ICCJ. Decizia nr. 4702/2012. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4702/2012
Dosar nr. 30228/3/2009
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1418 din 05 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 491 din 13 martie 2008.
În fapt, s-a reţinut că, la data de 13 martie 2008, între reclamanta C.V., în calitate de vânzător, şi pârâtul C.A., în calitate de cumpărător, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 491, prin care părţile au convenit vânzarea terenului în suprafaţă de 230 m.p., situat în Bucureşti, str. Dr. Severeanu, pentru preţul de 170.000 euro.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză criminalistică, semnătura aflată la rubrica vânzător în contractul de vânzare-cumpărare nu aparţine reclamantei.
Prin răspunsurile la interogatoriul propus pârâtului, acesta a recunoscut că a văzut-o pentru prima dată pe reclamantă după perfectarea contractului, respectiv că nu reclamanta a fost cea care a participat la semnarea contractului de vânzare-cumpărare.
În raport de situaţia de fapt expusă şi necontestată, tribunalul a reţinut că reclamanta nu şi-a manifestat niciun moment intenţia de a înstrăina terenul iar actul juridic încheiat nu constituie expresia voinţei sale, în sensul transmiterii dreptului de proprietate.
În cauza pendinte nu se pune problema lipsei discernământului sau a exprimării unui consimţământ viciat, ci a lipsei totale a consimţământului vânzătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dedusă din împrejurarea că acesta nu a participat şi nu a semnat acest act juridic.
Absenţa totală a consimţământului se răsfrânge direct asupra cauzei actului juridic, determinând o lipsă a acesteia, întrucât lipseşte chiar scopul obligaţiei, causa proxima, mai exact, prefigurarea mentală a contraprestaţiei, în condiţiile în care reclamanta nu s-a obligat către pârât la transmiterea dreptului de proprietate, prin vânzare.
Concluzionând, tribunalul a constatat că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect terenul în suprafaţă de 230 m.p., situat în Bucureşti, str. Dr. Severeanu au fost nesocotite cerinţele esenţiale pentru validitatea acestuia, respectiv, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, şi cauza licită, prevăzute în mod expres de art. 948 pct. 2 şi 4 C. civ., lipsă ce este sancţionată cu nulitatea actului.
Tribunalul nu a reţinut apărările pârâtului, în sensul că a fost de bună-credinţă, întrucât, în această ipoteză, buna-credinţă nu este aptă să salveze un act juridic ce nu a fost perfectat cu respectarea cerinţelor generale, esenţiale şi de fond pentru naşterea lui valabilă.
Prin decizia civilă nr. 635/ A din 21 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.
S-a reţinut, în consens cu instanţa anterioară, că reclamanta, în calitate de proprietară a imobilului în litigiu, nu şi-a exprimat voinţa de a vinde, fiind străină de actul juridic a cărui nulitate a solicitat să se constate, motiv pentru care actul este lovit de nulitate absolută, pentru lipsa totală a consimţământului.
S-a considerat că pârâtul nu poate invoca buna-credinţă pentru a salva actul juridic de la nulitate, întrucât consimţământul este una dintre condiţiile de fond, esenţiale pentru validitatea actului juridic, lipsa totală a consimţământului fiind sancţionată cu nulitatea absolută.
Principalul efect al nulităţii actului juridic este lipsirea acestuia de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Mai mult, s-a reţinut că nu există nicio prevedere legală care să înlăture sancţiunea nulităţii pe motiv că dobânditorul a fost de bună-credinţă.
Efectele bunei-credinţe, în materia înstrăinărilor imobiliare, sunt recunoscute în doctrină şi în jurisprudenţă numai în situaţiile în care dobânditorul se prevalează de uzucapiunea de 10-20 de ani, invocă principiul error communis facit ius, respectiv când dobânditorul a înstrăinat la rândul său imobilul, caz în care subdobânditorul poate invoca buna-credinţă în condiţiile art. 34 pct. 1 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996.
S-a constatat, totodată, că incidenţa principiului validităţii aparenţei de drept, exprimat în adagiul error communis facit ius, este subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună şi invincibilă, şi a condiţiei privind buna-credinţă a dobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, imputabilă acestuia.
Pentru ca pârâtul-cumpărător să poată invoca acest principiu, trebuie ca acesta să fi fost în eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, iar eroarea să fi fost generală, invincibilă, imposibil de prevăzut şi de înlăturat.
Constatarea bunei-credinţe a cumpărătorului nu este suficientă pentru a se reţine că acesta este apărat de principiul error communis facit ius, în condiţiile în care eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului nu era generală şi imposibil de prevăzut şi înlăturat.
În cauza pendinte, caracterul colectiv şi invincibil al erorii este exclus, deoarece alte persoane care o cunosc pe reclamantă, cum ar fi vecinii imobilului în litigiu, nu puteau fi induse în eroare sub aspectul identităţii proprietarei.
De asemenea, o simplă verificare la serviciul specializat pentru evidenţa persoanelor ar fi putut scoate la iveală faptul că actul de identitate prezentat nu corespunde cu datele de identificare reale ale proprietarei, sau, dacă toate datele din actul de identitate falsificat erau identice cu cele reale, cu excepţia fotografiei, cumpărătorul ar fi putut face o vizită la domiciliul proprietarei, ocazie cu care ar fi putut afla că nu aceasta este persoana care doreşte să-i vândă terenul.
În ceea ce priveşte posibilitatea invocării bunei-credinţe, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale în materie de carte funciară, Curtea a reţinut faptul că pârâtul nu are calitatea de terţ subdobânditor, ci este dobânditorul iniţial, care a încheiat contractul cu o altă persoană decât proprietarul, dar pe care a crezut-o, sub aspectul datelor de identificare, ca fiind însuşi proprietarul.
Nu suntem în prezenţa a două înstrăinări succesive (primus înstrăinează către secundus, iar acesta din urmă către tertius), ci în discuţie este valabilitatea unui singur act de înstrăinare.
În consecinţă, nu este aplicabil principiul publicităţii materiale a cărţii funciare, care îl protejează exclusiv pe terţul subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros (tertius), nu şi pe primul dobânditorul (secundus).
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, jurisprudenţa şi doctrina recunoşteau buna-credinţă a subdobânditorului, în cazul actelor cu titlu oneros, ca fiind o situaţie de excepţie de la regula resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis (în afara situaţiei în care actul primar era desfiinţat pentru lipsa capacităţii de exerciţiu sau pentru restrângerea capacităţii de exerciţiu a înstrăinătorului iniţial, din actul primar). Această soluţie jurisprudenţială era grefată tot pe situaţia în care aveau loc două înstrăinări succesive, actul juridic iniţial era desfiinţat, iar terţul subachizitor putea pretinde, pe temeiul bunei-credinţe, menţinerea actului subsecvent.
Or, în cauza de faţă, pârâtul nu se află în situaţia terţului subachizitor.
Nu a fost reţinută nici ipoteza vânzării lucrului altuia, întrucât, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, vânzarea pare a fi făcută de către proprietară, la rubrica vânzător fiind trecute datele de identificare ale adevăratei proprietare, nu de către un terţ.
Ca atare, nu pot fi primite susţinerile apelantului-pârât, în sensul că reclamanta ar fi trebuit să facă dovada relei-credinţe a cumpărătorului, pentru a se putea dispune nulitatea actului pentru cauză ilicită.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 8 august 2011, pârâtul C.A., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a principiului error communis facit jus, întrucât s-a probat buna-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv demersurile pe care recurentul-pârât le-a făcut pentru verificarea imobilului şi a proprietarului acestuia.
Autorii doctrinari nu au avut în vedere o generalitate absolută, ducând absolutul dincolo de limitele sale.
Recurentul-pârâtul a susţinut ca a dovedit existenţa unui act emis de singura autoritate abilitată de lege să emită astfel de acte, actul de identitate cu care s-a identificat persoana cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, act care nu avea cum să-i trezească suspiciuni, întrucât conţinea toate elementele prescrise de lege.
De altfel, s-a susţinut că acest act a fost verificat şi de către notar şi de către medicii legişti care au dat avizul medical pentru vânzătoare.
În aceste condiţii, este evident că recurentul-pârât a avut convingerea fermă că dobândeşte imobilul de la adevăratul proprietar, actul său fiind astfel salvat de la desfiinţare.
Recomandarea instanţei conform căreia trebuia să meargă să verifice pe proprietarul-vânzător la vecini este formulată pro causa, instanţa străduindu-se să găsească astfel argumente în susţinerea teoriei că nu s-au făcut suficiente demersuri pentru a descoperi o situaţie de fapt pe care, în prezenţa cărţii de identitate, nici nu ar fi putut-o bănui.
S-a susţinut că s-au făcut toate demersurile pe care le face un proprietar diligent, instanţa omiţând că demersuri speciale se fac numai dacă persoana interesată are dubii sau suspiciuni cu privire la aspectele care o interesează.
Sugestia instanţei de a se adresa organelor de evidenţă informatizată a populaţiei pentru a verifica actul de identitate nu se putea pune în aplicare, întrucât nu deţinea originalul cărţii de identitate al vânzătoarei.
Identitatea persoanei care i-a vândut terenul fiind probată cu un act emis de autorităţile statului român, îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea principiul error communis facit jus, fapt care salvează actul încheiat cu bună-credinţă, pentru care s-a şi plătit un preţ consistent.
S-a învederat şi faptul că acţiunea a fost formulată numai în contradictoriu cu recurentul-pârât, ceea ce nu este legal, întrucât contractul semnat este unul bilateral şi sinalagmatic. Legal ar fi fost ca acţiunea să fie formulată în contradictoriu cu ambele persoane care au semnat contractul, evident, după identificarea persoanei care, în realitate, i-a vândut terenul recurentului-pârât.
Recursul este nefondat.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reţinută critica referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a principiului error communis facit jus.
Situaţia de fapt a cauzei pendinte, dovedită pe deplin în cauză prin raportul de expertiză criminalistică care a constatat că semnătura aflată la rubrica vânzător din contractul de vânzare-cumpărare nu aparţine reclamantei, dar şi de interogatoriul administrat pârâtului, care a recunoscut că a văzut-o pentru prima dată pe reclamantă după perfectarea contractului, respectiv că nu reclamanta a fost cea care a participat la semnarea contractului de vânzare-cumpărare, conduce în mod neîndoielnic la concluzia că reclamanta nu şi-a manifestat niciun moment intenţia de a înstrăina terenul, ceea ce înseamnă că actul juridic reclamat nu constituie expresia voinţei sale, în sensul transmiterii dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu în altul.
Într-o astfel de situaţie, s-a apreciat corect că absenţa totală a consimţământului se răsfrânge direct asupra cauzei actului juridic, determinând o lipsă a acesteia, întrucât lipseşte chiar scopul obligaţiei, causa proxima, în accepţiunea de prefigurare mentală a contraprestaţiei, în condiţiile concrete în care reclamanta nu s-a obligat faţă de pârât la transmiterea dreptului de proprietate, prin vânzare.
S-a impus aşadar concluzia conform căreia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect terenul în suprafaţă de 230 m.p., situat în Bucureşti, str. Dr. Severeanu, au fost nesocotite cerinţele esenţiale pentru validitatea acestuia, consimţământul valabil al părţii ce se obligă şi cauza licită, condiţii prevăzute în mod expres de art. 948 pct. 2 şi 4 C. civ.
Principalul efect al nulităţii actului juridic este lipsirea acestuia de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Instanţele anterioare au reţinut corect că principiul error communis facit jus a fost recunoscut în doctrina juridică şi aplicat doar în situaţii de excepţie în practica instanţelor judecătoreşti, motivul determinant fiind acela al stabilităţii circuitului civil.
Pentru ca pârâtul-cumpărător să poată invoca acest principiu, trebuie ca acesta să fi fost în eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, iar eroarea să fi fost generală, invincibilă, imposibil de prevăzut şi de înlăturat.
Drept urmare, constatarea bunei-credinţe a cumpărătorului, condiţie invocată de recurentul-pârât, nu este suficientă pentru a se reţine că acesta este apărat de principiul error communis facit ius, în condiţiile în care eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului nu era generală şi imposibil de prevăzut şi înlăturat.
În circumstanţele cauzei pendinte, instanţele fondului, singurele abilitate să stabilească pe deplin situaţia de fapt, au apreciat judicios că nu este îndeplinită condiţia caracterului colectiv şi invincibil al erorii, de vreme ce alte persoane care o cunosc pe reclamantă, cum ar fi vecinii imobilului în litigiu, nu puteau fi induse în eroare sub aspectul identităţii proprietarei, şi puteau fi interpelate.
În egală măsură, s-a reţinut corect că simpla verificare la serviciul specializat pentru evidenţa persoanelor ar fi putut scoate la iveală faptul că actul de identitate prezentat nu corespunde cu datele de identificare reale ale proprietarei, sau, dacă toate datele din actul de identitate falsificat erau identice cu cele reale, cu excepţia fotografiei, cumpărătorul ar fi putut face o vizită la domiciliul proprietarei, ocazie cu care ar fi putut afla că nu aceasta este persoana care doreşte să-i vândă terenul.
În aprecierea invincibilităţii trebuie aşadar cercetată cauza erorii, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat, daca un om capabil, in condiţiile realităţilor sociale existente la momentul încheierii contractului putea sau nu să descopere identitatea reală a proprietarei terenului.
Acest aspect se impunea a fi urmărit a fi îndeplinit în cauză, întrucât consecinţele admiterii teoriei validităţii aparenţei in drept sunt deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, se va vedea privat de bunul său.
Din perspectivă convenţională, admiterea instituţiei error communis facit jus are drept consecinţă o ingerinţă în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că admiterea efectului creator de drept al erorii comune si invincibile trebuie să ţină seama şi de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la justificarea ingerinţei în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane.
Recurentul-pârât trebuia aşadar să întreprindă toate acţiunile şi formalităţile posibile, apte de a confirma existenta dreptului autorului. În lipsa unor astfel de diligente, cumpărătorul nu poate datora situaţia sa erorii invincibile, ci neglijentei sale.
În cauza pendinte, nu a fost reţinută ipoteza vânzării lucrului altuia, întrucât, potrivit clauzelor contractului de vânzare-cumpărare, vânzarea pare a fi făcută de către proprietară, la rubrica vânzător fiind trecute datele de identificare ale adevăratei proprietare, nu de către un terţ.
Faţă cele ce preced, recursul va fi respins ca nefondat.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală evidentă, va obliga pe recurent la plata sumei de 3700 lei cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.A. împotriva deciziei nr. 635/ A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurent la plata sumei de 3700 lei cheltuieli de judecată către intimata C.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4699/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4740/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
