ICCJ. Decizia nr. 5045/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5045/2012
Dosar nr. 4709/97/2006
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 5 octombrie 2006, ulterior precizată, reclamanţii P.I. şi Ş.L. au chemat în judecată pe pârâtele Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor de pe lângă Primăria Comunei Sîntămărie Orlea şi SC H. SA Bucureşti, solicitând stabilirea preţului terenului ce le-a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică şi obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor cuvenite, precum şi a prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 23.000 mp - arabil şi fânaţ - preluat de Stat (prin SC H. SA) încă din anul 1990, pentru realizarea unei investiţii de interes naţional, fără a li se acorda despăgubiri.
Prin sentinţa civilă 148 din 10 septembrie 2008 Tribunalul Hunedoara a respins excepţiile privind prematuritatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale pasive, invocate de pârâta SC H. SA, a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia guvernamentală de soluţionare a întâmpinărilor constituită prin H.G. nr. 968/2004, cu sediul la Primăria Sîntămărie Orlea, jud. Hunedoara, a admis în parte acţiunea precizată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta SC H. SA, a luat act că reclamanţii - în calitate de persoane expropriate - au consimţit ca, pentru cauza de utilitate publică declarată prin H.G. nr. 392/2002 privind realizarea lucrării de interes naţional „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate - Simeria”, să fie preluate prin expropriere - de către pârâtă - terenurile în suprafaţă de 34.049,02 mp - arabil, păşune şi fânaţ - pe raza comunei Sântămărie Orlea şi a comunei Bretea Română, astfel cum au fost identificate şi evaluate prin expertiza judiciară executată în cauză de comisia compusă din experţii judiciari S.M., C.A. şi S.A. din cadrul Biroului de Expertize Judiciare Hunedoara, lucrare ce face parte integrantă din sentinţă şi a fost obligată pârâta SC H. SA Bucureşti, pentru Statul Român - în calitate de expropriator - să achite reclamanţilor, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, despăgubiri în sumă de 888.672 lei, reprezentând valoarea terenului expropriat şi în sumă de 149.781 lei pentru prejudiciul cauza prin lipsa folosului agricol pe perioada 2002 - 2008, inclusiv.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică, de interes naţional, a lucrării „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria”, desemnând în art. 2 al respectivului act normativ, ca expropriator, Statul Român, prin Societatea Comercială de producere a energiei electrice H. SA - în subordinea M.I.R. În scopul realizării acestui obiectiv, pârâta SC H. SA, ca reprezentant al expropriatorului Statul Român, a preluat încă din anul 1990 mai multe suprafeţe de teren pe raza localităţii Sîntămărie Orlea, judeţul Hunedoara, între care şi cele ale reclamanţilor P.I. şi Ş.L.
Reclamanţii au calitatea de persoane expropriate în condiţiile art. 22 din Legea nr. 33/1994, ca moştenitori ai proprietarilor tabulari şi, ca atare justifică un interes evident în cauză. Acest aspect nu este contestat şi rezultă inclusiv din faptul notificării lor de însăşi pârâta în cauză, care pe baza expertizei de evaluare şi a studiilor de topometrie, le-au avansat oferta de despăgubiri.
Aceştia s-au declarat de acord cu transferul proprietăţilor imobiliare către pârâtă, dar nu au acceptat oferta de expropriere, respectiv despăgubirile la preţul impus de 2,04 euro/ mp pentru terenul arabil şi de 1,47 euro/ mp pentru terenul de categorie fânaţ şi păşune.
Tribunalul a stabilit despăgubiri în sumă de 888.672 lei reprezentând valoarea terenului expropriat, conform raportului de expertiză efectuat în cauză şi în sumă de 149.781 lei pentru prejudiciul cauzat prin lipsa folosului agricol, pe perioada 2002-2008.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, solicitând rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii reclamanţilor, invocând în drept art. 304 pct. 4, 7 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanţa nu putea fi sesizată decât de expropriator, potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994 şi numai după parcurgerea procedurii premergătoare speciale, reglementată în art. 5 - 10 din această lege. Soluţionarea exproprierii trebuia analizată doar ca urmare a aplicării procedurii prevăzute de legea specială, în aplicarea art. 21 coroborat cu art. 18 - 20.
Recurenta a mai arătat că nu se putea constata calitatea reclamanţilor de proprietari ai terenului, deoarece aceştia nu au fost puşi în posesie, nu au avut folosinţa după 1989 şi nici proprietatea sub aspectul unui act administrativ, inventarierea făcându-se de către expropriator în baza regimului juridic dedus din cartea funciară şi în numele antecesorilor reclamanţilor.
De asemenea, s-a susţinut că în expertiză s-a ajuns la un preţ fără niciun fundament real, iresponsabil chiar faţă de preţul cu care s-ar vinde terenurile în zonă şi faţă de oferta care depăşea cu de 10 ori valoarea de piaţă imobiliară.
La termenul din 19 martie 2009 instanţa a calificat calea de atac declarată în cauză ca fiind apel iar prin decizia 93/ A din 6 mai 2009 Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond, reţinând în esenţă că, instanţa de fond a dat dovadă de lipsă de rol activ, încălcând dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. şi a admis o acţiune fără avea la dosar o cerere de chemare în judecată făcută în condiţiile art. 112 C. proc. civ., însoţită de înscrisurile doveditoare prevăzute de lege, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului în sensul art. 297 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta, recursurile fiind admise prin decizia 127 din 15 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a analizat starea de fapt şi nu a răspuns motivelor de apel cu care a fost învestită prin apelul pârâtei, ceea ce echivalează cu necercetarea cererii de apel.
În rejudecarea apelului, reclamanţii P.I. şi Ş.L. au depus la dosar cerere de aderare la apelul pârâtei SC H. SA, prin care au solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 1.052.796 lei pentru suprafaţa expropriată de 34.049,02 mp conform variantei I din raportul de expertiză, sumă care să fie stabilită în euro. Prin aceeaşi cerere s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 399.417 lei cu titlu de folos nerealizat începând cu anul 1990 la zi, adică pentru 16 ani.
Reclamanţii au solicitat şi acordarea daunelor morale ca urmare a încălcării abuzive a proprietăţii, tracasarea proprietarilor din punct de vedere psihic şi fizic ca urmare a demersurilor pe care le-au făcut fără nicio finalitate timp de 20 de ani.
Apelanta pârâtă SC H. SA Bucureşti, Sucursala Hidrocentrale Haţeg a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, pentru ca acesta să fie obligat la plata despăgubirilor în ipoteza în care cererea principală ar fi admisă.
În motivarea cererii s-a arătat că expropriator este Statul Român, iar acesta, ca unic beneficiar al investiţiei, este singurul organism îndrituit să deţină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil cu această destinaţie, singurul care trebuie să suporte costul exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Alba a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, ca nefondată.
Cu ocazia rejudecării apelului a fost administrată proba testimonială, fiind audiat martorul Jian Ioan şi a fost refăcut raportul de expertiză în evaluare a terenurilor.
Prin decizia nr. 129 din 2 iunie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul pârâtei SC H. SA, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei. Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva Ministerului Finanţelor Publice.
În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele:
Având în vedere obiectul litigiului şi anume stabilirea unei despăgubiri pentru imobile pretins ocupate de pârâta SC H. SA în scopul realizării obiectivului de utilitate publică de interes naţional declarat prin H.G. nr. 392/2002, instanţa de apel a reiterat obligaţia reclamanţilor de a-şi dovedi dreptul de proprietate asupra imobilelor ocupate de lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria”.
Sub aspectul calităţii procesuale active reclamanţii au arătat că nu au alte înscrisuri decât cele depuse până la acest moment la dosar, actele regăsindu-se în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La fila 30 din acest dosar se găseşte certificatul de moştenitor din 14 iunie 1995 din care rezultă că P.G. este moştenitor în calitate de fiu cu o cotă de ½ parte, alături de P.T., după defuncta P.S., decedată la data de 22 martie 1962, însă acest certificat de moştenitor nu face nicio dovadă a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilelor în litigiu.
La fila 31 se află un testament prin care numitul G.I. a testat întreaga sa avere numitului P.I., testament întocmit la data de 19 decembrie 1961.
Conform actelor de stare civilă depuse la filele 37 şi urm. din acelaşi dosar, rezultă că reclamanţii P.I. şi Ş.L. sunt fiii defuncţilor P.G. şi P.F., decedaţi în 1995 şi respectiv 1991.
Conform extraselor de carte funciară de la filele 45 şi următoarele, din acelaşi dosar, imobilele asupra cărora reclamanţii pretind că au un drept de proprietate sunt înscrise în CF Subcetate, însă în toate aceste cărţi funciare, înscrierile din partea a II-a privitoare la proprietate sunt făcute în perioada anilor 1911 - 1941, imobilele fiind proprietatea unor persoane fizice care nu sunt părţi în proces şi anume B.F., B.C., B.I., G.I., M.V., P.I., unele intabulări în cartea funciară fiind foarte vechi, chiar anterioare anului 1910. Reclamanţii se pretind moştenitori ai proprietarilor de carte funciară, ceea ce pârâta nu a contestat, însă problema care se pune este aceea a masei succesorale aflate în patrimoniul acestor defuncţi la data decesului.
Astfel, este necontestat că întreaga zonă a fost zonă cooperativizată, aşa cum rezultă şi din adresa aflată la fila 449 din dosarul Curţii de Apel, Primăria Comunei Sântămăria Orlea aducând la cunoştinţa instanţei acest aspect, precum şi faptul că reclamanţii au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru terenurile neocupate de lucrarea CHE Subcetate, fiind eliberat titlu de proprietate, iar pentru cele ocupate de lucrare neputând fi eliberate titluri de proprietate.
Un astfel de titlu de proprietate este depus la fila 32 din dosarul Î.C.C.J., respectiv din 25 septembrie 2009, în favoarea reclamanţilor fiind reconstituită o suprafaţă de teren de 2 ha şi 5.853 mp, în calitate de moştenitori ai defunctului G.I., titlul fiind însoţit de adeverinţa din 14 decembrie 2009 emisă de aceeaşi Primărie, din care rezultă fără echivoc că acest titlu s-a eliberat pentru terenurile neocupate, iar terenul ocupat de amenajarea Hidroelectrica a Râului Strei este declarat de utilitate publică.
Prin urmare, terenurile ce au aparţinut antecesorilor reclamanţilor au fost cooperativizate, fiind preluate de Statul Român şi trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie, reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestora fiind posibilă în temeiul Legii nr. 18/1991. Terenurile au fost preluate de la B.F., intabulată în anul 1941, de la G.I., intabulat în anul 1911, în unele cărţi funciare, şi în anul 1942 în alte cărţi funciare, însă dreptul de proprietate al acestor antecesori s-a stins prin cooperativizare. Dreptul de proprietate a renăscut în baza legilor fondului funciar, însă numai asupra terenurilor cu privire la care s-au eliberat titluri de proprietate. Cu privire la celelalte terenuri, preluate de Statul Român şi asupra cărora nu au fost emise titluri de proprietate, reclamanţii nu pot justifica niciun drept întrucât ele nu se găseau în patrimoniul antecesorilor lor la data decesului. Nici reclamanţii şi nici antecesorii acestora după anul 1990 nu au avut niciodată posesia asupra terenurilor în litigiu şi nici proprietatea, terenurilor respective fiindu-le schimbată destinaţia încă înainte de anul 1990, fiind totodată imposibil de retrocedat pe vechile amplasamente întrucât erau ocupate de lacuri de acumulare.
Aşa fiind nu este relevantă lucrarea de expertiză efectuată în rejudecarea apelului care stabileşte valoarea terenului la 8,5 euro, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, astfel că nu pot invoca încălcarea unui drept de proprietate pe care nu l-au avut niciodată, pârâta SC H. SA ocupând un teren care, l-a momentul deversării lacului de acumulare, era proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie, şi nu proprietatea persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamanţilor. De altfel, la stabilirea valorii terenului experţii au avut în vedere, în folosirea metodei comparaţiei directe, oferte pentru terenuri care nu se află în aceeaşi locaţie cu terenul de evaluat, întrucât în zonă nu au fost efectuate tranzacţii pe aceste terenuri, dat fiind faptul că ele sunt ocupate de ape din anul 1990 (a se vedea concluzia experţilor de la fila 224 şi harta de la fila 235, dosar rejudecare).
Instanţa de apel a mai reţinut că, potrivit art. 1 din Legea 33/1994, exproprierea de imobile se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 44 din Constituţia României, care garantează dreptul de proprietate privată, alin. (3) prevăzând că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Toate aceste dispoziţii legale pleacă de la situaţia premisă, aceea a existenţei şi dovedirii dreptului de proprietate, numai că, în speţă reclamanţilor nu li se poate recunoaşte existenţa unui drept de proprietate, în patrimoniul lor sau a antecesorilor lor, la data ocupării terenurilor de către pârâtă. Mai mult, nu se poate recunoaşte un drept de proprietate nici prin prisma principiului stabilit de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât protecţia oferită de acesta se întinde doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite şi nu garantează dreptul de a le dobândi, nu acordă dreptul de a accede la proprietate. Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care demult este imposibil de exercitat efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Nu trebuie ignorat faptul că reclamanţii cunosc situaţia terenurilor, ştiu că acestea au fost cooperativizate, motiv pentru care au şi efectuat demersuri în baza Legii speciale nr. 18/1991, în sensul că au obţinut titlul de proprietate identificat mai sus, cu privire la terenurile neocupate de lacul de acumulare. Cu privire însă la terenul ocupat de lac este de precizat că în speţă este incident art. 4 din Legea nr. 1/2000, potrivit căruia pentru terenurile din extravilan, foste proprietăţi ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului şi pe care se găsesc instalaţii hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroamelioraţii, pe care se desfăşoară activităţi miniere de exploatare sau operaţiuni petroliere de dezvoltare - explorare sau exploatare, se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora suprafeţe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate sau din alte localităţi, acceptate de foştii proprietari. În situaţia în care compensarea nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile legii. Aşadar, reclamanţii aveau posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit legilor speciale de reparaţie, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005 (cererile de reconstituire fiind formulate, aşa cum rezultă din adresa de la fila 449) şi de a obţine suprafeţe de teren echivalente din rezerva existentă la dispoziţia comisiilor locale, iar în lipsă, posibilitatea de a obţine despăgubiri în baza acestor legi speciale de reparaţie.
Pârâta SC H. SA nu contestă faptul că terenurile în litigiu sunt ocupate de lacul de acumulare, dar arată că această ocupare a avut loc începând cu anul 1989, terenurile fiind expropriate în baza Decretului de expropriere nr. 40/1989, de atunci Statul Român făcând demersuri legale necesare, care s-au materializat în emiterea H.G. 392/2002 prin care a fost declarată de utilitate publică de interes naţional lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria” (f. 372 dosar rejudecare).
Sub acest aspect sunt relevante înscrisurile depuse la dosar de pârâta apelantă SC H. SA, de la filele 281 şi urm. (dosar rejudecare) şi în special documentaţia de expropriere de la fila 419, din care rezultă situaţia juridică a terenului: prin Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 s-a aprobat scoaterea din producţia agricolă şi ocuparea a 685 ha, prin Ordinul C.N.A. 102/1989 s-a transmis definitiv către Întreprinderea SC E. SA Haţeg o suprafaţă de 60,75 ha şi s-a transferat temporar o suprafaţă de 290,96 ha. Totodată, la baza acestei documentaţii stau Decretul nr. 298/1976, prin care se declară teren proprietate publică în administrarea C. o suprafaţă de 77.850 mp şi Decretul nr. 66/1984, prin care se declară teren proprietate publică în administrarea C. o suprafaţă de 122.700 mp.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtei, sentinţa fiind schimbată în parte, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor pentru obligarea pârâtei la despăgubiri în temeiul Legii 33/1994. Au fost respinse petitele referitoare la despăgubiri, atât în ceea ce priveşte contravaloarea terenului ocupat de pârâtă, cât şi în ceea ce priveşte folosul agricol nerealizat, pentru perioada 1990-2006, perioadă solicitată de reclamanţi prin cererea introductivă şi ulterior precizată. A fost înlăturată din sentinţă menţiunea referitoare la constatarea că reclamanţii au consimţit ca terenurile lor să fie preluate prin expropriere de către pârâtă, această constatare fiind apreciată de instanţa de apel ca fiind lipsită de suport legal şi făcută cu depăşirea obiectului judecăţii, în sensul art. 129 alin. (6) C. proc. civ., reclamanţii neformulând un astfel de petit.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea excepţiei de prematuritate, excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia guvernamentală de soluţionare a întâmpinărilor, constituită prin H.G. 968/2004 cu sediul la Primăria Sîntămăria Orlea.
S-a reţinut, în motivarea acestei soluţii, ca fiind corect raţionamentul instanţei de fond, în sensul că, potrivit art. 12 din Legea nr. 33/1994, în toate cazurile de expropriere pentru cauză de utilitate publică de interes naţional, calitatea de expropriator o are Statul Român, prin organismele desemnate de guvern, or, în speţă, calitatea de expropriator este stabilită chiar prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002 ca aparţinând Statului Român, prin SC H. SA.
În ceea ce priveşte excepţia de prematuritate a acţiunii, s-a reţinut că nici aceasta nu poate fi primită, art. 21 invocat de pârât pentru susţinerea acestei excepţii nefiind incident în speţă, el referindu-se la cazurile în care tribunalul este sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, or, în cazul de faţă, instanţa a fost sesizată de reclamanţi pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenurile asupra cărora se pretind a fi proprietari.
Soluţia primei instanţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia guvernamentală de soluţionare a întâmpinărilor constituită prin H.G. nr. 968/2004 cu sediul la Primăria Sîntămăria Orlea a fost menţinută cu motivarea că, oricum, această excepţie nu a fost supusă analizei instanţei de apel, întrucât apelanta pârâtă nu a atacat sentinţa sub acest aspect.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apelul pârâtei, formulată de reclamanţi după trimiterea cauzei spre rejudecare, curtea de apel a respins-o ca tardivă, întrucât potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., o astfel de cerere se poate face până la prima zi de înfăţişare, or, această dată nu poate fi situată decât în prima judecare a apelului. De altfel, dată fiind soluţia asupra apelului principal, aceea de schimbare a sentinţei şi de respingere a acţiunii reclamanţilor, în mod evident că cererea de aderare la apel nu putea avea o altă soluţie decât de respingere, întrucât prin această cerere reclamanţii au cerut o majorare a despăgubirilor acordate de prima instanţă.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti, formulată de apelanta pârâtă SC H. SA, şi aceasta a fost respinsă ca tardivă, întrucât potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cererea făcută de pârât se va depune odată cu întâmpinarea, iar când întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Prima zi de înfăţişare a trecut, cu atât mai mult cu cât, introducerea terţilor în proces nu poate avea loc decât în faţa primei instanţe şi nicidecum într-o cale de atac. În concluzie, s-a apreciat că cererea de chemare în garanţie este tardivă, atât din punct de vedere al fazei în care se află procesul, în sensul inadmisibilităţii lărgirii cadrului procesual în calea de atac a apelului, cât şi din punct de vedere al depăşirii momentului primei zile de înfăţişare, faţă de faptul că apelul este în a doua judecare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii P.I. şi Ş.L., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În principal, reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru cercetarea în întregime a fondului cauzei, cu respectarea îndrumării deciziei de casare anterioare.
În subsidiar, au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul că, în urma admiterii apelului pârâtei, să se înlăture din dispozitivul sentinţei de fond menţiunea referitoare la constatarea că reclamanţii au consimţit ca terenurile lor să fie preluate prin expropriere, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei. Totodată, reclamanţii au solicitat admiterea cererii lor de aderare la apel, cu consecinţa majorării cuantumului despăgubirilor şi acordarea daunelor morale solicitate.
I. În motivarea recursului, reclamanţii au invocat următoarele motive de casare:
1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 129 alin. (5) şi (6) şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în susţinerea căruia au arătat că instanţa de apel nu a soluţionat capătul de cerere subsidiar al precizării de acţiune prin care reclamanţii au solicitat ca, în situaţia respingerii acţiunii în despăgubiri, să fie obligat expropriatorul să convoace comisia îndrituită şi să emită o nouă hotărâre motivată şi o nouă propunere ofertă, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii. Fiind admis primul capăt de cerere, reclamanţii nu mai aveau interes să declare apel, aşa încât instanţa de apel trebuia să se pronunţe pe cererea subsidiară, formulată alternativ.
2. Motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (5) raportat la art. 313 şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., argumentat în sensul că:
a) Decizia din apel nu respectă îndrumările obligatorii ale deciziei de casare şi nu cercetează în întregime fondul cauzei. Deşi instanţa de casare a reţinut că, potrivit efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel este obligată să arate în mod explicit care sunt împrejurările de fapt şi de drept care au determinat-o să schimbe hotărârea instanţei de fond, hotărârea trebuind să conţină considerentele de fapt şi de drept pe care se fundamentează, faţă de apărările şi susţinerile părţilor, instanţa de apel nu aduce niciun argument împotriva susţinerii reclamanţilor privind efectele hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile a instanţei de contencios administrativ prin care expropriatorul a fost obligat să stabilească despăgubiri, nemaipunându-se în discuţie calitatea şi dreptul reclamanţilor, care, de altfel, erau recunoscute de părţile litigante. Pe parcursul soluţionării acestui proces, comisia guvernamentală a mai emis o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, în aceleaşi condiţii, aspect pe care instanţa de apel nu l-a avut în vedere.
b) În mod greşit instanţa de apel a respins cererea de aderare la apel ca fiind tardiv formulată, neanalizând-o pe fond. Potrivit art. 311 C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, iar raportat la prevederile art. 293 C. proc. civ., cererea de aderare la apel formulată la primul termen din apel, după casarea cu trimitere spre rejudecare, nu este tardivă.
Recurenţii mai arată că sunt incidente prevederile art. 2931 C. proc. civ., deoarece au formulat apel împotriva comisiei pentru soluţionarea întâmpinărilor, care nu este parte în apelul principal, iar apelul astfel formulat, care priveşte capătul de cerere subsidiar alternativ, nesoluţionat, este de natură să producă consecinţe juridice în proces, în sensul că, pe lângă despăgubirile acordate la fond, se solicită atât majorarea cuantumului despăgubirilor, cât şi acordarea de daune morale.
II. În ceea ce priveşte motivele de modificare, recurenţii au susţinut:
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia au arătat, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în sensul că, deşi calitatea lor de proprietari a fost recunoscută de intimată în faza prealabilă a emiterii ofertei de despăgubiri, iar prezentul litigiu poartă doar asupra cuantumului acestora, instanţa a schimbat natura procesului într-unul legat de identificarea proprietarilor expropriaţi şi calitatea lor, aspect soluţionat de însuşi expropriator şi care nu a fost contestat în faţa primei instanţe.
2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia se arată că motivele instanţei de apel pe aspectul lipsei calităţii de proprietari a reclamanţilor sunt străine de natura cauzei, în condiţiile în care apelanta şi comisia guvernamentală au recunoscut calitatea de proprietari şi au stabilit despăgubiri în favoarea acestora, iar pe de altă parte, motivele sunt contradictorii, deoarece pe de o parte se arată în motivarea deciziei că terenul a fost expropriat anterior anului 1990, în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989, iar pe de altă parte că la momentul deversării lacului de acumulare terenurile în litigiu erau proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie. De asemenea, argumentul potrivit căruia exproprierea s-a realizat anterior anului 1990 contrazice toată motivarea instanţei de apel privind aplicarea în speţă a prevederilor Legii nr. 18/1990 şi a Legii nr. 1/2000. Se mai susţine contrarietatea acestor motive faţă de constatarea instanţei în sensul că reclamanţii au calitatea necontestată de moştenitori ai proprietarilor tabulari.
3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentat după cum urmează:
a) instanţa a încălcat principiul caracterului constitutiv al înscrierii în cartea funciară, reglementat de art. 17 şi art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, deoarece, deşi a recunoscut că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai proprietarei de carte funciară B.F. pentru toate terenurile ce formează obiectul litigiului, nu a recunoscut şi dreptul acestora de proprietari, deşi în cartea funciară nu s-a înscris nici cooperativizarea şi nici exproprierea.
b) instanţa de apel a aplicat greşit prevederile Legii nr. 18/1990, deoarece potrivit art. 13 alin. (2) din această lege formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate de către moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate cu certificat de moştenitor, întrucât terenurile nu erau în circuitul civil, presupune acceptarea moştenirii, fiind repuşi în termenul de acceptare, deci consideraţi proprietari. De asemenea, art. 8 din aceeaşi lege prevede că stabilirea dreptului de proprietate se face prin constituire sau prin reconstituire, iar în cazul reclamanţilor, au trecut 20 de ani, perioadă în care procedura de reconstituire s-a tergiversat, iar după 11 ani s-a declarat terenul ca fiind de utilitate publică, fiind expropriat fără despăgubire.
c) instanţa nu a ţinut seama de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul că părţile se înţeleseseră cu privire la expropriere, instanţa urmând a stabili doar despăgubirile. Prin notificările expropriatorului făcute reclamanţilor s-au oferit despăgubiri pentru fiecare parcelă de teren afectată de expropriere, avându-se în vedere tocmai calitatea de proprietari a reclamanţilor, iar comisia guvernamentală care trebuia să soluţioneze notificările reclamanţilor cu privire la despăgubiri a pronunţat două hotărâri (prima anulată de instanţa de contencios), recunoscându-se astfel că reclamanţii au calitatea de proprietari.
d) au fost încălcate prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţie, deoarece reclamanţii nu au primit o despăgubire pentru terenul proprietatea lor.
e) nu în ultimul rând, a fost încălcată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece reclamanţilor nu le-a fost acordată a despăgubire anterior ocupării terenului de către expropriator.
Intimata SC H. SA Bucureşti, Sucursala Hidrocentrale Haţeg a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În cadrul aceluiaşi act de procedură intitulat „Întâmpinare” intimata formulează critici la adresa hotărârii din apel sub aspectul modului de soluţionare a motivelor de apel invocate de intimată referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor (în sensul că potrivit art. 21 alin. (2) din legea nr. 33/1994, sesizarea tribunalului se face de către expropriator) şi lipsa calităţii procesuale pasive a intimatei pe cererea de obligare la plata despăgubirilor, precum şi sub aspectul modalităţii de aplicare a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi a omologării expertizei de evaluare a terenurilor efectuate de comisia de experţi. De asemenea, intimata face referire la aspecte străine de prezenta cauză, deduse din alte litigii derulate între intimată şi terţe persoane.
Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte constată că intimata nu a exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, astfel încât criticile sale conţinute în întâmpinare, referitoare la modul de soluţionare a unora dintre motivele de apel nu pot fi examinate de instanţa de recurs.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. 1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 129 alin. (5) şi (6) şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul căruia se susţine că în mod greşit instanţa de apel nu a soluţionat capătul de cerere subsidiar al precizării de acţiune, nu este fondat.
Este adevărat că prin precizarea de acţiune înregistrată la tribunal la data de 30 ianuarie 2007 reclamanţii au solicitat ca, în situaţia respingerii acţiunii în despăgubiri, să fie obligat expropriatorul să convoace comisia îndrituită şi să emită o nouă hotărâre motivată şi o nouă propunere ofertă, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii. Însă, motivul care a justificat, în opinia instanţei de apel, respingerea acţiunii reclamanţilor, respectiv, acela că nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor, a antrenat respingerea acţiunii în totalitate, atât sub aspectul capătului de cerere principal, cât şi a celui subsidiar. În analiza acestei critici Înalta Curte nu examinează dacă instanţa de apel a ajuns sau nu la concluzia corectă sub aspectul îndeplinirii de către reclamanţi a condiţiilor legale pentru solicitarea de despăgubiri în procedura de expropriere (aceste aspect urmând a fi examinat în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), ci, raportat strict la motivul de casare invocat de recurenţi, constată că, faţă de argumentul care a determinat instanţa de apel să respingă acţiunea, nu se mai impunea examinarea pe fond de către aceeaşi instanţă a cererii subsidiare.
Pe de altă parte, la data soluţionării apelului (2 iunie 2011) cererea subsidiară rămăsese fără obiect, deoarece, urmare a sentinţei civile nr. 183 din 5 august 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 1055 din 29 martie 2006 a Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, comisia constituită de expropriator a emis un nou proces-verbal şi o nouă hotărâre la data de 21 martie 2007, în cursul prezentului litigiu, prin care şi-a păstrat punctul de vedere exprimat anterior, în sensul menţinerii valorii despăgubirii propuse de expropriator.
2. În ceea ce priveşte motivul de casare încadrat de recurenţi în prevederile art. 312 alin. (5) raportat la art. 313 şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., primul argument de la lit. a) priveşte în realitate insuficienta motivare a deciziei din apel sub aspectul unor apărări formulate de reclamanţi, raportate la efectele produse de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă a instanţei de contencios administrativ şi hotărârea de stabilire a despăgubirilor emisă de comisia guvernamentală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce va fi analizat ulterior.
Argumentul de la litera b) nu este întemeiat, cererea de aderare la apel fiind în mod corect respinsă ca tardiv formulată. Instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ., care permit depunerea cererii de aderare la apel până la prima zi de înfăţişare. Potrivit art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfăţişare este aceea în care părţile legal citate pot pune concluzii. Dată fiind împrejurarea că apelul declarat de intimată a fost judecat într-un prim ciclu procesual, fără ca reclamanţii să formuleze cerere de aderare la apel până la prima zi de înfăţişare, aşa cum prevede art. 293 alin. (1) C. proc. civ., aceştia au decăzut din dreptul de a mai învesti instanţa cu o cerere de aderare la apel, acest drept neputând fi reactivat în rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere.
Prevederile art. 311 C. proc. civ., invocate de recurenţi, au în vedere hotărârea propriu-zisă pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual, hotărâre care, fiind casată, nu mai are într-adevăr nicio putere. Însă, casarea nu repune pe intimaţii reclamanţi în termenul de aderare la apelul părţii adverse, atâta vreme cât sub acest aspect nu s-a constatat vreo neregularitate de către instanţa de casare, ceea ce s-a anulat fiind doar modul în care, prin hotărârea casată, s-a soluţionat apelul.
Dispoziţiile art. 2931 C. proc. civ. nu sunt aplicabile deoarece reclamanţii şi-au întemeiat cererea, formulată şi înregistrată la instanţa de apel în rejudecare, pe dispoziţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., cele două texte legale reglementând două situaţii diferite.
II. 1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin doar formal că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în realitate argumentele aduse în dezvoltarea acestui motiv de recurs încadrându-se în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. urmează a se analiza inclusiv susţinerea referitoare la insuficienta motivare a deciziei din apel (sub aspectul unor apărări formulate de reclamanţi, raportate la efectele produse de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă a instanţei de contencios administrativ şi hotărârea de stabilire a despăgubirilor emisă de comisia guvernamentală), susţinere încadrată greşit de recurenţi în motivul de casare de la pct. I.2 lit. a), fiind de observat că în prima parte a dezvoltării propriu-zise a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 se invocă, în esenţă, aceleaşi argumente (respectiv, faptul că apelanta şi comisia guvernamentală au recunoscut calitatea reclamanţilor de proprietari şi au stabilit despăgubiri în favoarea acestora).
Verificând decizia din apel se constată că, deşi instanţa de apel a motivat pe larg în sensul că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietari ai terenurilor, deoarece dreptul lor de proprietate nu a fost recunoscut în baza legilor reparatorii, nu a înlăturat în mod explicit apărările reclamanţilor, referitoare la existenţa şi efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate în contencios administrativ, prin care comisia constituită de expropriator a fost obligată să pronunţe o hotărâre motivată cu privire la întâmpinarea acestora, precum şi hotărârea ulterioară a acestei comisii prin care s-a menţinut oferta de despăgubire iniţială, din această perspectivă critica recurenţilor fiind întemeiată. Insuficienta motivare nu este însă de natură a determina nulitatea hotărârii din apel, mai ales că aspectele asupra cărora instanţa de apel nu şi-a expus punctul de vedere reprezintă obiect de critică şi din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere de instanţa de recurs la momentul examinării acestui motiv de recurs.
Nu se poate reţine însă critica circumscrisă de recurenţi motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind existenţa unor motive contradictorii, aspectele reţinute de instanţa de apel referitoare la situaţia juridică a terenului şi incidenţa prevederilor legilor reparatorii (Legea nr. 18/1990 şi Legea nr. 1/2000) urmând a fi avute în vedere, în cele ce urmează, cu ocazia examinării motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, pentru următoarele argumente:
Cu privire la terenurile în litigiu s-a declanşat procedura de expropriere în temeiul Legii nr. 33/1994, iar expropriatorul Statul Român, prin SC H. SA, le-a făcut reclamanţilor o ofertă de despăgubire, apreciată de aceştia ca nesatisfăcătoare, motiv pentru care au formulat întâmpinare la comisia de soluţionare a întâmpinărilor, constituită de expropriator prin H.G. nr. 968/2004.
Prin procesul verbal şi hotărârea din 12 mai 2005, această comisie, soluţionând întâmpinarea reclamanţilor din prezenta cauză, precum şi întâmpinările altor persoane supuse aceleiaşi proceduri de expropriere, a menţinut oferta expropriatorului în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor.
Prin sentinţa civilă nr. 183 din 5 august 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 1055 din 29 martie 2006 a Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor şi SC H. SA, s-au anulat procesul verbal şi hotărârea din 12 mai 2005 ale comisiei, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi şi a fost obligată această pârâtă să emită o nouă hotărâre motivată cu privire la întâmpinarea reclamanţilor, reţinându-se în considerentele acestor hotărâri judecătoreşti că, potrivit art. 16-18 din Legea nr. 33/1994, hotărârea comisiei de soluţionare a întâmpinărilor trebuia motivată.
Urmare a hotărârii irevocabile a instanţei de judecată, comisia constituită de expropriator a emis un nou proces-verbal şi o nouă hotărâre la data de 21 martie 2007, în cursul prezentului litigiu, prin care şi-a păstrat punctul de vedere exprimat anterior, în sensul menţinerii valorii despăgubirii propuse de expropriator.
Cererea de chemare în judecată în prezenta cauză a fost formulată de reclamanţi la data de 5 octombrie 2006, anterior emiterii hotărârii din data de 21 martie 2007 a comisiei, reclamanţii fiind nemulţumiţi pe de o parte de faptul că se întârzie emiterea de către comisie a noii hotărâri, dar şi de valoarea scăzută a despăgubirilor oferite de expropriator.
Prin întâmpinarea depusă la prima instanţă SC H. SA nu a contestat dreptul reclamanţilor de a primi despăgubiri ca urmare a procedurii de expropriere, ci a susţinut că este în curs de desfăşurare procedura specială prevăzută de Legea nr. 33/1994, urmând a se pronunţa comisia de soluţionare a întâmpinărilor, în aplicarea hotărârii judecătoreşti date în contencios administrativ. În raport şi de această poziţie a reprezentantului expropriatorului, prima instanţă a reţinut că ambele părţi au fost de acord cu exproprierea, fiind în litigiu exclusiv valoarea despăgubirii.
Abia în motivele de apel pârâta a invocat, printre altele, că reclamanţii nu au dovedit calitatea de proprietari asupra terenului, imputând primei instanţe că nu a stabilit situaţia juridică a terenului şi nu a observat că reclamanţii nu aveau folosinţa acestuia. Însă şi această critică formulată în apel este inclusă în contextul argumentării apelantei potrivit căreia valoarea despăgubirii acordate de prima instanţă nu a fost corect stabilită, fiind inclusă în această valoare şi lipsa folosului agricol, deşi reclamanţii nu au avut folosinţa după anul 1989.
În raport de obiectul şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, precum şi de existenţa unei oferte de despăgubire şi a unei hotărâri judecătoreşti prin care comisia constituită de expropriator a fost obligată să rezolve întâmpinarea (ce viza exclusiv valoarea despăgubirii), Înalta Curte consideră că pârâta nu mai putea pune în discuţie îndreptăţirea reclamanţilor de a încasa despăgubiri în cadrul procedurii de expropriere.
Deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că litigiul are ca obiect stabilirea despăgubirilor, în cadrul reglementat de Legea nr. 33/1994, a procedat cu depăşirea limitelor judecăţii la analizarea titlului de proprietate al reclamanţilor, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din această lege specială, care fac distincţie între situaţia în care părţile se învoiesc asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, caz în care instanţa ia act de această învoială, şi situaţia în care părţile se învoiesc numai asupra exproprierii, nu şi asupra despăgubirii, ceea ce justifică intervenţia instanţei numai pentru stabilirea întinderii despăgubirii.
Instanţa a fost învestită cu cererea reclamanţilor de stabilire a despăgubirii (cerere care nu poate fi considerată prematură sau inadmisibilă, întrucât, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică), în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanşată de expropriator, fiind epuizate, anterior formulării prezentei acţiuni, fazele premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv, întocmirea documentaţiei de expropriere de către expropriator, formularea ofertelor de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietari (printre care şi reclamanţii din prezenta cauză), contestarea ofertei de către persoanele respective, pe calea „întâmpinării” (conform art. 14 din lege) şi soluţionarea întâmpinărilor de către comisia specială constituită prin hotărâre de guvern, inclusiv urmare a unei hotărâri judecătoreşti prin care comisia a fost obligată să emită o soluţie motivată în cazul întâmpinării formulate de reclamanţi.
În limitele sesizării, instanţa nu avea a se pronunţa decât cu privire la cuantumul despăgubirii, nefiind învestită cu o cerere din partea expropriatorului care să pună în discuţie nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care reclamanţii din prezenta cauză au fost recunoscuţi ca fiind persoane îndreptăţite să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, premisă în lipsa căreia nu-şi mai găsea justificarea oferta de despăgubire pe care expropriatorul a făcut-o acestora.
Respingerea acţiunii formulate de reclamanţi cu motivarea că nu au calitatea de proprietari, deci nu pot obţine despăgubiri în procedura de expropriere declanşată, le creează acestora o situaţie mai grea decât cea pe care şi-ar fi păstrat-o dacă nu ar fi formulat cererea de chemare în judecată. Altfel spus, dacă reclamanţii nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi obţinut de la expropriator despăgubirile pe care acesta le-a oferit, recunoscându-le calitatea de persoane îndreptăţite. Or, în cadrul propriului demers judiciar, iniţiat de reclamanţi în vederea majorării cuantumului despăgubirilor, expropriatorul nu poate obţine exonerarea de la plata oricărei despăgubiri, în pofida existenţei unei oferte de despăgubire menţinută de comisia de soluţionare întâmpinărilor înfiinţată de expropriator.
Oferta de despăgubire, care implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor, este un act juridic valabil ce emană de la expropriator, adică de la Statul Român, prin SC H. SA, echivalând cu o speranţă legitimă de despăgubire, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În contextul aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza posibilităţii reclamanţilor de a obţine eventuale despăgubiri în temeiul Legilor nr. 18/1990 şi a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecăţii, iar împrejurarea că aceştia au formulat şi cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu se face dovada că au beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi (restituirea în natură nefiind posibilă faţă de împrejurarea că terenul este ocupat efectiv de amenajarea de utilitate publică), pentru a se pune în discuţie problema unei duble reparaţii.
Faţă de argumentul anterior, referitor la limitele învestirii primei instanţe, Înalta Curte nu va examina critica referitoare la incidenţa principiului efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară şi nici cea privind incidenţa dispoziţiilor art. 8 şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1990, acestea fiind aspecte care vizează problema dreptului de proprietate şi calitatea reclamanţilor de moştenitori ai proprietarilor tabulari, recunoscute şi tranşate de expropriator în fazele prealabile ale procedurii de expropriere.
Având în vedere că hotărârea instanţei de apel cu privire la apelul pârâtei SC H. SA a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale, acţiunea reclamanţilor fiind respinsă în mod greşit pentru lipsa calităţii lor de proprietari ai terenului fără a se examina criticile apelantei referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, în temeiul art. 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ., se va casa în parte decizia recurată, cu trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel a apelului declarat de pârâtă.
Pentru considerentele anterior expuse se vor menţine dispoziţiile deciziei cu privire la respingerea cererii de aderare la apel, precum şi soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie, formulată de pârâtă (soluţie care nu a fost criticată în recurs). De asemenea, nu va forma obiect al rejudecării în apel soluţia dată de prima instanţă asupra celorlalte excepţii invocate de pârâtă, menţinută de instanţa de apel, în condiţiile în care pârâta nu a înţeles să declare recurs în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii P.I. şi Ş.L. împotriva deciziei civile nr. 129 din 02 iunie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta SC H. SA Bucureşti, sucursala Haţeg împotriva sentinţei civile nr. 148 din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Hunedoara.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4790/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5331/2012. Civil → |
|---|
