ICCJ. Decizia nr. 4790/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4790/2012
Dosar nr. 394/2/2011
Şedinţa publică din 25 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1185 din 24 septembrie 2010, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca nefondată.
A respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta B.D.S.I., în contradictoriu cu pârâţii: S.R., prin M.F., R.A. şi P.E.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Asupra fondului cauzei, instanţa a constatat că în prezenta acţiune suntem in ipoteza acţiunii în revendicare ce presupune existenta a doua titluri de proprietate, atât reclamanta cât şi pârâţii invocând existenţa unui titlu de proprietate, soluţia cererii in revendicare urmând a fi rezultatul analizei comparative a acestor titluri ce se opun reciproc.
Lipsa titlului pârâţilor, prin faptul că aceştia au cumpărat de la un non dominus, că autorul lor S.R. nu a dobândit în condiţii legale prin faptul ca Decretul de naţionalizare nu a fost constituţional, că acesta a fost aplicat greşit faţă de autorii reclamantei care nu se încadrau categoriilor de persoane avute in vedere de anexe, nu poate fi reţinută din următoarele considerente:
Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil pentru stat cu privire la bunurile preluate în baza sa, întrucât acest act normativ contravine flagrant prevederilor art. 8 alin. (1) si art. 10 din Constituţia României din anul 1948 si art. 480 C. civ., prevederi in vigoare la momentul aplicării decretului.
Decretul nr. 92/1950, a fost apreciat ca abuziv prin edictarea art. 2 din Legea nr. 10/2001, şi pentru considerentele învederate în acţiune de către reclamanta astfel că trecerea imobilelor în patrimoniul statului în temeiul acestui act normativ s-a stabilit a fi fără titlu.
Lipsa titlului statului în preluarea imobilului, nu poate duce în mod automat la ignorarea titlului pârâţilor, întrucât aceştia opun convenţia, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, convenţie reprezentata de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Acest titlu a fost consolidat sub aspectul valabilităţii sale, prin respingerea în mod irevocabil a acţiunii în nulitate, astfel ca analiza criticilor reclamantei în ce priveşte nevalabilitatea acestui titlu întrucât provine de la un neproprietar nu poate fi reluată, deci cele doua titluri exibate de părţi se bucură de prezumţia absolută de valabilitate.
Sub aspectul preferabilităţii, instanţa a apreciat ca preferabil titlul pârâţilor P.A. şi P.E., pentru următoarele considerente:
În speţă, titlu pârâţilor s-a constituit in temeiul legii, lege care a fost respectata la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare câtă vreme reclamanta intimata nu a răsturnat aceasta prezumţie absoluta de validitate, nu a desfiinţat acest contract, ce nu poate fi înlăturat, astfel ca nu exista motive care sa justifice o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice.
În conflictul de interes legitim dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă, este preferabil titlul celui din urmă pentru raţiunile exprimate in adagiul error communis facit ius, astfel ca redobândirea bunului de către fostul proprietar nu poate fi posibila, pierderea dreptului de proprietate de către pârâţi ar contraveni necesităţii protejării echilibrului intre cerinţele de interes general si cele de interes personal de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei printre care, dreptul de proprietate.
Cererea în revendicare fiind întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., aplicabile speţei sunt dispoziţiile deciziei nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 09 iunie 2008, potrivit cu care in cadrul acestor acţiuni se va da prioritate C.E.D.O. atunci când intervine un conflict între legea specială şi această convenţie, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Convenţia nu garantează dreptul de a redobândi un bun.
Noţiunea de bun din perspectiva Protocolului nr. 1 la C.E.D.O. presupune ca reclamanta sa fi avut cel puţin o speranţă legitimă cu privire la acest bun, situaţie ce nu se poate regăsi in speţa, întrucât reclamanta deşi beneficiara unor dispoziţii ale legilor speciale aplicabile imobilelor naţionalizate a stat in pasivitate, demersurile sale fiind ulterioare momentului la care pârâţii au dobândit bunul, astfel ca la data formulării prezentei acţiuni reclamanta nu mai putea invoca nici existenta in patrimoniul sau a unui bun actual, nici speranţa legitima ca bunul îi aparţine.
În practica C.E.D.O. s-a reţinut (cauza L. împotriva României) ca în condiţiile in care nici o instanţa interna sau autoritate administrativa nu a recunoscut reclamantului in mod definitiv dreptul de i se restitui in natura bunul, acesta nu mai poate invoca existenta unui „bun actual”.
În ce priveşte „speranţa legitimă” de a i se recunoaşte dreptul de proprietate asupra bunului, C.E.D.O. a statuat că o creanţă nu poate fi considerată ca o „valoare patrimonială” decât atunci când are o baza suficientă în dreptul intern, când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită, ori câtă vreme în speţă bunul a fost vândut unor terţi, fără ca reclamanta să acţioneze anterior acestui moment în sensul recuperării posesiei bunului, nu se poate aprecia că la data promovării acţiunii avea o „speranţă legitima”.
În acelaşi context C.E.D.O. a apreciat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze prejudicii disproporţionate, terţii dobânditori nu trebuie să suporte consecinţele abuzurilor statului, insecuritatea circuitului civil neputând fi ignorată.
Cum titlu pârâţilor se bucură de prezumţia absolută de validitate acesta este preferabil titlului reclamantei care a pierdut posesia bunului, abuzul invocat ca modalitate de trecere a imobilului în patrimoniul statului neputând fi reţinut ca criteriu de preferabilitate în favoarea titlului reclamantei câtă vreme aceasta nu a înţeles să-l valorifice în condiţiile legii speciale, astfel că pârâţii se pot bucura de prerogativele proprietăţii conferite de art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin decizia civilă nr. 578 din 08 iunie 2011, a respins apelul formulat de reclamanta B.D., împotriva deciziei civile nr. 1185 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi P.A., P.E., intimatul-pârât S.R., prin M.F.P., ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Imobilul pe care apelanta-reclamantă l-a revendicat prin acţiune de la pârâţii - intimaţi a fost proprietatea autorilor săi fiind dobândit de aceştia prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 40624 din 24 octombrie 1947.
Imobilul a fost trecut prin efectul Decretului nr. 92/1950 în patrimoniul statului şi ulterior a fost înstrăinat pârâţilor - intimaţii prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1307 din 6 decembrie 1996 în baza Legii nr. 112/1995.
Prezenta acţiune a reprezentat al patrulea demers judiciar prin care reclamanta tindea să redobândească apartamentul în litigiu. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 5226 din 25 martie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă o primă acţiune a reclamantei prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor şi s-a admis revendicarea apartamentului. Prin decizia civilă nr. 3622 din 16 decembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis apelul pârâţilor şi schimbându-se în tot sentinţa civilă nr. 5226/2008 s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei. Prin decizia civilă nr. 2003 din 30 septembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 3622/1998. Prin decizia civilă nr. 548 din 15 februarie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins contestaţia în anulare formulată de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 2003/1999.
Prin sentinţa civilă nr. 13 din 8 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti s-a respins a doua acţiune a reclamantei prin care se solicită nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară reţinându-se autoritatea de lucru judecat. Prin decizia civilă nr. 1516 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a anulat sentinţa civilă nr. 13/2003, iar prin decizia civilă nr. 804 din 15 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, în rejudecarea fondului, s-a admis acţiunea reclamantei, s-a anulat contractul pârâţilor, au fost repuse părţile în situaţia anterioară şi a fost obligat pârâtul M.B. prin P.G. să emită dispoziţie de restituire în natură a apartamentului în litigiu către reclamantă. Prin decizia civilă nr. 1406 din 21 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis recursul pârâţilor şi s-a respins, ca nefundat, apelul împotriva sentinţei civile nr. 13/2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 5528 din 23 septembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, s-a respins ca prescrisă cea de a treia acţiune a reclamantei prin care se solicita constatarea nevalabilităţii contractului de vânzare cumpărare al pârâţilor. Prin decizia civilă nr. 1227 din 7 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 5528/2003, iar prin decizia civilă nr. 576 din 13 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins şi recursul acesteia împotriva deciziei instanţei de apel.
Apelanta-reclamantă a criticat sentinţa apelată considerând că există contradicţie între reţinerea în considerentele sentinţei a nevalabilităţii titlului statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950 şi respingerea întregii acţiuni prin dispozitiv, deci şi a capătului vizând inexistenţa titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Curtea a considerat ca nefondată critica atâta vreme cât nevalabilitatea titlului statului nu poate constitui un capăt de acţiune distinct faţă de capătul de acţiune având ca obiect revendicarea, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu constituie o chestiune incidentală prejudicială ce reprezintă, în raport de capătul de cerere având ca obiect revendicarea, doar situaţia premisă ce urmează a fi avută în vedere la soluţionarea acesteia.
S-a criticat de către apelantă că instanţa de fond a făcut o gravă confuzie între titlul de proprietate invocat de către pârâţi şi dreptul acestora asupra imobilului în litigiu. Apelanta nu neagă existenţa titlului pârâţilor ci existenţa dreptului acestora asupra apartamentului.
Nici această critică nu a fost fondată.
Titlul de proprietate al pârâţilor-intimaţi asupra apartamentului în litigiu îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr. 1307 din 6 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Orice act juridic produce efecte juridice până la constatarea nulităţii sale.
Efectul juridic al contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor este naşterea în patrimoniul acestora a dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
Având în vedere că acest contract al pârâţilor nr. 1307/1996 nu a fost constatat nul (acţiunea reclamantei în constatarea nulităţii acestuia fiind respinsă irevocabil), pârâţii sunt titularii dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, aşa cum în mod legal a reţinut instanţa de fond.
Apelanta a reluat această critică susţinând că a solicitat instanţei compararea titlului ei de proprietate „care are obiect”, cu titlul de proprietate al pârâţilor care „nu are obiect”.
De fapt, reclamanta, recunoscând existenţa titlului de proprietate al pârâţilor, a recunoscut implicit şi dreptul ce s-a născut în patrimoniul acestora cu privire la apartament dar susţine că dreptul de proprietate născut din titlul autorilor săi este preferabil dreptului de proprietate al pârâţilor întrucât aceştia au dobândit apartamentul de la statul român care la rândul său l-a obţinut prin abuz de la autorii reclamantei.
Susţinând acest punct de vedere reclamanta a considerat că în cauză nu au fost aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că instanţa de fond trebuia să compare titlurile de proprietate ale părţilor prin prisma regulilor generale ale dreptului comun, situaţie în care dreptului său de proprietate ar fi fost preferabil celui al pârâţilor având în vedere că aceştia au obţinut apartamentul de la un non dominus.
Fiind sesizată de apelanta-reclamantă cu o acţiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naţionalizare, instanţa de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă în acţiune, reclamanta a indicat ca temei juridic doar dispoziţiile art. 480 – art. 481 C. civ.
Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie şi dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluţionat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale,în baza principiului fundamental de drept „specialia generalibus derogant”, potrivit căruia în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs,adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
Aceiaşi este şi concluzia care se desprinde din considerentele deciziei civile nr. 33/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale, conform art. 329 C. proc. civ., în care s-a reţinut expres că potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii.
Având de soluţionat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil ce cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit însă în considerentele deciziei mai sus menţionate faptul că, „existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.”.
A stabilit, totodată, şi faptul că atunci când există conflict între legea internă şi cea internaţională, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Dând eficienţă acestor dispoziţii obligatorii, tribunalul a reţinut în continuare că, atâta timp cât actul de vânzare-cumpărare încheiat de intimaţii-pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul în instanţă, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceştia au „un bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie şi sunt îndreptăţiţi la păstrarea posesiei asupra apartamentului.
Cu privire la apelanta-reclamantă s-a reţinut, dimpotrivă, că toate acţiunile sale prin care a solicitat redobândirea apartamentului au fost respinse în mod irevocabil, astfel încât aceasta nu se poate preleva de dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţiei.
Nici o instanţă internă sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut reclamantei în mod definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, situaţie în care nu s-a putut reţine că aceasta are un bun actual în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecţia art. 1 din protocolul nr. 1.
Curtea a constatat că apelanta-reclamantă a depus la dosar notificarea nr. 383/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 dar aceasta nu este de natură să ducă la constatarea nelegalităţii sentinţei instanţei de fond din perspectiva dispoziţiilor art. 1 al. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O.
În ceea ce priveşte speranţa legitimă a acesteia de a i se recunoaşte un drept de proprietate asupra bunului Curtea a statuat deja că o creanţă (cum este şi cea la care se poate spera prin notificare) nu poate fi considerată ca o „valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de ex. atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Irelevantă într-o acţiune de revendicare de drept comun, buna - credinţă a chiriaşului cumpărător a fost reglementată de Legea nr. 10/2001 nu numai ca o excepţie de la nulitatea actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, dar şi ca un criteriu de preferabilitate de care instanţele sunt obligate să ţină seama într-o astfel de acţiune, critica formulată de reclamantă în acest sens, fiind de asemenea nefondată .
În speţa de faţă, la data încheierii actului de vânzare - cumpărare între P.M.B. şi intimaţii - pârâţi nu exista nici o cerere formulată de apelanta care să pună în discuţie valabilitatea titlului de proprietate al statului, situaţie în care, în mod corect tribunalul a reţinut buna - credinţă a acestora.
Pe de altă parte, prin neatacarea în instanţă în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, titlul de proprietate al intimaţilor - pârâţi s-a consolidat, aceştia au ajuns să deţină un bun în sensul convenţiei, iar dispoziţiile legale care reglementează dreptul apelantei de a primi în această situaţie despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să existe între interesul personal al reclamantei şi interesul general la care face trimitere art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Împotriva deciziei mai sus menţionată a declarat recurs reclamanta B.D.S.I., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Dreptul de proprietate asupra imobilului litigios nu s-a transferat prin naţionalizare de la proprietari la stat.
- Statul nefiind proprietar al imobilului litigios nu l-a putut transmite terţilor subdobânditori, în speţă intimaţilor.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Imobilul pe care recurenta-reclamantă B.D.S.I. îl revendică prin acţiune de la pârâţii-intimaţi P.A. şi P.E., a fost proprietatea autorilor săi, fiind dobândit de aceştia prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 40624 din 24 octombrie 1947.
Imobilul a trecut prin efectul Decretului nr. 92/1950 în patrimoniul statului, iar ulterior a fost înstrăinat pârâţilor-intimaţi prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1307 din 6 decembrie 1996 în baza Legii nr. 112/1995.
Efectul juridic al contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor este naşterea în patrimoniul acestora a dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
Având în vedere că acest contract al pârâţilor nr. 1307/1996 nu a fost constatat nul de vreo instanţă, acţiunea reclamantei în constatarea nulităţii fiind respinsă irevocabil, pârâţii sunt titularii dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, aşa cum în mod legal a reţinut instanţa de apel.
De altfel, reclamanta a recunoscut existenţa titlului de proprietate al pârâţilor, implicit şi dreptul ce s-a născut în patrimoniul acestora cu privire la apartamentul în litigiu, dar susţine că dreptul de proprietate născut din titlul autorilor săi este preferabil dreptului de proprietate al pârâţilor, întrucât aceştia au dobândit apartamentul de la S.R. care, la rândul său, l-a obţinut prin abuz de la autorii reclamantei.
Susţinând acest punct de vedere, reclamanta consideră că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că instanţa de apel trebuia să compare titlurile de proprietate ale părţilor prin prisma regulilor generale ale dreptului comun, situaţie în care dreptul său de proprietate ar fi fost preferabil celui al pârâţilor având în vedere că aceştia au obţinut apartamentul de la un non dominus.
Fiind sesizată de recurenta-reclamantă cu o acţiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naţionalizare, instanţa de fond corect a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada: 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, chiar dacă în acţiune reclamanta a indicat ca temei juridic doar dispoziţiile art. 480 – art. 481 C. civ.
Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie şi dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi soluţionat în mod corect de instanţa de fond (tribunal) în favoarea legii speciale. În baza principiului fundamental de drept „specialia generalibus” potrivit căruia, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicarea dreptului comun.
Aceeaşi este şi concluzia care se desprinde din considerentele deciziei civile nr. 33/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale conform art. 329 C. proc. civ., în care s-a reţinut expres că potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede acest lucru în cuprinsul legii.
S-a mai stabilit şi faptul că atunci când există conflict între legea internă şi cea internaţională, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Dând eficienţă acestor dispoziţii obligatorii, instanţa apelului a reţinut că, atâta timp cât actul de vânzare-cumpărare încheiat de intimaţii-pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul în instanţă, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceştia au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi sunt îndreptăţiţi la păstrarea posesiei asupra apartamentului.
Cu privire la recurenta-reclamantă, se reţine că toate acţiunile sale prin care a solicitat redobândirea apartamentului au fost respinse în mod irevocabil, astfel încât acesta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia.
De asemenea, reclamantei nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de nicio instanţă internă, situaţie în care nu se poate reţine că acesta are un bun actual, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ce priveşte speranţa legitimă a reclamantei de a i se recunoaşte un drept de proprietate asupra bunului, C.E.D.O. a statuat deja că o creanţă, cum este şi cea la care se poate spera printr-o notificare, nu poate fi considerată ca „o valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Prin neatacarea în instanţă în temeiul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, titlu de proprietate al intimaţilor-pârâţi s-a consolidat, aceştia au ajuns să deţină un bun în sensul convenţiei, iar dispoziţiile legale care reglementează dreptul reclamantei-recurente de a primi în această situaţie despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să existe între interesul personal al reclamantei şi interesul general care face trimitere la articolul 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.D.S.I. împotriva deciziei civile nr. 578 din 08 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.D.S.I. împotriva deciziei nr. 578/ A din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4750/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5045/2012. Civil → |
|---|
