ICCJ. Decizia nr. 482/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.482/2012
Dosar nr.1500/115/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1059 din 10 iunie Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanta V.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală de Finanţe Publice Caraş-Severin şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei, la data efectuării plăţii a sumei de 60.000 euro.
Prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele faţă de care s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească o condamnare cu caracter politic, iar după decesul acestora, descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se ţină seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, OUG nr. 224/1999; Legea nr. 568/2001.
Reclamanta este soţia lui V.P. Acesta, prin sentinţa nr. 689/1950 a Tribunalului Militar Timişoara, a fost condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru crima de uneltire contra ordinii sociale întrucât, partizan fiind, a luptat contra regimului comunist. A executat 12 ani, iar după eliberare a fost deportat 3 ani în Bărăgan.
În baza Decretul-lege nr. 118/1990, i s-a acordat reclamantei o indemnizaţie lunară de 151.989 lei.
Ca urmare a detenţiei, V.P. a avut de suferit o mulţime de suferinţe fizice şi psihice, cauzate de bătăile primite, de proasta alimentaţie, de lipsa de asistenţă medicală, de umilinţele suportate şi de muncile foarte grele la care a fost supus. Toate aceste suferinţe au avut consecinţe grave asupra fizicului şi psihicului domnului V.P. Acesta, după eliberare, a rămas o persoană bolnavă, care nu a mai putut să muncească la capacitate normală pentru a-şi întreţine familia. De asemenea, după eliberare, a fost în continuare persecutat, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii sale şi mult mai prost plătit.
După arestare, în casă a rămas soţia acestuia (reclamanta) şi fiul lor, în vârstă de 2 ani. Aceştia au trăit foarte greu fără ajutorul soţului, respectiv tatălui, şi au fost în continuare supravegheaţi şi persecutaţi. Copilul a reuşit să meargă doar patru clase la şcoală, fiindu-i interzisă în continuare.
Din cauza condamnării politice suferite de soţul său, accesul reclamantei la viaţa socială şi politică a comunităţii a fost restrâns, iar accesul la continuarea educaţiei, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat i-a fost interzis. De asemenea, viaţa reclamantei a fost direcţionată forţat spre o existenţă mai grea, cu privaţiuni mai multe şi mai modestă faţă de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putu beneficia de condiţiile la care ar fi avut dreptul ca şi restul cetăţenilor.
Toate aceste restricţii au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la demnitate, onoare şi alte valori similare (printre care şi accesul la învăţătură), valori cuprinse în drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate de reclamantă, prima instanţă a reţinut că criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral, tribunalul a avut în vedere repercusiunile asupra stării generale a sănătăţii, precum şi a posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, personal şi familial.
Faţă de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, prima instanţă a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 60.000 euro. În stabilirea acestui cuantum, au fost avute în vedere consecinţele negative ale prejudiciului suferit de reclamantă şi implicaţiile negative ale acestora în toate planurile vieţii sale sociale.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta V.M. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
Reclamanta V.M. a criticat hotărârea primei instanţe, ca netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea în întregime a acţiunii sale, cu motivarea că prin condamnarea soţului său i-a fost cauzată acestuia şi familie lui un prejudiciu nepatrimonial, constând în încălcări ale dreptului la libertate, fiind afectate şi acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, domeniul afectiv al vieţii umane, fiindu-i ştirbită demnitatea umană.
Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
În motivare, pârâtul a invocat disp. art. 1 din OUG nr. 62/2010, arătând că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, deoarece suma acordată depăşeşte cuantumul prevăzut în acest act normativ. De asemenea, nu s-a făcut dovada desfiinţării hotărârii penale de condamnare a soţului reclamantei.
Pârâtul a mai învederat că suma acordată de prima instanţă este nejustificat de mare, neţinându-se cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 şi de principiile care guvernează acest domeniu, putându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
Prin Decizia civilă ne. 65 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanta V.M. împotriva sentinţei civile nr. 1059 din 10 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosar nr. 1500/115/2010, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o schimbat în sensul că:
A respins acţiunea civilă formulată de reclamanta V.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie s-ar impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
A reţine argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curţii Constituţionale, ar fi lăsată fără finalitate o instituţie juridică de o deosebită importanţă într-un stat de drept, consacrată constituţional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie, care ar putea constitui „bun" în accepţiunea jurisprudenţei CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO.
În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoanele soţului reclamantei, astfel că şi afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorul, este mai redusă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta V.M., criticând-o ca nelegală.
În dezvoltarea motivelor de recurs, ce fac posibilă încadrarea în disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat că în mod nefondat instanţa a reţinut că nu deţine o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor, în condiţiile în care la data introducerii acţiunii, temeiul juridic al acesteia era în vigoare.
S-a susţinut că în temeiul disp. art. 15 şi art. 147 din Constituţia României, precum şi art. 1 C. civ., şi în considerarea principilui tempus regit actum nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o altă dispoziţie legală decât cea care exista atunci când el s-a născut.
Prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale este încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
În susţinerea acestor critici s-a invocat şi jurisprudenţa convenţională.
Recursul nu este fondat.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, şi nici de o speranţă "legitimă" care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" şi speranţa legitimă al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 10 februarie 2011, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 25 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru aceste considerente urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.M. împotriva deciziei nr. 65 din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 490/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 480/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
