ICCJ. Decizia nr. 4686/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4686/2012
Dosar nr. 9019/117/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 83 din 28 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi şi s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta G.M.D. (fostă G., fostă W.), cetăţean australian, în contradictoriu cu pârâţii P.E.D., T.L., decedată în cursul procesului şi continuată de S.D.L., S.M.D. şi S.T., Municipiul Cluj-Napoca, prin primar şi Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului prin care Statul Român a preluat imobilul situat în Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, jud. Cluj, revendicare imobiliară constând în obligarea pârâţilor persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele situate în imobilul descris mai sus, cumpărate de către aceştia în temeiul Legii nr. 112/1995 şi restabilirea situaţiei anterioare de CF.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului P.E.D. cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei, iar pârâţilor S.M.D., S.T. şi S.D.L., cheltuieli de judecată în cuantum de 6.907,95 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din copia actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei şi a extrasului de CF reiese că antecesorul reclamantei, W.I., a fost proprietar tabular asupra imobilului înscris în CF Cluj.
Imobilul a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, conform înscrierii de sub B+5.
La dosarul cauzei, s-au depus dovezi că proprietarul tabular este decedat din anul 1977 şi s-a făcut dovada prin acte de stare civilă că reclamanta ar avea calitatea de moştenitor a acestuia.
Acţiunea s-a întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., temei din care îşi are izvorul acţiunea în revendicare.
În prezenta cauză, în vederea soluţionării excepţiei inadmisibilităţii invocată din oficiu de către instanţă, tribunalul a apreciat că trebuie analizat dacă reclamanta poate urma, pentru satisfacerea pretenţiilor sale, calea de drept comun care îşi are izvorul în prevederile art. 480 şi următoarele C. civ. sau ar fi trebuit să procedeze conform dispoziţiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, intrând în sfera art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Imobilul-construcţie a fost apartamentat, iar apartamentele rezultate au fost înstrăinate, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâţilor sau antecesorilor pârâţilor-persoane fizice.
În această împrejurare, este evident că imobilului de faţă îi sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanta avea obligaţia să urmeze procedura specială reglementată de această lege.
Prin Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că, concursul dintre legea specială şi legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.
În soluţionarea concursului dintre cele două legi şi cu aplicarea directă la situaţii în care terţi nu sunt implicaţi, decizia I.C.C.J., este foarte clară. Ea stabileşte că legea specială se referă şi aplică atât la imobile preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, şi este obligatoriu de urmat, întrucât Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni, menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
În considerentele deciziei s-a reţinut: „în consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.”.
În altă soluţie de speţă, s-a stipulat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun, în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu.
De aceea, s-a apreciat că trebuie reţinut, de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. şi că apărările invocate în acţiune, referitoare la incidenţa art. 1 din Protocol 1 adiţional la CEDO, nu au putut fi primite în prezenta cauză, cu motivarea că pentru pretenţia sa reclamanta ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi CEDO, Convenţia are prioritate.
În cazul în care, urmare a parcurgerii acestei proceduri, s-ar fi constatat divergenţe sau neconcordanţe între legea naţională şi Convenţie s-ar fi impus verificarea pretenţiilor reclamantei prin raportare la drepturile şi garanţiile cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, s-a mai reţinut că, chiar dacă s-ar interpreta că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la o acţiune în revendicare, grevat de prevalarea reclamantului de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO şi de a i se asigure acestuia accesul la justiţie, raportat la datele concretei ale speţei, aşa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, reclamanta nu deţine un bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect; că, prin edictarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a urmărit doar restituirea proprietăţilor preluate abuziv, ci şi reglementarea definitivă a situaţiei juridice a acestei categorii de imobile, inclusiv prin limitarea în timp a posibilităţilor de revendicare, ca o componentă a principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice; că raportat la aceste statuări, solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului apare ca fiind lipsită de interes, devreme ce un act normativ a fost emis în vederea reglementării situaţiilor legate de proprietate şi califică ca fiind un act abuziv decretul care a constituit temeiul juridic al preluării imobilului, şi că, în speţă, nu se mai impune analiza titlurilor de proprietate şi a comparării acestora.
Cererea a fost apreciată ca inadmisibilă şi din altă perspectivă, respectiv reclamanta nu a învestit instanţa cu o cerere în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare.
Jurisprudenţa Î.C.C.J. relevată şi de Decizia 7012 din 26 iunie 2009, publicată şi în Buletinul Casaţiei nr. 5, pag 11-17, este în sensul că nu se poate dispune restituirea unor bunuri dacă nu s-a cerut constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare.
Este obligatorie învestirea instanţei cu un capăt de cerere privind anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Apărările reclamantei referitoare la admisibilitatea cererii, prin raportare şi la jurisprudenţa CEDO, respectiv a cauzei F. contra României, nu au putut fi primite, cu motivarea că situaţia de fapt şi circumstanţele concrete ale celor două speţe sunt diferite.
De altfel, chiar şi în această cauză, CEDO a constatat că urmare a deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, problema admisibilităţii unor astfel de cereri a căpătat o soluţionare unitară, spre deosebire de situaţia avută în speţă, când cererea iniţială a fost înregistrată în anul 2002, fiind, de asemenea, reţinută şi nefuncţionalitatea Fondului P.
Chiar dacă soluţia inadmisibilităţii ar putea eventual ridica anumite incertitudini plecând de la teza a II-a a Deciziei nr. 33/2008, s-a reţinut că se poate aprecia că admiterea unei astfel de cereri pe calea dreptului comun ar aduce atingere drepturilor terţilor.
În virtutea rolului activ, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia uzucapiunii reglementată de Decretul nr. 115/1938, respectiv art. 27, pârâţii fiind în măsură să invoce această excepţie cu succes şi pentru paralizarea cererii formulate de reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ.
Reclamanta, invocând prevederile dreptului comun, este supusă din toate punctele de vedere acestor dispoziţii.
Astfel, s-a reţinut că, în condiţiile speciale concrete ale speţei, dacă s-ar aprecia prin prisma argumentelor invocate că titlul de care se prevalează reclamanta există în patrimoniul ei, acesta nu mai poate fi protejat pe calea aleasă, întrucât, ca urmare a împlinirii termenului de 10 ani al uzucapiunii tabulare, nu se mai poate bucura de protecţie.
Dreptul de proprietate al pârâţilor-persoane fizice asupra apartamentelor a fost dobândit în anul 1996, iar intabularea s-a realizat în anul 1996.
Antecesorul reclamantei, aşa cum aceasta a afirmat şi a justificat, a decedat în anul 1977.
Faţă de cele expuse, pe acest aspect, s-a conchis că pârâţii-persoane fizice au folosit imobilele mai mult de 10 ani cu bună-credinţă, buna credinţă a acestora rezultând din încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, din lipsa vreunei notări în CF a pretenţiilor reclamantei ulterior anului 1990 şi prin pasivitatea în care reclamanta a stat până la momentul înregistrării acestei cereri, aşa cum a arătat şi apărătorul său, şi că nu există niciun motiv a se aprecia că posesia pârâţilor nu este utilă.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 261/ A din 17 iunie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta G.M.D.; a obligat apelanta reclamantă să plătească intimatului P.E.D. suma de 2.000 lei şi intimaţilor S.D.L., S.M.D. şi S.T. suma de 6.609,20 lei, cheltuieli de judecată în apel, reţinând, în esenţă, următoarele:
Referitor la critica vizând nesoluţionarea în primă instanţă a petitului privind constatarea nevalabilităţii titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu, pe care s-a grefat solicitarea de desfiinţare a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, curtea a constatat că aceasta nu este fondată, cu motivarea că atâta timp cât prin dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se recunoaşte caracterul abuziv al preluării imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, reiese că acţiunea reclamantei este lipsită de interes, pentru acest aspect, indiferent că este formulată în temeiul dreptului comun sau în temeiul legii speciale, recunoaşterea fiind făcută prin chiar acest act normativ pentru toate imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Referitor la cererile având ca obiect revendicarea celor 3 apartamente cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care reclamanta nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, respectiv nu a solicitat în termenul defipt de acest act normativ special constatarea nulităţii absolute a celor 3 contracte de vânzare-cumpărare, s-a reţinut că prima instanţă în mod corect a reţinut excepţia inadmisibilităţii raportat la cele statuate prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Critica referitoare la nedreptatea săvârşită prin prevederile Legii nr. 10/2001, care a încalcă principiul imprescriptibilităţii dreptului de proprietate, s-a reţinut că nu poate fi analizată în cadrul prezentei căi de atac, adoptarea legilor constituind exclusiv atributul puterii legiuitoare.
Curtea a constatat că în mod corect s-a dat eficienţă excepţiei inadmisibilităţii, întrucât, aşa cum în mod constant a statuat practica judiciară, iar în anul 2008 a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi, excluzând calea dreptului comun, conform principiului „specialia genralibus derogant”.
Pot face obiectul unei acţiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Or, în cauză, imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparaţie, anume Legea nr. 10/2001, iar potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Afirmaţia reclamantei conform căreia prin admiterea acţiunii nu ar fi afectat nici un alt drept de proprietate, s-a reţinut că nu pot fi luată în considerare, întrucât apartamentele revendicate se află în prezent în proprietatea intimaţilor, care au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, titlurile lor nefiind desfiinţate, iar analizarea bunei credinţe a cumpărătorilor nu poate fi abordată în prezentul cadru procesual, aceasta putând constitui obiect de cercetare în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către aceştia, reclamanta neinvestind în termen legal instanţa cu o astfel de acţiune. O astfel de acţiune ar fi de altfel prescrisă în momentul actual, întrucât prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv. Reclamanta nu a formulat acţiune în termenul special, astfel că o eventuală acţiune întemeiată pe prevederile dreptului comun ar fi prescrisă.
S-a conchis, că principiul proporţionalităţii, invocat de către reclamantă, nu este incident în cauză, intimaţii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare sunt valabile, nefiind în situaţia de a se prevala de art. 501 din Legea nr. 10/2001, această prevedere fiind edictată pentru persoanele cărora li s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, contractele fiind încheiate cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.M.D., care, fără să indice vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a respins apelul într-un mod deosebit de succint „pe aproximativ o pagină”, că, în privinţa capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului, greşit, acesta a fost respins ca inadmisibil de instanţele de fond şi apel, cât şi ca lipsit de interes, şi că acţiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, greşit.
Cu privire la capătul de cerere referitor la revendicarea terenului situat în Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă nr. 9, s-a arătat că instanţele, atât cea de fond, cât şi cea de apel au analizat în bloc acţiunea, în loc să o abordeze aşa cum este legal şi normal, adică prin analizarea fiecărui petit şi prin pronunţarea instanţei asupra fiecărei cereri ce face obiect al acţiunii introductive.
Cu privire la acest capăt de cerere, s-a arătat că a fost formulat în mod distinct şi că instanţele de judecată au dat impresia că s-au ferit cu mare grijă să îl abordeze, asimilând în mod forţat, nelegal şi netemeinic, situaţia juridică a acestui imobil (teren) cu situaţia juridică a celorlalte imobile în litigiu (apartamente).
Respingerea ca inadmisibilă, inclusiv a cererii prin care se revendică terenul, se constituie într-o greşită aplicare a legii, atât a legii interne, cât şi a Convenţiei Europene, întrucât instanţele de fond şi de apel, pentru a pronunţa o hotărâre legală, trebuiau să analizeze dacă exista contrarietăţi între legea interna şi cea europeană, şi daca prin admiterea acţiunii se duce atingere drepturilor vreunui terţ sau securităţii raporturilor juridice civile, cu priviri la teren.
În urma unei asemenea analize, care trebuind să fie făcută într-o manieră explicită, de natura să facă posibil controlul judiciar al legalităţii, instanţele trebuiau să decidă, motivat, dacă este sau nu legală admiterea în parte a acţiunii, cu privire la pretenţiile formulate relativ la teren.
De asemenea, s-a arătat că hotărârea atacata este dată cu aplicarea greşită a legii şi sub aspectul aplicării dreptului intern, şi anume a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, întrucât, deşi simulează analizarea cauzei şi sub acest aspect, judecătorii din apel nu fac decât să exprime convingerile lor generale cu privire la problematica respectiva, în loc să aplice legea la cauza dedusă judecaţii.
Or, în măsura în care reclamanta se prevalează de un ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată în a analiza existenţa unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantei şi, în caz afirmativ, să procedeze la compararea titlurilor părţilor.
În speţă, reclamanta arată că este titulara unui „bun”, în sensul Convenţiei şi al practicii Curţii Europene, întrucât în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, titlul statului nefiind valabil, antecesorul său şi, pe cale de consecinţă, nici aceasta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, având o „speranţă legitimă"; la restituirea acestui bun, legitimitatea speranţei derivând tocmai din lipsa titlului valabil al Statului Roman şi din situaţia juridică actuală a terenului, care din momentul naţionalizării şi până în prezent a constituit şi constituie proprietate de stat, nefiind astfel afectat dreptul niciunui terţ.
Totodată, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că cererea reclamantei de desfiinţare a sentinţei pronunţate la fond şi de trimitere a cauzei spre rejudecare ar fi grefată numai pe nesoluţionarea petitului privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, însă s-a solicitat acest lucru pentru că instanţa de fond nu a binevoit să facă vreo analiza distincta a petitului prin care s-a revendicat terenul; că instanţa de fond a invocat din oficiu excepţia prescripţiei achizitive în favoarea pârâţilor-intimaţi, însă nu s-a pronunţat asupra acesteia, în dispozitiv neregăsindu-se nicio referire la acest aspect, şi că, în mod surprinzător, Curtea de Apel Cluj adopta aceeaşi atitudine, trecând cu vederea problematica revendicării distincte a terenului, preferând să judece şi să respingă în bloc acţiunea.
Instanţa de apel a reţinut posibilitatea legală a admiterii unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, arătând că o asemenea posibilitate subzistă în cazul în care ar exista neconcordanţe între legea internă şi legea europeană, şi când nu ar fi afectat dreptul de proprietate al vreunui terţ, însă analizarea vătămării dreptului terţilor este făcută de către aceasta exclusiv cu privire la apartamente, nu şi la terenul care constituie şi în prezent proprietate a Statului Roman.
Dacă s-a apreciat că acţiunea formulată aduce totuşi atingere drepturilor vreunor terţi, prin revendicarea pe dreptul comun a locuinţelor dobândite de foştii chiriaşi, s-a susţinut că judecătorii apelului trebuiau să analizeze în întregime acţiunea formulata, spre a vedea dacă nu cumva este posibilă admiterea acesteia, instanţa de apel fiind obligată să aplice întocmai dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
S-a conchis, că acţiunea este perfect admisibilă, cel puţin în ceea ce priveşte petitul prin care se revendică terenul, având în vedere situaţia juridică a acestuia.
De asemenea, s-a arătat că nicio dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu interzice promovarea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., şi că, acţiunea în revendicare de drept comun nu poate deveni inadmisibilă prin apariţia unei legi speciale de reparaţie, iar lipsirea de un bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Datorită incidenţei Deciziei nr. 33 din anul 2008 a Înaltei Curţi, împrejurarea că reclamanta nu a uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 nu poate duce la paralizarea acţiunii acesteia, atât timp cât reclamanta este privată de un bun care a intrat în mod abuziv în proprietatea statului, fiind vorba despre o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. I la Convenţie.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii în revendicare, s-a arătat că trebuie făcută în cauză aplicarea directă a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, prin raportare la dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
A susţine că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat notificarea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (1) din lege, aşa cum a fost prelungit, nu mai poate utiliza acţiunea în revendicare, înseamnă a i se interzicea accesul la justiţie, contrar dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O.
In ceea ce priveşte capetele de cerere privitoare la apartamentele situate în imobilul-clădire din str. Emil Racoviţă, Cluj-Napoca, s-a arătat că respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă este nelegală, întrucât, în considerarea elementelor specifice prezentei cauze şi datorită, în principal, succesiunii actelor juridice încheiate şi a textelor de lege aplicabile, este necesară compararea titlurilor pe care părţile le deţin asupra imobilelor în litigiu, iar titlul deţinut de reclamantă este preferabil, având o valoare juridică net superioară, fiind mai caracterizat, aceasta dobândind dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu cu titlu de drept moştenire, iar autorul său cu titlu de drept vânzare-cumpărare prin act autentic încheiat cu un verus dominus.
În ceea ce îi priveşte pe paraţii, s-a arătat că aceştia au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor respective, însă, în realitate, transferul dreptului de proprietate nu a operat şi nu putea opera legal, întrucât Statul Roman nu a deţinut niciodată în mod legal în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu şi chiar dacă există un act juridic în materialitatea sa acesta nu a fost apt să transmită dreptul de proprietate în favoarea foştilor chiriaşi care au cumpărat de la stat, întrucât „nimeni nu poate să transmită mai mult decât are”.
S-a concluzionat, că titlul statului fiind nevalabil, reclamanta nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, ceea ce determină deţinerea de către acesta a unui „bun” în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. I adiţional la Convenţie, situaţie în care dreptul la recunoaşterea instrumentelor speciale de apărare şi fructificare a acestui bun, este întemeiat.
Examinând decizia în limitele criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., cât şi în raport de motivul de ordine publică invocat prin întâmpinare de intimaţii reclamanţi, şi anume excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca şi a Consiliului local al municipiului Cluj Napoca, instanţa constată următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de ordine publică, se susţine că, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al intimaţilor pârâţi S.D.L., S.M., S.T. a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii.
Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că în apel pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Cluj Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinarea formulată, filele 43-45 dosar apel.
Or, împrejurarea că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii deschidea posibilitatea intimaţilor să formuleze recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, prin care să invoce nepronunţarea instanţei de apel asupra acesteia şi, astfel, decizia ce face obiectul prezentului recurs să poată fi supusă controlului judiciar şi nu posibilitatea ca reclamanţii să invoce această excepţie în calea de atac subsecventă.
Cu alte cuvinte, invocarea unei excepţii cu ocazia efectuării controlului judiciar, câtă vreme aceasta a fost invocată şi în faţa instanţei care a pronunţat decizia supusă controlului judiciar, apare ca inadmisibilă, astfel că instanţa va dispune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, invocată de intimaţii pârâţi, în consecinţă.
Prin criticile formulate, privind motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că motivarea deciziei este „succintă, pe aproximativ o pagină” şi aceasta este de natură să nu facă posibilă efectuarea „controlului judiciar” în privinţa legalităţii acesteia.
Această critică este nefondată, întrucât decizia recurată cuprinde considerentele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin decizia recurată, prin care s-a respins apelul reclamantei, s-a păstrat soluţia instanţei de fond, inclusiv considerentele de fapt şi de drept pe care aceasta şi-a întemeiat soluţia, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra deciziei recurate pe calea prezentului recurs.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurenta reclamantă, se constată, de asemenea, că este nefondat, pentru cele ce urmează:
În raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, se constată că reclamanta a promovat prezenta acţiune în revendicare în temeiul art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, pe calea dreptului comun, atât în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, cât şi cu pârâţii persoane fizice.
Solicitările reclamantei în sensul de a se constata „nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu”, constituie argumente pentru susţinerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., promovată de aceasta, nefiind vorba de un capăt de cerere distinct în acest sens, aşa cum susţine reclamanta. De altfel, asupra modului de preluare a imobilului în litigiu de către stat, prin naţionalizare, s-a statuat asupra caracterului abuziv al preluării prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, şi chiar dacă s-ar aprecia că, în speţă, reclamanta ar fi formulat un capăt de cerere distinct pe acest aspect, se constată că acesta este lipsit de interes, câtă vreme printr-o dispoziţie legal s-a recunoscut caracterul abuziv al acestei măsuri, aşa cum corect a stabilit instanţa de apel.
În ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, se constată că, reclamanta a precizat că „nu a cerut instanţei să dispună, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele revendicate, ci a invocat, pe cale incidentală, nelegalitatea înstrăinării apartamentelor pentru fraudă la lege, ca argument pentru restituirea apartamentelor şi ca motiv de a acorda preferabilitatea titlului său în procedura de comparare a titlurilor”.
Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror „nelegalitate” s-a invocat de către reclamantă ca argument pentru restituirea apartamentelor, nefiind atacate cu acţiune în justiţie în constatarea nulităţii în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-şi efectele în continuare.
Cu privire la decizia recurată, deşi din dispozitivul acesteia rezultă că s-a respins apelul reclamantei, menţinându-se astfel soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii principale ca „inadmisibilă”, se constată că din considerente acesteia rezultă că inadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., a fost stabilită în contradictoriu cu „unitatea deţinătoare”, aşa cum este aceasta definită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar cu privire la acţiunea în revendicare promovată de reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, s-a reţinut că dreptul reclamantei asupra apartamentelor în litigiu nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care să o îndreptăţească să-l invoce şi că aceasta nu are nicio speranţă legitimă, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, care să poată fi valorificată pe calea dreptului comun.
Cu alte cuvinte, implicit, pronunţându-se asupra fondului cererii în revendicare, instanţa de apel a realizat o comparare a titlurilor părţilor asupra imobilelor în litigiu şi a dat preferabilitatea titlurilor pârâţilor.
Cu privire la soluţia instanţei de apel pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea deţinătoare” aşa cum aceasta este definită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privind terenul în litigiu, se constată că este legală, pentru următoarele considerente:
Reclamanta se află în situaţia de a fi iniţiat acţiune în revendicare, pe dreptul comun, a terenului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autorului său.
În ceea ce priveşte revendicarea imobilului în litigiu, se constată că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Însă în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată, ca lege specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de aceasta faţă de unitatea deţinătoare, respectiv să adreseze notificare unităţii deţinătoare în termenul şi în condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancţiunea pentru nefinalizarea acestei proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entităţile sau unităţile deţinătoare.
În speţă, reclamanta a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ., şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO.
Or, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, analiza cererii de faţă, în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se realizează în favoarea celei din urmă.
Prin urmare, se constată că, legal, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare promovată pe calea dreptului comun de către reclamantă, privind terenul în litigiu în contradictoriu cu „unitatea deţinătoare”, respectiv pârâţii persoane juridice, ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra apartamentelor în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlurile pârâţilor, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi deci sunt anulabile, dreptul său intrând astfel sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;
Astfel, titlurile pârâţilor nefiind contestate în justiţie în termenul legal, aşa cum s-a arătat mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autorului său.
Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine, că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitatea unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
In ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum aceasta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului P., nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un „bun actual";, nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun” şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamantă referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
Văzând şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va dispune obligarea reclamantei la 2.728 lei cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi S.D.L., S.M., S.T.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj Napoca invocată de intimaţii-pârâţi S.D.L., S.M., S.T.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M.D. împotriva deciziei nr. 261/ A din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 2.728 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi S.D.L., S.M., S.T.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4684/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4687/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
