ICCJ. Decizia nr. 4750/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4750/2012
Dosar nr. 12614/3/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 385/ A din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de pârâţii G.C. şi G.A. împotriva sentinţei civile nr. 240 din data de 19 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă D.I.M.; s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a respins acţiunea în revendicare ca nefondată şi a fost obligată intimata reclamantă la plata sumei de 3.500 RON către apelanţii-pârâţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti sub nr. 6953/4/2006 din data de 30 mai 2006, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, str. Concordiei, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 1469 din 08 martie 2007 pronunţată de Judecătoria sector 4 Bucureşti, acţiunea reclamantei a fost anulată ca netimbrată, iar prin decizia civilă nr. 1654 din 06 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti această hotărâre a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Prin sentinţa civilă nr. 374 din 22 ianuarie 2009 pronunţată de Judecătoria sector 4 Bucureşti a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a instanţei, dispunându-se declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, cauza a fost înregistrată la data de 26 martie 2009 sub nr. 12614/3/2009.
În şedinţele publice din 08 mai 2009 şi 05 iunie 2009, tribunalul a respins excepţia de netimbrare şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocate de pârâţi, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierilor de şedinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 240 din 19 februarie 2010,Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta D.I.M. în contradictoriu cu pârâţii G.C. şi G.A. şi a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str. Concordiei.
Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Prin actul de vânzare cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, din 13 martie 1940 (fila 6 - 7 Dosar nr. 6953/4/2006) C. şi R.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Concordiei alcătuit din teren şi construcţie compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă.
Ca urmare a decesului lui C.M., masa succesorală rămasă de pe urma acestuia a fost culeasă de numita A.M., fiica acestuia şi R.M., astfel cum rezultă din cuprinsul procesului verbal întocmit la data de 03 februarie 1941. (fila 11 Dosar nr. 6953/4/2006)
Prin actul de partaj voluntar autentificat de fostul Tribunal Ilfov din 03 martie 1945 (fila 10 Dosar nr. 6953/4/2006), cele două moştenitoare ale defunctului C.M. au convenit partajarea imobilului situat în Bucureşti, str. Concordiei, în sensul că apartamentul situat la parter a revenit în proprietatea exclusivă a numitei R.M., apartamentul situat la etaj a revenit numitei A.M., iar apartamentul situat la mansardă a rămas în proprietatea comună a celor două moştenitoare.
La data de 26 ianuarie 1948 a decedat R.M. (K., ca urmare a căsătoriei cu I.K. ce a avut loc la data de 31 iulie 1946, conform buletinului de căsătorie nr. 1935 - fila 13 Dosar nr. 6953/4/2006) masa succesorală rămasă de pe urma acesteia şi care se compunea din cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Concordiei, a revenit fiicei acesteia, numita A.M. şi soţului supravieţuitor, care însă a renunţat la succesiune prin petiţia înregistrată de fostul tribunal Ilfov, sub nr. 51/1948, (fila 16 Dosar nr. 6953/4/2006).
Din cuprinsul certificatului de legatar din 25 aprilie 2001 emis de BNP - N. (fila 21 Dosar nr. 6953/4/2006), se constată că reclamanta D.I.M., în calitate de legatar universal, în temeiul testamentului autentificat din 29 noiembrie 1995, a cules întreaga masă succesorală rămasă de pe urma defunctei M.M.A.
În temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilul situat în Bucureşti, strada Concordiei, compus din 5 apartamente, proprietatea autoarei reclamantei, M.M.A., a fost trecut în proprietatea statului, astfel cum rezultă din Anexa acestui act normativ, poziţia 1469. (fila 23 Dosar nr. 6953/4/2006).
Prin cererea înregistrată la Consiliul Local Sector 4, din 30 aprilie 1996, autoarea reclamantei, M.M.A. a solicitat în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Concordiei.
La data de 07 august 1996, între SC A.V.L.B. SA, în calitate de vânzător şi pârâţii G.C. şi G.A., în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare din 07 august 1996, prin aceştia au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, str. Concordiei.
Ulterior, prin Dispoziţia nr. 1081 din 23 iunie 2003 dată de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 şi ca urmare a notificării nr. 176 din 31 mai 2001, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamantei D.I.M., a imobilului situat în Bucureşti, str. Concordiei, compus din teren în suprafaţă totală de 383 mp., construit şi neconstruit şi construcţii corp A şi B, mai puţin apartamentele vândute cu contractele de vânzare cumpărare nr. x/1996 şi nr. y/1997, cu cotele de teren aferente de 58,04 mp. Totodată, s-a propus stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.
În considerarea celor expuse, tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar a autoarei sale, defuncta M.M.A., precum şi a calităţii sale de moştenitor al acesteia, iar preluarea de către stat a imobilului revendicat s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, această preluare fiind calificată de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, ca fiind abuzivă.
Actul normativ de trecere a imobilului în proprietatea statului, era în sine contrar art. 8 din Constituţia din anul 1948 şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Cum această preluare a imobilului în proprietatea statului a avut loc în mod abuziv, rezultă că autoarea reclamantei nu şi-a pierdut niciodată calitatea de proprietar, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul formulării acţiunii.
Deşi autoarea reclamantei a acţionat conform prevederilor Legii nr. 112/1995, adresând Primăriei sector 4, la data de 30 aprilie 1996, cererea înregistrată sub nr. 89, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Concordiei, mai înainte ca această cerere să fie soluţionată, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A.V.L.B. SA, a procedat la vânzarea către pârâţi a apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului anterior menţionat; astfel, statul a vândut ulterior unor terţi apartamentul pe care ar fi trebuit să îl restituie reclamantei, privându-o pe acesta de posibilitatea de a redobândi posesia asupra întregului imobil.
Însă, de la momentul în care pârâţii au invocat la rândul lor un titlu de proprietate asupra apartamentului, singura cale pe care reclamanta o are la dispoziţie pentru valorificarea dreptului său de proprietate este aceea a revendicării în condiţiile dreptului comun.
După cum se menţionează în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J., nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Or, în speţă, reclamanta se prevalează de un bun în accepţiunea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, de o speranţă legitimă care decurge în cauza de faţă din interesul patrimonial, născut din prevederea expresă şi neechivocă a legii speciale, în vigoare la momentul formulării acţiunii, în sensul că proprietarul nu şi-a pierdut niciodată calitatea avută la data preluării imobilului de către stat.
Aşa fiind, Tribunalul a analizat în ce măsură admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În cauză pârâţi deţin la rândul lor un bun, în sensul Convenţiei - o speranţă legitimă privind dreptul de a păstra imobilul, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, respectiv din „consolidarea” titlului lor ca urmare a faptului că acesta nu a fost anulat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Tribunalul a apreciat însă că admiterea acţiunii în revendicare împotriva terţilor dobânditori (prezumând că au fost de bună-credinţă) nu aduce atingere acestui bun deţinut de pârâţi, întrucât aceştia pot fi despăgubiţi la valoarea actuală de circulaţie a imobilului cf. art. 501 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009.
Dimpotrivă, în situaţia în care acţiunea în revendicare ar fi respinsă, reclamanta s-ar afla în situaţia în care ar fi lipsită de bunul său fără nicio posibilitate reală de despăgubire conferită de legea naţională. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod în care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobile naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, datorită lipsei prelungite de despăgubiri (cauza Porţeanu, cauza Faimblat).
În aceste condiţii, tribunalul a considerat că unica măsură reparatorie pentru privarea de proprietate a reclamantei, suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi, deşi fusese formulată o cerere de restituire, este tocmai restituirea în natură a bunului. Dispoziţiile legii speciale (art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001) privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea Legii nr. 112/1995 fiind în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului urmează a fi înlăturate, conform art. 20 din Constituţia României şi Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., care înlătură aplicarea prioritară a legii speciale, în anumite circumstanţe concrete (cum sunt cele reţinute în cauza de faţă).
Pe de altă parte, necesitatea ca pârâţii chiriaşi cumpărători să nu suporte consecinţele adoptării de către stat a unor norme neconforme cu Convenţia este asigurată în cauză, întrucât prin adoptarea Legii nr. 1/2009 aceştia au dreptul la o despăgubire egală cu valoarea de piaţă a imobilului, astfel încât dreptul conferit de contractul de vânzare cumpărare nu va fi afectat în mod substanţial.
Tribunalul nu a reţinut apărarea pârâţilor privitoare la cauza Raicu, întrucât actuala reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în această speţă. Astfel, în această cauză Curtea a apreciat că reclamantei nu i s-a acordat nicio compensaţie pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii prin admiterea recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiţie şi că o eventuală rambursare a preţului plătit şi a cheltuielilor necesare şi utile nu ar fi putut conduce la acordarea unei compensaţii rezonabile în raport cu valoarea apartamentului de care a fost privată, deoarece reclamanta nu dispunea de o cale internă care să îi fi permis să compenseze diferenţa între preţul de cumpărare actualizat şi valoarea bunului la data pronunţării hotărârii în recursul în anulare. Or, în prezent Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, dă pârâţilor această posibilitate, aceştia putând obţine valoarea actuală de piaţă a imobilului.
Cu privire la apelul declarat de către pârâţi, Curtea a constatat următoarele:
S-a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă nu a acordat relevanţa cuvenită faptului că şi pârâţii se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei precum şi că contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 este valabil, fiind respectate dispoziţiile acestei legi. De asemenea, apelanţii pârâţi au mai invocat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum şi faptul că preferabilitatea titlurilor de proprietate prezentate de părţi trebuie analizată cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acţiunii în revendicare se face prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranşat, sub un prim aspect, şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Problema raportului dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilităţii cât şi din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acţiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranşată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33/2008.
Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 că, deşi nu există un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acţiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul ca specialul derogă de la general, instanţa supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparaţie.
În acelaşi timp, instanţa suprema a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componenţă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că reclamanta intimată a făcut demersuri pentru restituirea proprietăţii imobiliare de care au fost deposedaţi autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparaţie, chiar obţinând o dispoziţie administrativă de retrocedare parţială în natură a imobilului în litigiu, Curtea a reţinut că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., motiv pentru care nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar.
Din decizia Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanța, investită cu o acţiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Din aceste aspecte pe care instanţa supremă le-a impus spre analiză în vederea soluţionării unei acţiuni în revendicare care priveşte un imobil preluat abuziv, prima cerinţă referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este esenţială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanţei în privinţa la celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanţilor, Curtea a reţinut, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene relevantă, că reclamanta intimată se poate prevala de un interes patrimonial (în ceea ce priveşte apartamentul revendicat în cauză), care intră în noţiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Pentru a stabili în concret conţinutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanta, Curtea a avut în vedere pe de o parte faptul că acţiunea în revendicare dedusă judecaţii în prezenta cauză trebuie analizată şi prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepţia instanţei supreme exprimată prin decizia pronunţată în interesul legii, în sensul că acţiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual faţă de dificultăţile de funcţionare a sistemului reparatoriu al Legii nr 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare şi faptul că apelanţii pârâţi sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumpărare perfectat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate, contestată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, a fost confirmată prin respingerea acţiunii de Sentinţa civilă nr. 388/2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr 1012/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV civilă. Pe cale de consecinţă, apelanţii pârâţi se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
Raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, care se completează cu cele ale Legii nr. 247/2005, sub aspectul plăţii despăgubirilor, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, Curtea a constat că, în sistemul reparatoriu al legii speciale, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la retrocedarea în natură a apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea cerinţelor acestui act normativ. Având în vedere că reclamanta a formulat o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care a fost respinsă în mod irevocabil de instanţă pe ideea lipsei calităţi procesuale active a acesteia, actul de înstrăinare a apartamentului în litigiu s-a consolidat, iar prin expirarea termenului special de prescripţie stabilit de dispoziţiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, aspectele legate de respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte despăgubirile pe care legea specială le recunoaşte în favoarea reclamantei pentru apartamentul în litigiu, Curtea constată că acordarea acestora se realizează în condiţiile Legii nr. 247/2005, titlul VII, coroborând dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. c) cu art. 20 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Curtea a reţinut astfel că acţiunea în revendicare a fostului proprietar este admisibilă, dar modul în care a fost soluţionată de instanţa de fond este nelegal deoarece nu s-a acordat semnificaţia cuvenită (aşa cum rezultă din cele statuate de instanţa supremă prin Decizia civilă nr 33/2008 pronunţată în interesul legii) faptului că şi pârâţii, în calitate de foşti chiriaşi, cumpărători ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 deţin un bun în sensul Convenţiei, reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care reclamantei nu i se poate recunoaşte decât un drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea imobilului, iar preferabilitatea titlurilor prezentate de părţi trebuie examinate cu luarea în considerare a tuturor criteriilor stabilite de Înalta Curte prin decizia anterior menţionată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, în susţinerea căruia s-au invocat următoarele:
1. Motivarea hotărârii este contradictorie.
Instanţa susţine că acţiunea dedusă judecaţii era inadmisibilă faţă de Legea nr. 10/2001, pentru ca ulterior să se reţină că aceasta este admisibilă conform Deciziei nr. 33 a Înaltei Curţi, secţii unite.
Se susţine că în concursul legii speciale cu dreptul comun, respectiv a Legii nr. 10/2001 şi a Codului civil, legea specială derogă de la dreptul comun, situaţie în care prezenta acţiune ar trebui să fie soluţionată numai prin prisma textelor Legii nr. 10/2001, iar ulterior se susţine că compararea titlurilor de proprietate se va face după criteriile prevăzute de Decizia nr. 33/2008 în interesul legii şi nu după criteriile nulităţii absolute prevăzute în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Curtea arată că în concepţia sistemului reparator al Legii nr. 10/2001 retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă, separat, prin hotărâre judecătorească s-a dispus nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, situaţie pe care nimeni nu a contestat-o pentru că nici nu a fost pusă în discuţie, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta solicitând compararea titlurilor de proprietate şi nu anularea vreunui titlu de proprietate.
O altă susţinere greşită este şi aceea că instanţa supremă ar fi statuat în Decizia nr. 33/2008 că după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1993 dispoziţiile art. 6 alin. (2) din această lege nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile preluare abuziv.
Aceasta motivare este total nelegală întrucât Legea nr. 213/1998 reglementează statutul juridic numai al imobilelor proprietate publică a statului, ceea ce nu este aplicabil în speţă pentru ca proprietatea să preluată abuziv de Stat nu a aparţinut niciodată domeniului public al statului ci a fost locuinţă, astfel că Legea nr. 213/1998 este greşit aplicată în speţă. De altfel, şi spiritul Legii nr. 213/1998 este distorsionat deoarece art. 6 alin. (2) prevede că imobilele preluate abuziv de la adevăraţii proprietari, chiar dacă au fost trecute în domeniul public al statului, se restituie în natură proprietarilor de drept dacă au fost preluate fără titlu.
Stabilirea cu exactitate a modalităţii de preluare - cu titlu sau fără titlu - a fost tranşată irevocabil prin Decizia nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale şi prin H.G. 20 din 2 ianuarie 1996, cuprinzând Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care în art. 1 alin. (3) redau definiţia sintagmei de ";preluare fără titlu"; ca fiind acea preluare făcută cu încălcarea esenţei actului normativ de preluare
A făcut dovada că autoarea sa era exceptată de la naţionalizare, conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950, astfel că s-a aplicat în mod greşit naţionalizarea. Din anul 2005, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Decretul nr. 92/1950 a fost declarat ca fiind abuziv, adică necreator de drepturi, cu efect retroactiv de la data intrării lui în vigoare - 20 aprilie 1950, aceasta însemnând că orice preluare în baza acestuia este o preluare fără titlu.
2. Este nelegală hotărârea instanţei de apel, pe de o parte pentru că a apreciat că, compararea titlurilor trebuie să se facă prin prisma deciziei 33/2008 în interesul legii, şi, pe de altă parte, pentru că a interpretat greşit nu numai legislaţia în materie ci şi dispozitivul acestei decizii, după cum urmează:
a. Se susţine că prin această decizie s-a arătat că „Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989";, susţinere greşită atâta vreme cât Legea nr. 213/1998 reglementează statutul juridic al domeniului public al Statului, Legea nr. 10/2001 reglementează raporturile juridice dintre stat şi proprietarii deposedaţi abuziv de stat, iar dreptul comun nu are nici o tangenţă cu cele două legi speciale invocate mai sus, niciodată legea specială neconfundându-se cu dreptul comun de vreme ce legea specială derogă de la dreptul comun.
b. Greşit se susţine că decizia în interesul Legii nr. 33/2008 prevede criteriile de comparare în acţiunea în revendicare, care ar fi existenţa unui bun în sensul convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, stabilitatea circuitului civil, neaducerea atingerii unui alt drept de proprietate ce aparţine unei alte persoane, drept de asemenea protejat de lege.
Este absolut nelegală o asemenea susţinere deoarece decizia în interesul legii nu a avut ca obiect acţiunea în comparare pe dreptul comun ci a avut ca obiect discutarea admisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de Legea nr. 10/2001, instanţa supremă conchizând în dispozitivul său că este admisibilă orice fel de acţiune în revendicarea bunului preluat abuziv de Stat, cu condiţia să se respecte legislaţia şi practica C.E.D.O., aşa cum prevede art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
Niciunde instanţa supremă nu a analizat acţiunea în comparare de titluri, fixând criteriile de comparare în sensul celor afirmate de instanţa de apel ci, dimpotrivă, practica instanţelor române, confirmată de practica C.E.D.O., a stabilit că în compararea titlurilor de proprietate existente concomitent asupra aceluiaşi imobil, altele sunt criteriile de comparare şi prin prisma acestuia trebuie analizată acţiunea dedusă judecăţii - respectiv momentul intrării în circuitul civil al fiecărui titlu şi autorul de la care provine fiecare titlu în parte.
Aceste criterii, deşi au fost expuse în faţa instanţelor de judecată şi au fost avute în vedere de instanţa de fond au fost trecute sub tăcere de către instanţa de apel, fără ca aceasta să explice, cum era obligată, de ce le înlătură şi care sunt criteriile legale ale înlăturării motivării instanţei de fond.
În speţa de faţă, aplicând în mod corect criteriile de comparare consacrate de practica instanţelor române, urmează să se constate că soluţia instanţei de fond este corectă şi legală deoarece a stabilit că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat deoarece a intrat în circuitul civil cu efecte erga omnes în anul 1940 prin transcriere în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare, produce efecte juridice şi în prezent pentru că nu a fost desfiinţat prin justiţie. Statul nu a devenit proprietar pentru că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei din anii 1948 şi 1952 care garanta proprietatea, preluarea imobilului s-a făcut cu încălcarea art. 481 C. civ. şi a art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Olului, semnată de România la data de 10 decembrie 1948, în vigoare şi în prezent, tratat internaţional care în textul citat garanta dreptul de proprietate privată.
c. Legislaţia şi practica C.E.D.O. au fost greşit aplicate şi interpretate de către instanţa de apel, inclusiv în ce priveşte aplicarea deciziei-pilot din 12 octombrie 2010 deoarece:
În toate hotărârile pronunţate până în prezent din 1994 şi până în prezent de C.E.D.O., în mod permanent s-a statuat în sensul admiterii petiţiei formulată de proprietarii deposedaţi abuziv de Stat, obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului sau contravaloarea acestuia, cu cheltuieli de judecata, cu daune morale şi cu penalităţi de întârziere a plăţii peste termenul fixat de Curte.
Instanţa reţine că prin dispoziţia nr. 1081/2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti i s-a restituit imobilul reclamantei, mai puţin două apartamente - vândute chiriaşilor - pentru care aceasta poate pretinde, cel mult, „aşa cum prevede Legea nr. 10/2001 măsuri reparatorii prin echivalent, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii, fie în despăgubiri acordate prin Fondul Proprietatea”.
Instanţa nu ţine cont de faptul că Legea nr. 247/2005 prin cap. VII, adică Fondul Proprietatea, a exclus „bunurile, serviciile şi despăgubirile băneşti” din despăgubirile acordate iniţial în Legea 10/2001, rămânând ca formă ce despăgubire numai acest fond, fond care s-a dovedit o fi nefuncţional şi, deci, neaplicabil, de vreme ce prin decizia pilot din 12 octombrie 2010 C.E.D.O. a trasat Guvernului român sarcina ca în termen de 13 luni sa găsească o altă formă de despăgubire în baza Legii nr. 10/2001, alta decât cele existente până acum pentru proprietarii deposedaţi abuziv de către stat.
Aceasta recomandare (cu caracter imperativ) se referă la modificarea Legii nr. 10/2001 şi la raporturile juridice reglementate de această lege şi nu au nicio legătură cu acţiunea în comparare de titluri care este o acţiune clasică, între două persoane fizice care deţin concomitent, fiecare în parte, câte un titlu de proprietate asupra aceluiaşi imobil şi care are ca scop nu dovedirea nevalabilităţii unui din titluri, nici buna credinţă a unuia dintre cumpărători ci, dimpotrivă, declararea de către instanţă a preferenţiabilităţii unuia din cele două titluri ca fiind mai bine caracterizat cu consecinţa restituirii posesiei către proprietarul al cărui titlu a fost declarat preferabil, întrucât în acest moment posesia este aleatorie şi ea trebuie să fie stabilită pe cale judecătorească.
d. Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul reţinerii de către instanţă a dobândirii de către intimaţii pârâţi a dreptului ce proprietate asupra apartamentului în litigiu în condiţiile legale ale respectării Legii nr. 112/1995, deoarece a făcut dovada cu înscrisuri emanate de la autorităţile statului că aceştia nu au respectat Legea nr. 112/1995 sub două aspecte: nu aveau voie se cumpere, în baza Legii nr. 112/1995, niciun imobil dacă după 1990 înstrăinaseră un imobil proprietate privată, iar art. 1 din aceeaşi lege prevede în mod imperativ că pe acest act normativ nu pot fi vândute decât imobilele preluate cu titlu.
S-a depus la dosarul cauzei dovada că a formulat cerere pe Legea nr. 112/1995, nesoluţionată nici până în prezent, cerere de natură a împiedica vânzarea către chiriaşi, punându-se în discuţie precaritatea titlului statului, cerere despre care, cu minime diligente, trebuiau să ia cunoştinţă şi chiriaşii şi, mai ales, vânzătorii pentru a se abţine de la cumpărarea unui bun litigios.
e. Greşit instanţa de apel a reţinut că ar fi primi despăgubiri pentru cele două apartamente vândute, din care unul formează obiectul prezentului recurs, deoarece nu există o astfel de dovadă şi nu a primit niciodată despăgubiri, nici pe Legea nr. 112/1995 şi nici pe Legea nr. 10/2001.
Fontul Proprietatea este nefuncţional, este suspendat, alte forme de despăgubire nu există, ceea ce înseamnă că nu are nicio modalitate efectivă de despăgubire.
În revendicarea prin comparare de titluri, situaţie în care se află părţile, despăgubirile pentru pârâţi ar fi mai rezonabile întrucât preţul reactualizat plătit de chiriaşi este mult mai mic decât valoarea integrală a proprietăţii.
În cauză au formulat întâmpinare pârâţii-intimaţi, prin care s-a solicitat respingerea recursului, susţinând legalitatea deciziei de apel.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
1. Prin hotărârea atacată s-a făcut referire la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte, secţii unite, în interesul legii, reluându-se argumente care o susţin şi concluzionându-se în final în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile expres stipulate.
Considerentele deciziei referitoare la mijloacele oferite fostului proprietar pentru redobândirea unei proprietăţi de Legea nr. 10/2001 sunt tocmai pentru a sublinia faptul că acţiunea formulată de reclamantă nu poate fi susţinută pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială faţă de dreptul comun, şi că în temeiul acestei legi putea obţine restituirea imobilului numai prin anularea contractului de vânzare-cumpărare deţinut de pârâţii intimaţi.
Considerentul din decizie referitor la revendicarea imobilelor preluate de stat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, este reţinut cu referire la argumentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 - după cum se arată şi în susţinerea criticii. În acest context, criticile formulate de către recurenta-reclamantă vizează decizia în interesul legii şi exced cadrului procesual, acestei instanţe nerevenindu-i o astfel de competenţă.
Faţă de aceste considerente, se constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ pentru a fi atrasă incidenţa în cauză a acestui motiv de recurs.
2. Nici motivul de recurs vizând greşita aplicare a legii, incluzând în acest cadru decizia în interesul Legii nr. 33/1998 şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului alături de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu este fondat, neatrăgând astfel în cauză incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
a. În ceea ce priveşte critica referitoare la considerentul deciziei în interesul legii urmează a se avea în vedere cele reţinute mai sus.
b. După cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în decizia în interesul Legii nr. 33/1998 sunt cuprinse elementele pe care trebuie să le analizeze instanţa sesizată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin această decizie nu s-a lămurit numai problema admisibilităţii unei astfel de acţiuni, ci s-au stabilit criteriile aplicabile de instanţă în ipoteza în care se ajunge la concluzia că este cazul să se acorde prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar reclamantul se poate prevala de protecţia conferită de aceasta.
În condiţiile în care decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării, aşa cum prevede art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., o astfel de acţiune se soluţionează potrivit statuărilor Înaltei Curţi, secţii unite, ceea ce înseamnă că nu pot fi primite criticile formulate sub aspectul criteriilor de comparat de către reclamanta-recurentă.
În ceea ce priveşte protecţia de care se poate prevala reclamanta-recurentă, din perspectiva Convenţiei Europene, aceasta nu poate invoca deţinerea unui „bun” în lumina art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care să poată fi ulterior analizat şi recunoscut ca prevalent de restituit în natură în raport de cerinţele impuse de decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
Pentru a deţine un „bun actual” de a cărui privare să se poată prevala în raport de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, reclamanta trebuia să deţină anterior promovării acţiunii de faţă o hotărâre judecătorească prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, iar acesta să fi fost obligat să-i lase imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Anterior promovării acţiunii ce face obiectul dosarului de faţă reclamanta-recurentă nu a formulat o acţiune în faţa instanţei în care să conteste nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, iar o asemenea constatare în litigiul de faţă nu este în măsură să-i confere un avantaj din perspectiva Convenţiei Europene. Aceasta întrucât simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către reclamanţi a unui „bun actual ”în sensul jurisprudenţei recente a Curţii Europene.
Prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reţinut că: „143 … Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament; 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.”
Astfel, în lumina jurisprudenţei recente a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să-i confere reclamantei un „bun actual” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.
În aceste condiţii, chiar dacă în prezentul litigiu s-ar constata nevalabilitatea titlului statului, nu s-ar putea dispune restituirea imobilului către reclamantă, întrucât s-a aduce atingere unui alt drept de proprietate şi securităţii raporturilor juridice, acesta fiind deţinut de terţe persoane, ale căror titluri nu pot fi desfiinţate.
Valabilitatea acestora, în sensul invocat prin criticile formulate de reclamanta - recurentă sub pct. 2.d. nu poate fi analizată în prezentul litigiu decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, care prevede un termen expres de formulare a unei asemenea acţiuni, care a expirat în anul 2002. Mai mult, după cum s-a reţinut de instanţa de apel, valabilitatea titlului deţinut de către pârâţii-intimaţi a fost confirmată de instanţele de judecată în urma formulării de către reclamanta - recurentă a unei acţiuni în nulitate.
Nefiind deţinătoarea unui „bun„ în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţie, reclamanta-recurentă nu poate imputa o privare în sensul acestei norme, care să fie analizată de instanţă din perspectiva ingerinţei şi raportului de proporţionalitate dintre aceasta şi scopul urmărit de legiuitor.
În speţă, numai pârâţii - intimaţi sunt deţinătorii unui „bun” în sensul aceloraşi norme convenţionale, ceea ce confirmă legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, în sensul respingerii acţiunii în revendicare.
În aceste condiţii, după cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel, reclamanta - recurentă este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum prevede art. 18 lit. c) din această lege.
Contrar celor arătate în cadrul criticilor de sub pct. 2.c şi e, instanţa de apel a făcut trimitere expresă, motivată, la măsuri reparatorii în echivalent care urmează să se acorde în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru imobilul în litigiu. Nefuncţionarea optimă a Fondului Proprietatea, după cum s-a insistat în cadrul aceloraşi critici nu este în măsură să înlăture aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/1998 şi protecţia de care se bucură în lumina acesteia titlul nedesfiinţat al pârâţilor - intimaţi.
În considerarea acestor argumente care susţin caracterul nefondat al motivelor de recurs, analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.I.M. împotriva deciziei civile nr. 385/ A din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4740/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4790/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
