 2008 până la 01 aprilie 2009, în schimbul unei prime integrale de 2.470 RON, valoarea asigurată fiind de 200.000 euro clădirea în sine şi 20.000 euro conţinutul clădirii.
În data de 07 august 2008 construcţia amplasată la adresa mai sus arătată a ars, fiind întocmit în acest sens un proces verbal de cercetare la faţa locului de către lucrători de poliţie din cadrul I.P.J. Covasna.
La 03 februarie 2010 partea reclamantă a notificat pe pârâtă prin intermediul unui executor judecătoresc solicitându-i achitarea sumei de 803.365,78 lei, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale din 03 februarie 2010, menţionând că acestea au fost emise în baza poliţei de asigurare din 2008.
Ulterior la 12 februarie 2010 prin sentinţa civilă nr. 61/S a Tribunalului Covasna s-a deschis procedura falimentului pe cale simplificată a debitoarei SC G. SA.
Părţile au încercat să determine pe cale de negociere întinderea despăgubirilor ocazionate de apariţia unui eveniment asigurat, aşa încât la 13 octombrie 2008, pârâta informa reclamanta că respinge categoric solicitarea de despăgubire prin plata echivalentului în lei a sumei de 220.000 euro, argumentând că operaţiunile de demolare s-au făcut tară acordul asigurătorului, ceea ce nu mai permite expertizarea structurii de rezistenţă a clădirii, explozia care a provocat incendiul nu este confirmată de pompieri sau de organele de poliţie care au efectuat cercetarea Ia faţa locului, demolarea resturilor clădirii creând o agravare premeditată a daunei, astfel că asigurătorul a propus pârâtei despăgubiri de 374.782,24 lei pentru reparaţia clădirii, valoare menţionată ca fiind una superioară celei estimate de evaluatorul SC T.N.I.C. SRL ales de partea reclamantă, acesta apreciind că pentru refacerea arhitecturii, instalaţiilor sanitare, termice şi electrice cheltuielile se ridică la 346.150 lei fără TVA.
Raportat la adresele comunicate între părţi, instanţa observă că între ele s-au purtat negocieri în legătură cu cuantumul indemnizaţiei de asigurare, negocieri permise de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, în urma acestora părţile convenind plata unei indemnizaţii pentru clădire şi bunuri, de 406.685,24 lei, achitarea acestei sume având loc în data de 12 noiembrie 2008, aşa cum rezultă din extrasul de cont.
Reclamanta pretinde diferenţa dintre această sumă încasată şi cea de 220.000 euro, înscrisă în poliţă drept sumă asigurată/limita răspunderii, arătând că a încasat numai o plată parţială sau o primă rată de despăgubiri, nemenţionând undeva că renunţă Ia diferenţa de până Ia 220.000 euro.
Teza susţinută de reclamantă nu poate fi primită, din cuprinsul adresei din 22 octombrie 2008 reieşind cât se poate de clar că în urma negocierilor dintre părţi, SC G. SRL este de acord cu „valoarea privind despăgubirea din dosarul de daună ";aferent poliţei încheiate, cu alte cuvinte cu valoarea negociată a despăgubirilor, fără a mai exista pretenţii ulterioare între părţi.
Altfel spus, despăgubirea cu care s-a declarat de acord reclamanta a fost la acel moment privită de aceasta ca fiind o despăgubire integrală a prejudiciului încercat pe durata contractului de asigurare, neexistând în cuprinsul adresei din 22 octombrie 2008 vreo menţiune că despăgubirea propusă de asigurător ar fi fost acceptată de asigurat drept plată parţială, ori că acesta îşi rezervă dreptul de a formulă pretenţii ulterioare în cadrul aceluiaşi dosar de daună.
Timpul scurs de la încasarea despăgubirilor şi până la emiterea facturilor în iminenţa deschiderii procedurii insolvenţei, denotă că reclamanta a fost o bună perioadă de timp de acord cu suma care i-a fost plătită de asigurător, ceea ce este de natură să accentueze o dată în plus caracterul definitiv al despăgubirilor propuse de B.C.R. Asigurări SA şi acceptate de SC G. SRL.
Înţelegerea intervenită între părţi are din punct de vedere juridic semnificaţia unei tranzacţii, aici fiind vorba de acel contract prin care se pune capăt unui litigiu ca urmare a unor renunţări la drepturi sau concesii reciproce, practic pretenţiile băneşti mai mari ale reclamantei au fost satisfăcute printr-o plată certă şi de valoare mai mică, ca urmare a tranzacţiei ajungându-se ca reclamantă să fie de acord cu suma încasată iar pârâta B.C.R. Asigurări SA să renunţe la dreptul său de a se prevala de împrejurarea demolării ruinei fără acceptul său, de neexpertizarea structurii de rezistenţă a clădirii până la momentul plăţii sau de nestabilirea cauzei certe a incendiului.
Ca atare, temeiul acţiunii reclamantei - răspunderea contractuală, nu poate funcţiona în cauza de faţă, această răspundere a pârâtei nemaiputând fi angajată din moment ce contractul de asigurare şi-a epuizat orice efecte în ceea ce priveşte obligaţia de plată care revine asigurătorului, voinţa părţilor contractului de asigurare fiind aceea de a determina pe cale convenţională întinderea despăgubirilor datorate şi în final încasate, cu consecinţa directă că acel contract nu mai poate fi pe viitor invocat drept temei al despăgubirilor.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.
Apelanta reclamantă a solicitat modificarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii cererii sale şi, în subsidiar, reducerea cheltuielilor de judecată la suma de maxim 500 lei.
În esenţă, apelanta reclamantă a susţinut că a dovedit paguba, acceptarea ofertei nu înseamnă acceptarea neplăţii pagubei totale, a convenit cu pârâta incidenţa art. 20 din Legea nr. 172/2004.
Apelanta pârâtă a solicitat modificarea parţială a sentinţei, în sensul obligării reclamantei la piaţa sumei de 49808,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Examinând sentinţa atacată în limitele motivelor de apel, în raport de probele administrare şi de dispoziţiile legale în materie, curtea a reţinut următoarele:
Cu privire la apelul reclamantei:
Criticile referitoare la ignorarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, completată prin Legea nr. 172/2004 nu sunt întemeiate, întrucât acest text de lege nu are incidenţă în cauză.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că asigurătorul şi asiguratul s-au înţeles asupra sumelor datorate cu titlu de despăgubiri astfel: 374.782,24 lei pentru construcţie şi 31.903 lei pentru conţinut. Ca urmare a acestei înţelegeri, litigiul dintre părţi a fost soluţionat pe cale amiabilă, astfel că nu se poate considera că suma achitată de către pârâtă reclamantei s-ar circumscrie textului de lege mai sus amintit, în conformitate cu care „In situaţia în care părţile nu se înţeleg asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, suma care nu face obiectul litigiului va fi plătită de asigurător înainte ca acesta să se fi soluţionat prin negocieri sau de către instanţa judecătorească.";
În raport de conţinutul neechivoc al corespondenţei purtate între părţi în mod corect prima instanţă a respins proba testimonială cu care reclamanta dorea să dovedească înţelegerea părţilor că sumele mai sus menţionate reprezintă doar plăţi parţiale.
Proba cu expertiza tehnică pentru stabilirea stării clădirii după producerea incendiului a fost, de asemenea, în mod corect respinsă, având în vedere că după producerea incendiului clădirea a fost complet demolată, în consecinţă o astfel de expertiză nu mai putea fi efectuată.
De altfel, nici expertiza extrajudiciară, efectuată după demolarea clădirii nu a avut ca obiectiv gradul de distrugere a construcţiei.
Legat de dovedirea distrugerii totale a clădirii ca urmare a incendiului este de remarcat că, prin demolarea clădirii înainte de expertizarea de către asigurător a structurii de rezistenţă, reclamanta a încălcat obligaţia stipulată prin art. 5.7. din contractul de asigurare, de a păstra bunurile avariate/distruse în starea respectivă, pentru a permite reprezentanţilor asigurătorului să evalueze dauna. Încălcarea acestei obligaţii atrage, conform art. 5.13. din contract, refuzul de plată al despăgubirii.
S-a mai reţinut că în niciunul dintre înscrisurile depuse la dosar nu confirmă afirmaţiile reclamantei referitoare la distrugerea totală a construcţiei.
Critica referitoare la nesoluţionarea fondului cauzei a fost de asemenea, înlăturată. Instanţa de fond nu a reţinut nicio excepţie, ci a făcut o analiză detaliată a raporturilor juridice dintre părţi, pe baza înscrisurilor depuse la dosar şi a interogatoriilor părţilor. Respingerea celorlalte probe solicitate de reclamanta a fost motivată în considerentele sentinţei.
În mod evident este neîntemeiată şi cererea subsidiară a apelantei reclamante de a reduce cheltuielile de judecată la suma de maxim 500 lei, o astfel de sumă fiind derizorie, în raport de valoarea şi complexitatea cauzei.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, Curtea a reţinut următoarele:
Deşi face menţiunea că nu a cenzurat onorariul conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond estimează că din onorariul avocaţilor pârâtei, raportat la munca depusă pe durata celor 5 termene de judecată, pentru faza fondului, cheltuielile de judecată se cifrează la suma de 30.000 lei, diferenţa fiind rezervată căilor de atac.
Această apreciere este în fapt tot o aplicare a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.";
Aprecierea făcută de instanţa de fond este întemeiată, astfel că deşi nu a încadrat corect în textul de lege măsura adoptată, soluţia a fost păstrată prin respingerea apelului declarat de pârâtă.
În consecinţă, prin decizia nr. 2/Ap din 8 februarie 2012, Curtea de Apel Braşov Secţia Comercială a respins apelurile declarate de reclamanta SC G. SRL, prin lichidator judiciar R. I.P.U.R.L. şi pârâta B.C.R. A.V.I.G. SA.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal reclamanta SC G. SRL, societate în insolvenţă, prin administrator judiciar R. I.P.U.R.L., în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., prin care a solicitat în principal admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar a solicitat modificarea în tot a sentinţei de fond în sensul admiterii acţiunii.
În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 969 C. civ., prevederile contractuale, art. 20 din Legea nr. 172/2004 şi art. 46 C. com.
Art. 5.13 din contract a fost nesocotit în sensul că deşi instanţa de apel a considerat relevant să cerceteze condiţiile demolării clădirii, a respins proba testimonială cu martorii oculari care pot atesta că demolarea s-a făcut cu acordul asigurătorului.
De asemenea, recurenta a susţinut că art. 20 din Legea nr. 182/2004 este aplicabil în speţă, distrugerea construcţiei fiind totală.
Apreciază incidente dispoziţiile art. 46 C. com., în situaţia în care nu era necesar înscrisul pentru dovada înţelegerii dintre părţi, aceasta putând fi făcută prin proba testimonială care poate fi folosită în condiţiile art. 1191 C. civ.
În continuare, recurenta susţine că prin acţiunea de faţă a solicitat completarea despăgubirilor care se cuvin pentru incendierea imobilului, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 172/2004. În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului recurenta a susţinut că paguba a fost totală, în cuantum de 220.000 euro, având în vedere raportul pompierilor.
Din punctul de vedere al recurentei, înţelegerea încheiată consfinţeşte plata parţială a prejudiciului, care are valoarea unei facturi. A mai arătat recurenta că a acceptat plata parţială deoarece firma s-a aflat într-o stare de disconfort financiar.
Recurenta susţine că a acceptat plata despăgubirilor parţiale şi nu cuantumul acestora, în condiţiile în care reclamanta nu a înţeles să dea nici o declaraţie de renunţare expresă la drept şi nici nu a înţeles să revoce contractul de asigurare.
În concluzie, recurenta arată că despăgubirile acceptate nu pot produce efectele juridice ale unei renunţări la dreptul la despăgubiri care se cuvin pentru paguba reală şi totală dovedită.
Recurenta a mai invocai dispoziţiile art. 977 C. civ. pentru a demonstra intenţia reală a părţilor, care nu a fost aceea de a se renunţa la diferenţa de despăgubire până la concurenţa sumei de 220.000 lei.
În ceea ce priveşte actul calificat de către instanţă ca fiind tranzacţie, recurenta arată că este lovit de nulitate absolută pe care o invocă pe cale de excepţie dirimantă, întrucât a fost încheiată de o persoană fără calitate.
Recurenta a susţinut aplicarea greşită a legii şi prin prisma acordării cheltuielilor de judecată în cuantum exagerat de mare
Prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. recurenta a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi totodată cuprinde motive contradictorii fundamentat pe un probatoriu neadministrat nemijlocit.
Instanţele de apel şi-au fundamentat concluziile pe probatoriul neadministrat nemijlocit ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ca atare apare necercetat fondul pricinii.
În raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, obiectul cauzei îl reprezintă plata cu titlu de daune a despăgubirilor izvorâte din contractul de asigurare iar instanţa a interpretat actul sub semnătură privată.
Faţă de ultimul motiv de recurs, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că a fost interpretat greşit actul dedus judecăţii şi anume contractul de asigurare şi actul sub semnătură privată, fiind interpretate ca o renunţare la drept.
În raport de această cerere de recurs, a formulat întâmpinare pârâta SC O.V.I.G. SA, prin care a solicitat respingerea în principal a cererii de recurs ca inadmisibilă şi în subsidiar ca nefondată.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea recursului pârâta a arătat că toate motivele invocate nu reprezintă veritabile critici circumscrise motivelor de recurs ci o solicitare de reanalizare a probelor.
Prealabil examinării criticilor formulate, înalta Curte, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. urmează a analiza excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata pârâtă prin întâmpinare.
Astfel, deşi intimata pârâtă invocă în susţinerea excepţiei dispoziţiile art. 302 lit. c) C. proc. civ., care impun în sarcina părţii obligaţia de a încadra criticile formulate într-unui din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, dezvoltarea criticilor de nemulţumire formulate de reclamant, face posibilă încadrarea acestora în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care urmează a fi analizat în cele ce urmează, astfel încât excepţia nulităţii se constată că nu subzistă.
Înalta Curte, analizând criticile formulate în raport de limitele conferite de art. 304 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat.
Înalta Curte reaminteşte că recursul in actuala reglementare este conceput drept cale de atac extraordinara, care poate fi promovată numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele limitativ prevăzute de pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.
Din expunerea criticilor aduse deciziei, rezultă că deşi au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurată reprezintă o succesiune de fapte şi afirmaţii, nestructurate din punct de vedere juridic. Prin urmare, în recurs, cale de atac extraordinară, nedevolutivă, instanţa va examina legalitatea si nu temeinicia deciziei atacate.
Astfel, singura chestiune de drept care poate fi analizată este cea care vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.
Contractul de asigurare din 1 aprilie 2008 încheiat între societatea pârâtă şi societatea reclamantă se circumscrie asigurărilor facultative, potrivit art. 2 din Legea nr. 136/1995.
În privinţa modalităţii de stabilire a despăgubirii, contractul prevede în capitolul 6 următoarele: „constatarea şi evaluarea daunelor se fac în baza unui proces verbal de constatare";. Urmare acestei clauze contractuale, s-a procedat la evaluarea despăgubirilor, pârâta plătind indemnizaţia de asigurare în cuantum de 406.685,24 lei, despăgubire cu care s-a declarat de acord reclamanta, înscris însuşit de către reclamantă prin reprezentantul său .
În consecinţă, întinderea despăgubirilor datorate şi ulterior încasate au fost determinate pe cale convenţională, astfel încât contractul de asigurare şi-a încetat orice efecte în ceea ce priveşte obligaţia de plată care revine asigurătorului.
Din acest punct de vedere critica recurentei privind efectuarea unei plăţi parţiale de către pârâtă este nefondată, în condiţiile existenţei înţelegerii intervenite între părţi şi permise de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 şi în lipsa existenţei unei prevederi în sensul de a formula pretenţii ulterioare în cadrul aceluiaşi dosar de daună.
În ceea ce priveşte criticile recurentei privind nulitatea actului sub semnătură privată reprezentat de înţelegerea intervenită între părţi, înalta Curte constată că pe de o parte aceste susţineri nu au fost invocate prin cererea de apel, pentru a putea fi analizate în această fază procesuală, iar pe de altă parte modificarea acţiunii în această cale de atac nu este permisă.
Este de menţionat că deşi recurenta a invocat dispoziţiile art. 977, 953 şi 980 C. civ. care reglementează regulile de interpretare a contractelor pentru a demonstra că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a nu a renunţa la diferenţa de despăgubire până la concurenţa sumei de 220.000 euro, criticile sunt nefondate. Interpretarea înţelegerii intervenite între părţi, în sensul de a avea semnificaţia unei tranzacţii care nu dă dreptul reclamantului la despăgubiri, în condiţiile soluţionării litigiului pe cale amiabilă, a fost realizată în lumina dispoziţiilor art. 977 C. civ., după intenţia comună a părţilor.
În speţă, această intenţie reală a fost în sensul că asigurătorul şi asiguratul s-au înţeles asupra sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.
Din această perspectivă, criticile recurentei nu sunt fondate, prevederile art. 983 C. civ. vizând clauzele neclare nefiind incidente în speţă, instanţele de fond realizând o corectă interpretare a corespondenţei purtate între părţi, în acord cu prevederile art. 977 C. civ.
Pentru motivul invocat de recurentă art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este neîndoielnic că ipoteza prevăzută de acest act normativ nu se regăseşte în speţă, întrucât instanţele au examinat convenţia dintre asigurat şi asigurător, concretizată sub aspectul înţelegerii intervenite între părţi prin care litigiul a fost soluţionat pe cale amiabilă.
Din acest punct de vedere instanţa de apel a stabilit corect lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în ipoteza susţinută de recurentă că suma achitată de pârâtă reclamantei s-ar circumscrie textului de lege mai sus amintit.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a fost argumentat prin trimitere la vătămarea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care nu a fost cercetat îndeajuns fondul pricinii.
Înalta Curte observă în raport de această critică faptul că argumentele recurentei, menite să sprijine motivul invocat, nu conduc spre cerinţa textului art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care se referă la încălcări ale normelor procedurale ce vizează regulile de desfăşurare ale procesului civil, aşa cum sunt prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
De aceea, înalta Curte apreciază că pentru analiza acestui motiv nu este suficientă o trimitere abstractă la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., neargumentată în spiritul acestor prevederi. De reţinut este conţinutul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea neregularităţile procedurale şi încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, conţinut în raport de care înalta Curte observă că argumentele aduse de recurentă nu sprijină criticile, potrivit condiţiilor şi cerinţelor textului art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut în condiţiile în care a fost încălcat principiul disponibilităţii, fiind analizat actul sub semnătură privată care reprezintă înţelegerea părţilor şi nu obiectul cauzei, astfel cum a fost formulat.:
Cu privire la acest motiv, înalta Curte va avea în vedere dacă instanţa de apel a respectat principiul disponibilităţii şi dacă s-a pronunţat asupra obiectului litigiului în limitele pretenţiilor deduse judecăţii.
Astfel, reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe instituţia răspunderii civile contractuale, solicitând diferenţa de despăgubiri neacordate în raport de dauna suferită.
În mod eronat susţine recurenta că a fost analizat actul prin care reclamanta s-a declarat de acord cu valoarea negociată a despăgubirilor, în realitate instanţa de apel a soluţionat cauza în raport de situaţia de fapt, astfel cum corect a fost stabilită de către instanţele devolutive, cu trimitere la temeiurile de drept aplicabile. Determinarea întinderii despăgubirilor ocazionate de apariţia evenimentului asigurat pe cale amiabilă, nu putea fi ignorată de către instanţa de apel, această înţelegere având semnificaţia unei tranzacţii, care exclude incidenţa art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.
În consecinţă, critica întemeiată pe acest motiv de recurs va fi respinsă.
În ceea ce priveşte critica recurentei privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cu privire la întinderea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, se constată că şi această critică este nefondată, pentru următoarele argumente.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să micşoreze sau să mărească onorariile avocaţilor, ori de câte ori se vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. în speţă, cheltuielile de judecată acordate pârâtei la instanţa de fond, în virtutea libertăţii de apreciere a judecătorului au fost apreciate corespunzătoare activităţii prestate de apărător, motiv pentru care acestea au fost cenzurate potrivit soluţiei instanţei.
Având în vedere aceste considerente, înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) urmează a respinge excepţia nulităţii cererii de recurs invocată de către pârâtă şi a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii cererii de recurs.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G. SRL prin lichidator judiciar R. I.P.U.R.L. împotriva deciziei din 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4646/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4653/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
