ICCJ. Decizia nr. 5643/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5643/2012
Dosar nr. 2460/36/2005
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 124 din 27 ianuarie 2005 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în Dosarul nr. 5450/2002, a fost admisă contestaţia reclamanţilor Ş.R. şi A.M.N. împotriva dispoziţiei din 12 septembrie 2002 emise de Viceprimarul Oraşului Eforie, dispunându-se anularea acesteia şi obligarea Primarului Oraşului Eforie să emită o nouă dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului – Vila P. şi a terenului aferent de 862 mp, ce a format lotul nr. 85 din Eforie Sud în fosta parcelare Movilă Techirghiol, cu următoarele vecinătăţi: E – faleza superioară; V – lot 771; N – lot 84; S – lot 86.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul fondului a reţinut că imobilul menţionat a fost iniţial rechiziţionat de stat în temeiul Legii nr. 139/1940, ulterior rămânând în posesia statului fără titlu, fără a fi restituit proprietarilor de drept, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 de care s-au prevalat reclamanţii.
Art. 1 din legea specială consacră prevalenţa restituirii în natură a bunului, prima instanţă apreciind măsura ca posibilă.
Totodată, tribunalul a constatat că emiterea dispoziţiei de către viceprimar, în locul primarului localităţii, nu atrage sancţiunea nulităţii, câtă vreme acest act a fost dispus în acord cu prevederile art. 68 lit. a), art. 71 alin. (1) şi art. 79, dar şi a art. 82 alin. (1) din Legea nr. 215/2001; totodată, s-a apreciat că în cauză, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Primarul Oraşului Eforie.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul Primarul Oraşului Eforie a declarat apel în termen legal, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 309/ C din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, apelul formulat de pârât a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în tot, iar pe fond contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată; s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea intimaţilor reclamanţi la plata, către apelantul pârât, a sumei de 550 lei reprezentând cheltuieli de judecată, iar către intervenienţii B., a sumei de 2.290 lei, cu acelaşi titlu.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că notificarea formulată de Ş.R., A.A. şi A.M. în temeiul Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei Oraşului Eforie şi înregistrată în data de 09 august 2001 la B.E.J. D.V. a vizat restituirea în natură a imobilului identificat drept Vila P. situată în Complexul camping C., cu terenul aferent de 862 mp, care la data naţionalizării a aparţinut antecesorului lor, Ş.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1924.
Curtea de apel a constatat că prima instanţă a stabilit corect, pe baza probelor administrate, că reclamanţii Ş.R., A.A. (dec. la 01 martie 2004 şi a cărui calitate procesuală a fost preluată de fiul său, A.M.N.) şi A.M. s-au legitimat ca persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, câtă vreme au probat că bunul a aparţinut autorului lor, iar pentru atestarea calităţii lor de moştenitori a fost emis certificatul din 11 septembrie 2001 de BNP E. Bucureşti.
Totodată, probatoriul administrat în cauză a confirmat faptul că această construcţie, achiziţionată de autorul intimaţilor reclamanţi sub denumirea Vila I., ulterior cunoscută ca Vila E. (denumire sub care a şi fost rechiziţionată în anul 1940), astfel cum reiese din situaţia fiscală a lotului 85 (filele 14 şi 18 vol. I apel), este aceeaşi cu cea care în prezent se identifică drept Vila P. ce a făcut obiectul notificării, aspect confirmat de expertiza topografică (filele 2-8 vol. II apel).
Prin urmare, instanţa de apel a înlăturat ca nefondate criticile formulate prin motivele de apel cu privire la lipsa calităţii intimaţilor de persoane îndreptăţite ca şi cele referitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru considerentul preluării bunului în afara perioadei de referinţă a actului normativ, constatându-se că prima instanţă a stabilit în mod corect că imobilul se încadrează în domeniul de aplicare a legii speciale reparatorii.
Prin dispoziţia nr. 660 din 12 septembrie 2002 emisă de Viceprimarul Oraşului Eforie s-a respins cererea de restituire în natură a acestei construcţii, cât şi a terenului aferent, motivat însă şi de faptul că Vila P. a făcut obiectul Deciziei nr. 5 din 26 aprilie 2002 emise de SC C.S. SA Eforie Sud. În aceste condiţii, autoritatea locală a propus măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul de 862 mp imposibil a fi restituit în natură – singurul bun pentru care avea calitatea de persoană deţinătoare - la valoarea de 17.500 dolari SUA (20 dolari SUA /mp).
Instanţa de apel a mai constatat că, anterior promovării contestaţiei împotriva dispoziţiei nr. 660 din 12 septembrie 2002, reclamanţii au primit Decizia nr. 5 din 26 aprilie 2002 emisă de SC C.S. SA Eforie Sud, care a respins cererea de restituire în natură a Vilei P. şi a terenului de 862 mp aferent (pentru ultimul, cu menţiunea că terenul nu face parte din patrimoniul societăţii, ci din cel al Oraşului Eforie). Această decizie, prezentată de altfel în Dosarul nr. 14274/2002 al Judecătoriei Constanţa, nu a fost contestată de reclamanţi, astfel cum s-a arătat şi în şedinţa din 16 mai 2011, pentru considerentul că imobilul-construcţie fusese deja înstrăinat de societate.
Vila P. a intrat în patrimoniul SC C.S. SA prin protocolul de predare-primire nr. 2930 din 13 noiembrie 2000 încheiat de această societate în procedura de divizare (filele 66-126 vol. III apel), intervenientei fiindu-i transmis în folosinţă şi terenul aferent activelor turistice preluate.
Ulterior, construcţia a fost înstrăinată prin contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 2002 la BNP G.P. şi E.L.Ş. către SC M. SRL Constanţa, înstrăinare ce s-a realizat cu acordul instituţiei implicate în privatizare şi în baza negocierii directe consemnate prin procesul-verbal din 14 ianuarie 2001.
La data înstrăinării către SC M. SRL Constanţa, bunul imobil suferise deja transformări majore legate de capacitatea de cazare, în actul de înstrăinare consemnându-se faptul că imobilul S+P+1E are o suprafaţă construită de 295 mp şi capacitate de cazare de 39 de locuri dispuse în 24 de camere, astfel că acesta, conform raportului de expertiză imobiliară efectuat de expert C.C. reprezintă un imobil nou faţă de cel descris în titlul autorului reclamanţilor, fiind compus din 7 camere, 3 antreuri, o cămară şi trei latrine – filele 30-47 vol. IV apel.
La rândul său, SC M. SRL înstrăinează activul unei persoane fizice, P.F., cu menţiunea că terenul de 480 mp (parte din lotul 85) este deţinut în continuare de către societatea vânzătoare în baza contractului de concesiune din 04 iulie 2002 încheiat cu Oraşul Eforie – contractul din 26 septembrie 2002 la BNP B.C.
La 24 aprilie 2003 între Oraşul Eforie şi P.F. se încheie un contract de vânzare-cumpărare, privind terenul de 261,22 mp din suprafaţa totală de 480,15 mp din acest lot, restul de 218,93 mp fiind vândut aceleiaşi persoane prin contractul autentificat sub nr. 973/18 septembrie 2003 la BNP J.D. - D.V.
Devenită proprietară asupra construcţiei şi terenului de 480 mp, P.F. înstrăinează acest imobil către intervenienţii în interes alăturat apelantului, B.D. şi B.J.A., conform contractului din 22 decembrie 2003 la BNP F.V. La rândul lor, intervenienţii înstrăinează bunul numitului J.C., prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 mai 2005 la BNP J.D. – D.V.
Chestiunea lipsei interesului intervenienţilor B. în prezentul litigiu, invocată de reclamanţi cu ocazia dezbaterilor din 16 mai 2011, nu a fost reţinută de instanţa de apel, având în vedere caracterul accesoriu al acesteia, întrucât este formulată în interesul apelantului pârât Oraşul Eforie, pentru susţinerea apărărilor acestora şi salvgardarea propriului act translativ care a consacrat transmiterea ulterioară a dreptului de proprietate.
De altfel, aspectul existenţei unui interes în proces al intervenienţilor B., de a susţine poziţia procesuală a apelantului, a fost clarificat prin încheierea din 21 septembrie 2009, odată cu admiterea în principiu a acestei cereri formulate în calea de atac, fiind totodată probat faptul că intervenienţii au formulat separat cerere de chemare în garanţie pentru o eventuală evicţiune.
În ce priveşte identificarea exactă a poziţionării imobilului s-a efectuat, în cauză o expertiză topografică de către expert S.D. (filele 149-151 vol. I apel), care a relevat poziţionarea edificiului cu suprafaţa construită de 264,98 mp, pe terenul de 862,31 mp; lucrarea a fost completată urmare obiecţiunilor, la termenul din 22 octombrie 2007 (filele 2-8 vol. II apel), iar ulterior, la termenul din 22 februarie 2010 a fost depusă expertiza topo realizată de expert A.F. (filele 43-48 vol. III apel).
Cu privire la legitimitatea intimaţilor reclamanţi de a primi în natură construcţia şi terenul menţionat – soluţie adoptată de prima instanţă - Curtea de apel a reţinut următoarele:
Intimaţii reclamanţi nu au contestat Decizia nr. 5 din 26 aprilie 2002 a Consiliului de Administraţie al SC C.S. SA (emisă şi comunicată de societatea intervenientă), în condiţiile în care la acea dată bunul era deja înstrăinat către SC M. SRL Constanţa, conform contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 2002. În egală măsură, aceştia nu au acţionat în sensul invocării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate asupra acestui activ, formulând însă acţiune clasică în revendicare, înregistrată pe rolul instanţelor la 3 mai 2007 (respinsă în fond şi apel).
La rândul său, autoritatea locală nu putea dispune asupra măsurilor reparatorii (restituirea în natură sau prin echivalent) pentru un bun pentru care nu a avut nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nici ulterior calitatea de persoană deţinătoare, dispoziţia contestată făcând trimitere explicită la decizia societăţii comerciale care - la 14 februarie 2001 - întrunea această calitate.
Instanţa de apel a apreciat că această situaţie nu susţine însă apărarea apelantului potrivit cu care, pentru această construcţie, urmează să se reţină lipsa calităţii procesuale a Primarului Oraşului Eforie, întrucât pentru că problema calităţii procesuale nu se referă la poziţia de persoană deţinătoare, ci – în speţă – la cea de emitent al dispoziţiei contestate (având în vedere că atât Primarul, cât şi Viceprimarul îndeplinesc în condiţiile Legii nr. 10/2001, dar şi potrivit atribuţiilor conferite prin Legea nr. 215/2001, obligaţiile legate de emiterea dispoziţiilor prevăzute de art. 25).
Conchizând pe acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere că, în absenţa oricărei contestaţii asupra deciziei societăţii C.S. şi în lipsa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de constatare a nulităţii actelor translative ale dreptului de proprietate, pronunţate în condiţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, intimaţii reclamanţi nu se mai puteau considera îndreptăţiţi la restituirea în natură a construcţiei, solicitând obligarea altei entităţi (în speţă, a pârâtului Primarul Oraşului Eforie) la restituirea ei, după cum nu mai erau îndrituiţi să obţină pe calea contestării dispoziţiei nr. 660/2002, nici măsuri reparatorii prin echivalent.
Acesta a fost şi considerentul pentru care a fost respinsă cererea intimaţilor reclamanţi de completare a obiectivelor expertizei tehnice efectuate de expert C.C., formulată la termenul din 20 decembrie 2010, după încuviinţarea probei în şedinţa din 26 aprilie 2010.
Potrivit celor deja redate, instanţa de apel a apreciat că, din acest punct de vedere, judecătorul fondului a dat o soluţie greşită prin acordarea în natură a imobilului construcţie Vila P. către reclamanţi, câtă vreme la data pronunţării hotărârii, bunul fusese deja înstrăinat intervenienţilor B., imobil ce a făcut obiectul unor multiple raporturi juridice translative de proprietate.
În ce priveşte terenul aferent de 862 mp, curtea de apel a reţinut că acesta nu poate fi restituit în natură, întrucât atât expertiza S., cât şi expertiza topografică A., atestă faptul că: terenul aferent Vilei este de 480,15 mp, care însă a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 24 aprilie 2003 şi, respectiv, din 18 septembrie 2003 la BNP J.D. – D.V.; o suprafaţă de 45 mp este afectată unei căi de acces – alee (B-C-F-G), iar o suprafaţă de 336,85 mp este teren aferent fostei Autoserviri Camping C., care, la rândul său, a făcut obiectul unui act translativ de drepturi către SC G.E. SRL în anul 2001 (adresa din 08 septembrie 2005 a Consiliului Local Eforie şi contractul din 25 octombrie 2001).
Adresa din 19 februarie 2010 a autorităţii locale a confirmat înstrăinarea activului Autoservire C.C. de către SC C.S. SA societăţii G.E. SRL, terenul aferent fiind dat în folosinţă cumpărătorului; acest teren este cuprins în C.C. aprobat prin H.C.L. Eforie nr. 3/2001.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că propunerea formulată de pârât de acordare de despăgubiri băneşti pentru întreaga suprafaţă (necontestată decât din perspectiva refuzului de restituire în natură) a fost corectă, fiind în acord cu disp. art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (4) teza ultimă şi alin. (7) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Sub aspectul excepţiei de perimare a cauzei, ridicate în cererea de intervenţie a intervenienţilor B.D. şi B.J.A., curtea de apel a reţinut că aceasta este neîntemeiată, pentru că, după suspendarea judecăţii în fond la 15 noiembrie 2002, în acord cu dispoziţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a depus dovada formulării unei cereri de repunere pe rol de către reclamantul A.M. prin av. Ş.D., comunicată Tribunalului Constanţa la 18 august 2003.
În lipsa dovezilor privind existenţa unui alt act procesual înregistrat la aceeaşi instanţă în baza trimiterii poştale recomandate, de către o terţă persoană (aspecte care în acest caz implică invocarea falsului şi a uzului de fals), susţinerile legate de inadvertenţele de sediu ale cabinetului avocaţial al apărătorului părţii, ca şi de prezenţa ştampilei unei alte entităţi la rubrica corespunzătoare a expeditorului nu pot fi apreciate ca suficiente în privinţa greşitei respingeri de prima instanţă a excepţiei de perimare, prin încheierea din 01 iunie 2004.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanţii M.M.O. şi A.M.N. au promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii susţin că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, cât şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea recursurilor formulate în interesul legii, sunt obligatorii pentru instanţe de la data publicării deciziei.
Se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001 prin soluţia dată cu privire la construcţie, sens în care instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 5 din 26 aprilie 2002, emisă de SC C.S. SA, s-a respins cererea de restituire atât a construcţiei, cât şi a terenului aferent, constatându-se totodată, că întrucât aceasta nu a fost contestată, recurenţii nu mai sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii pentru această parte a imobilului.
Or, la momentul emiterii Deciziei nr. 5 din 26 aprilie 2002, SC C.S. SA nu mai avea calitate de unitate deţinătoare, în accepţiunea Legii nr. 10/2001 (explicitată prin H.G. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a legii), întrucât înstrăinase o suprafaţă de teren de 336,85 mp către SC G.E. SRL, conform actului de vânzare - cumpărare din 25 octombrie 2001, iar activul Vila P. către SC M, SRL, prin contractul de vânzare - cumpărare din 14 ianuarie 2002, împrejurări de care recurenţii au luat cunoştinţă prin emiterea acestei decizii.
În această situaţie, mai arată recurenţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe asupra cererii de restituire, iar în cauză, singura unitate competentă să soluţioneze notificarea ce viza măsuri reparatorii, fie în natură, fie în echivalent, atât cu privire la construcţie, cât şi la teren era Oraşul Eforie Sud, prin Primar.
Prin urmare, în mod eronat instanţa de apel a reţinut faptul că pe de o parte, în absenţa unei contestaţii, iar pe de altă parte, în situaţia promovării unei acţiuni în revendicare (respinsă în fond şi în apel), calitatea de persoană îndreptăţită la restituire ar fi condiţionată de declararea nulităţii actelor de înstrăinare, iar că după împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001, titlul terţilor dobânditor s-ar consolida şi astfel recurenţii nu mai pot beneficia de măsuri reparatorii pentru construcţie.
Plecând de la premisa fundamentală a cauzei, aceea că preluarea a fost abuzivă, situaţie în care nu a operat pierderea dreptului de proprietate de către adevăratul proprietar, prin interpretarea dată de instanţa de apel, recurenţii susţin că sunt plasaţi în situaţia de a pierde dreptul de proprietate pentru prima oară acum, sub imperiul actualei Constituţii, după ce dreptul lor a supravieţuit pe perioada regimului comunist.
Or, obiectul contestaţiei promovate îl reprezintă tocmai intenţia de protejare a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Eforie Sud, fosta Vilă P., prin promovarea ei reclamanţii urmărind recunoaşterea, pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra imobilului şi obţinerea protecţiei acestui drept, în raport cu intimata, deţinătoare fără titlu a imobilului.
Legea nr. 139/1940, pe temeiul căreia imobilul (construcţie şi teren) a fost preluat din proprietatea autorilor lor, nu poate constitui un titlu legal de dobândire a proprietăţii de către stat, întrucât acest act normativ contravine atât Constituţiei în vigoare la momentul preluării, cât şi dispoziţiilor C. civ. în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, bunul rechiziţionat rămânând în tot acest timp în proprietatea recurenţilor - contestatori.
Prin rechiziţia imobiliară reglementată prin Legea nr. 139/1940 (abrogată prin Legea nr. 10/1974) a fost preluată folosinţa acestuia, astfel că, statul nu a avut niciodată animus domini. Ca atare, proprietarul imobilului rechiziţionat a continuat o posesie corpore alieno, statul fiind doar detentor precar, astfel că dreptul persoanei deposedate nu s-a stins niciodată.
Recurenţii mai arată că privarea de proprietate nu se poate justifica decât dacă se demonstrează că ea a avut loc în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Astfel, art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie impune ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea proprietăţii să fie legală. Analizând însă situaţia juridică a imobilului din prezenta cauză, rezultă indubitabil că ingerinţa autorităţilor statului în dreptul recurenţilor asupra imobilului situat în prezent în localitatea Eforie Sud, judeţ Constanţa, este lipsită de temei legal, ceea ce impune constatarea calităţii lor de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, atât cu privire la construcţie, cât şi la teren.
Al doilea motiv de nelegalitate susţinut de recurenţi priveşte încălcarea de către instanţa de apel a vederilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ., sens în care au invocat aplicarea în cauza de faţă a dispoziţiilor Deciziei nr. 52/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Se arată de recurenţi că au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură atât cu privire la construcţie, cât şi cu privire la teren, criticând astfel nu numai respingerea restituirii în natură, dar şi cuantumul despăgubirilor oferite, ca fiind unul derizoriu.
Obligaţia emiterii unei dispoziţii chiar cu propunerea de despăgubiri îi revenea intimatului astfel că, persoanei îndreptăţite trebuia să i se facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, însă această valoare care nu a fost stabilită în mod obiectiv, întrucât la dosarul administrativ nu există dovada unei evaluări de specialitate.
Recurenţii învederează că, potrivit celor arătate prin conduita culpabilă a intimatului le-au fost grav afectate interesele, întrucât au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege (Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului).
În acest sens, norma europeană precizează că privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
Justificarea privării de proprietate presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară.
În evaluarea proporţionalităţii măsurii de privare de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă, şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeles în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii fie legislativă, administrativă, ori judiciară pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Recurenţii solicită instanţei de recurs a avea în vedere scopul principal al Legii nr. 10/2001, ca lege reparatorie, priveşte în principal, restabilirea situaţiei anterioare preluării abuzive şi doar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, sens în care aceştia consideră că nu este respectat criteriul proporţionalităţii, fiind rupt justul echilibru între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale.
Cu încălcarea acestor principii dezvoltate în jurisprudenţa Curţii europene, a fost respinsă solicitarea recurenţilor - contestatori de suplimentare a obiectivelor expertizei dispuse de instanţa de apel, obiective prin care au solicitat tocmai stabilirea valorii de circulaţie a imobilului, sens în care recurenţii invocă Decizia nr. 52/2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit dezlegărilor date prin această decizie, prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică şi dispoziţiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, dar nici celor care au fost atacate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, instanţa învestită cu o astfel de contestaţie împotriva deciziei unităţii administrative, era ţinută să verifice legalitatea măsurii dispuse, fiind competentă a stabili un alt cuantum al măsurilor reparatorii prin echivalent, raportate la valoarea bunului, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare.
Or, refuzul de a da curs căii de atac exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 constituie o ingerinţă nepermisă în dreptul celor ce au vocaţia de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecţiei proprietăţii prin art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană.
Cum însă, la momentul formulării contestaţiei situaţia juridică a imobilului nu era cunoscută de către recurenţi, aceştia conchid în sensul că se impune desfiinţarea hotărârii pronunţate, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare, în vederea stabilirii cuantumului prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a imobilului din proprietatea autorilor lor.
Intimaţii intervenienţi B.D. şi B.J.A. au formulat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamanţilor, solicitând menţinerea deciziei recurate.
La termenul de judecată din 1 iunie 2012, recurenta reclamantă Ş.R., prin apărătorul său, a învederat cesiunea de drepturi succesorale ale acestei reclamante şi a depus la dosar contractul cu acest obiect încheiat cu numitul M.M.O., din 10 mai 2011 de BNP F.R. din Rm. Vâlcea; la acelaşi termen, Înalta Curte a constatat că în baza acestui contract a operat o transmisiune de calitate procesuală activă de la cedentă la cesionar, astfel că, s-a procedat la introducerea în cauză în calitatea de recurent reclamant a lui M.M.O.
Recursul formulat este fondat, astfel cum se va arăta.
Reclamanţii iniţiali au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 solicitând SC C.S. SA restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 862 mp şi construcţie (activul Vila P.), entitatea notificată având, în aprecierea reclamanţilor la momentul formulării notificării, calitatea de unitate deţinătoare a imobilului, astfel cum a rezultat din Protocolul de predare primire încheiat, ca urmare a divizării, între SC C.S. SA şi SC C.S.I. SA, din 13 noiembrie 2000 (fila 166, vol. III apel).
În ce priveşte construcţia, la data apariţiei Legii nr. 10/2001 (acesta fiind momentul relevant, iar nu al emiterii deciziei constatate cum se susţine prin motivele de recurs), SC C.S. SA avea într-adevăr calitatea de unitate deţinătoare a acestui activ (cf. art. 21 din Legea nr. 10/2001), însă, cu privire la teren, titlul său consta în contractul de concesiune încheiat cu unitatea administrativ teritorială, astfel încât, detentor precar fiind, nu se putea reţine calitatea sa de unitate deţinătoare în sensul legii speciale.
Soluţionând notificarea cu care a fost învestită şi în considerarea acestei situaţii juridice a imobilului notificat, SC C.S. SA a emis Decizia nr. 5 din 26 aprilie 2002 prin care au respins notificarea în întregul ei (construcţie – Vila P., activ pentru care se justifica însuşirea sa de unitatea deţinătoare), însă cu privire la teren le-a indicat notificatorilor că acesta figurează în proprietatea Oraşului Eforie; s-a reţinut, totodată, că titularii notificării nu au făcut dovada calităţii de moştenitori de pe urma foştilor proprietari.
După emiterea acestei decizii, reclamanţii au procedat la formularea unei noi notificări către unitatea administrativ teritorială prin care au solicitat restituirea în natură a Vilei P. şi a terenului în suprafaţă de 862 mp ce a fost rechiziţionat autorilor lor prin Legea nr. 139/1940, fiind deci, deţinut de stat fără titlu valabil.
Entitatea notificată a emis dispoziţia nr. 660 din 12 septembrie 2002, contestată în prezenta cauză, dispoziţie prin care li s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, li s-a făcut ofertă de despăgubiri de 17.000 dolari SUA (aprox. 20 dolari SUA/mp) pentru terenul de 862 mp, potrivit normelor legale de la momentul emiterii dispoziţiei, soluţie ce era consacrată în art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Concomitent însă, recurenţii reclamanţi nu au procedat şi la contestarea Deciziei nr. 5/2002 emisă de Consiliul de Administraţie al SC C.S. SA, astfel că, pentru partea din imobil constând în construcţie (Vila P.), respingerea pretenţiilor reclamanţilor a intrat ca atare în circuitul civil, pretenţie care nu poate fi opusă unităţii administrativ teritoriale, întrucât aceasta la data apariţiei Legii nr. 10/2001 nu avea calitatea de unitate deţinătoare decât pentru teren, aşa cum s-a reţinut; de asemenea, pentru cauza de faţă, în mod corect au stabilit instanţele de fond că este lipsită de relevanţă împrejurarea că acest activ – construcţia, a fost ulterior înstrăinat, succesiv, către SC M. SRL, P.F., B.D. şi J.A. (intervenineţii în interesul intimatului din prezenta cauză), iar aceştia din urmă, la rândul lor au înstrăinat imobilul numitului Jiboc prin contractul de vânzare cumpărare din 9 mai 2005.
Referitor la teren, se constată însă că, perfectarea acestor operaţiuni juridice a fost reţinută de instanţele de fond pentru a indica impedimentul legal la măsura restituirii în natură a terenului constând în înstrăinarea unei părţi din aceste teren (480,15 mp) prin contractele de vânzare cumpărare anterior menţionate; astfel, dacă la momentul primei înstrăinări a construcţiei către SC M. terenul aferent Vilei P. figura cu titlu de concesiune, proprietarului următor al construcţiei – P.F., i-au fost încheiate 2 contracte de vânzare cumpărare pentru aceste teren – contractul de vânzare din 24 martie 2003 pentru o suprafaţă de 261,22 mp şi, ulterior, contractul de vânzare cumpărare din 18 septembrie 2003, astfel încât, aceasta a devenit proprietar pentru o suprafaţă de 480,15 mp din cei 862 mp ce au făcut obiectul notificării reclamanţilor; în consecinţă, prin operaţiunile juridice ulerioare acestui moment, odată cu construcţia a fost transmis şi dreptul de proprietate asupra acestui teren de 480,15 mp, ca teren aferent Vilei P.
În aceste condiţii, cum în mod legal au constatat instanţele de fond, recurenţii reclamanţi nu au formulat cerere de constatare a nulităţii absolute a operaţiunilor juridice în care a fost parte şi unitatea administrativ teritorială notificată cu privire la restituirea în natură a întregului teren de 862 mp şi, eventual, cerere de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice subsecvente; ca atare, la acest moment s-a consolidat impedimentul legal la restituirea în natură, iar pentru acest teren recurenţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 26 alin. (1) rap. la art. 10 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 10/2001, cum legal a stabilit şi instanţa de apel.
Curtea de apel a mai reţinut că, pe de altă parte, până la concurenţa suprafeţei totale de 862 mp, 45 mp sunt ocupaţi de cale de acces (reprezentând, aşadar o amenajare de utilitatea publică, circumscrisă prevederilor art. 10 alin. (2) care împiedică restituirea în natură), iar pe o altă suprafaţă de 336,85 mp se află o construcţie proprietatea unui terţ, SC G. SRL, în baza contractului de vânzare cumpărare din 25 octombrie 2001 încheiat cu SC C.S. SA, nici acesta nefiind teren liber în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a fi restituibil în natură (art. 10 alin. (2)), chiar dacă el se figurează în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale (fila 129 vol. III dosar apel) cu titlu de concesiune în favoarea proprietarului construcţiei.
În consecinţă, instanţa de apel în mod legal a stabilit că pentru întregul teren în suprafaţă de 862 mp recurenţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, anume, despăgubiri în condiţiile legii speciale – Titlul VII din Legea 247/2005, soluţie descrisă de art. 26 alin. (1) şi (2) din legea specială.
Chiar dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil (rechiziţie în baza Legii nr. 139/1940), preluarea fără titlu fiind un gen de preluare abuzivă, enumerată ca atare în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, modalitatea de reparaţie – prin echivalent – este aceeaşi şi în acest caz, întrucât în speţă nu se justifică susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că autorii lor nu au pierdut niciodată proprietatea asupra imobilului, dată fiind şi abrogarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 ca, de altfel, şi caracterul constitutiv al deciziei sau dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură a imobilului, consacrat prin prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Drept urmare, nu pot fi primite susţinerile acestora cu privire la încălcarea garanţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a Drepturilor Omului justificată prin pretinsa ingerinţă ce ar decurge din refuzul de aprobare a restituirii în natură, câtă vreme în procedura legii speciale, aflată în etapa judiciară, reparaţia s-a realizat prin măsura alternativă a despăgubirilor pentru teren, în timp ce pentru construcţie sunt în culpă pentru necontestarea deciziei emise de SC C.S. SA.
Având însă în vedere că dispoziţia nr. 660 din 12 septembrie 2002 contestată în cauză, a fost emisă anterior adoptării Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în cuprinsul acesteia fiind menţionat cuantumul despăgubirilor oferite reclamanţilor, Înalta Curte constată că în mod legal se susţine de recurenţi că, în cauză, erau incidente efectele obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007 dată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Astfel, prin acest recurs în interesul legii s-a stabilit că: „Prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.”
În consecinţă, prevederile din art. 16 din Titlul VII nu sunt incidente cu privire la dispoziţia din pricina de faţă, motiv pentru care, instanţa de judecată avea competenţa verificării cuantumului despăgubirilor propuse reclamanţilor (17.000 dolari SUA), chiar dacă după stabilirea acestui cuantum, aceştia vor fi ţinuţi a recurge la procedura Titlului VII pentru realizarea dreptului lor la măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât se vor afla în ipostaza de a fi în posesia unei dispoziţii în care s-a consemnat un anumit cuantum al despăgubirilor cuvenite (ipoteză descrisă la art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).
În ce priveşte mijlocul procesual de realizare a acestei verificări jurisdicţionale a cuantumului despăgubirilor propuse, în mod evident reclamanţii erau ţinuţi a contesta nu numai respingerea cererii de restituire în natură a terenului, ci şi cuantumul acestor despăgubiri.
Or, această contestare s-a realizat prin calificarea ca fiind derizorii aceste despăgubiri, însă instanţa de apel prin încheierea de şedinţă din 20 decembrie 2010, a respins solicitarea apărătorului reclamanţilor, imputându-le acestora că nu au solicitat proba în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. şi nici la termenul când au fost dezbătute probele.
Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a indicat (prin referirea la prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.) dacă are în vedere motivele de apel sau întâmpinarea la motivele de apel ca acte de procedură prin intermediul cărora reclamanţii aveau posibilitatea de a solicita o atare probă; cu toate acestea, se poate observa, pe de o parte, că recurenţii reclamanţi nu au avut calitatea de apelanţi în faţa curţii de apel (prima instanţă dispunând restituirea în natură a imobilului), iar pe de altă parte, chiar dacă este reală constatarea că nu au cerut o astfel de probă prin întâmpinarea la motivele de apel ori la termenul din 26 aprilie 2012, când probele au fost dezbătute în contradictoriu, ulterior, la 20 decembrie 2010, când curtea de apel a încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, era în măsură a face aplicarea prevederilor. la art. 138 pct. 2 C. proc. civ., normă de trimitere potrivit art. 298 C. proc. civ., pricina fiind oricum în stare de amânare; în acest fel, prin încălcarea normelor de procedură s-a pricinuit reclamanţilor o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, astfel cum prevede art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu art. 304 pct. 9, cum au indicat recurenţii prin motivele de recurs.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel pentru verificarea în baza standardelor internaţionale de evaluare, cuantumului despăgubirilor ce au fost propuse reclamanţilor, exclusiv pentru terenul de 862 mp, imposibil de restituit în natură.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii M.M.O. şi A.M.N., împotriva Deciziei nr. 309/ C din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5590/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5647/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
