ICCJ. Decizia nr. 4687/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4687/2012
Dosar nr. 31540/3/2010
Şedinţa publică de la 21 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 533/ A din 20 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâţii I.F. şi I.C. împotriva sentinţei civile nr. 1547 din 2 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, într-o amplă motivare, că numai apelanţii au un drept de proprietate asupra bunului în litigiu.
Reclamanta nu avea nicio speranţă legitimă la redobândirea efectivă a apartamentului litigios, în temeiul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul fusese vândut încă din anul 1996.
Inexistenţa dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul reclamantei atrage drept consecinţă respingerea acţiunii în revendicare formulată în condiţiile dreptului comun. În patrimoniul reclamantei se putea naşte numai un drept de indemnizare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale. Reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât aceasta are vocaţia concretă la dobândirea unui drept de indemnizare pentru imobilul litigios.
Titlul exibat de pârâţi este preferabil contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei pentru că acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Reclamanta nu a formulat nicio cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor şi nu şi-a manifestat în nici un mod intenţia de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului litigios.
Dreptul la un „bun”, de care beneficiază pârâţii este protejat din punct de vedere juridic şi datorită efectelor principiului securităţii raporturilor juridice şi a siguranţei acestora.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanta a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea hotărârii întrucât instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 480 C. civ.
Imobilul revendicat a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 223/1974.
Dobândind bunul de la un neproprietar, titlul pârâţilor nu a produs niciodată efectul translativ de proprietate întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului vândut.
Faţă de principiul relativităţii efectelor convenţiilor, contractul de vânzare-cumpărare al pârâţilor nu are nici un efect faţă de reclamantă.
Acţiunea în revendicare imobiliară prin comparare de titluri nu este condiţionată de anularea contractului de vânzare-cumpărare deţinut de pârâţi.
Hotărârea instanţei de apel este contrară şi dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru că a reţinut că numai pârâţii au un bun în accepţiunea acestui text.
Instanţa de apel trebuia să reţină că titlul reclamantei este mai bine caracterizat deoarece provine de la adevăraţii proprietari ai imobilului, în vreme ce pârâţii au dobândit de la un neproprietar.
Instanţa de apel a interpretat în mod greşit în favoarea pârâţilor principiul securităţii raporturilor civile. Pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în absenţa oricăror măsuri normale de precauţie, puteau să efectueze minime diligenţe pentru verificarea valabilităţii titlului de preluare al imobilului.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată „doar” potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluţionată şi cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
În speţă, este necontestat faptul că reclamanta nu a obţinut anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în sistemul Legii nr. 112/1995.
În Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, s-a arătat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele are nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a arătat, de asemenea, că acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, pentru a se determina acest aspect este necesar ca instanţele să fi fost învestite cu o acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare al chiriaşilor, lucru care, în speţă, nu s-a întâmplat.
În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Or, faţă de cele arătate anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriaşilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care beneficiază de „un bun”, motiv pentru care titlul acestora este preferat faţă de titlul foştilor proprietari.
Procedând astfel, instanţa de apel nu a condiţionat, aşa cum susţine reclamanta, admiterea acţiunii în revendicare de anularea contractului de vânzare-cumpărare, ci, în compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, a considerat că este mai caracterizat titlul pârâţilor.
Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.L.M.V. împotriva deciziei nr. 533/ A din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4686/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4700/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
