ICCJ. Decizia nr. 5049/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul P.L.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și S.R., prin M.F.P., obligarea acestora la plata sumelor de 141.598 lei reprezentând prejudiciu material calculat pentru perioada de 25 de luni de interzicere a activității în meseria practicată de executor judecătoresc și 2.000.000 lei daune morale.
în motivare, a arătat că la data de 21 noiembrie 2003 Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a întocmit abuziv rechizitoriul nr. 485/P/2003, prin care reclamantul a fost trimis în judecată pentru fapte pe care nu le-a săvârșit și pentru care, prin sentința civilă nr. 486/2005 a Judecătoriei Buftea, definitivă în 17 februarie 2006, a fost achitat la toate capetele de acuzare.
întrucât reclamantul avea la acea dată funcția de executor judecătoresc, în cadrul B.E.J. L.P., pe toată perioada desfășurării procesului penal i s-a interzis prin Ordin al Ministrului Justiției, exercitarea funcției și desfășurarea oricărei activități care să-i poată asigura mijloacele necesare a asigurării traiului său și al familiei sale, în temeiul art. 47 din Legea nr. 188/2000.
Aceste prevederi au fost modificate ulterior, în mod expres, prin art. II pct. 12 din O.U.G. nr. 190/2005, astfel cum au fost completate prin Legea nr. 332/2006, în urma a numeroase memorii și sesizării de neconstituționalitate privind încălcarea și îngrădirea unor drepturi.
Prin prisma sentinței penale nr. 486/2005, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 249/2006, pronunțată de C.A.B. s-a dovedit faptul că rechizitoriul nr. 485/P/2003 a fost un act profund netemeinic și în esența lui, nelegal, iar prin interzicerea practicării activității legale pentru reclamant, i s-a creat un prejudiciu material și un prejudiciu moral, astfel cum au fost estimate în petitul acțiunii, pentru toate suferințele morale și chiar fizice, hărțuielile, umilințele și privațiunile îndurate, pe perioada 23 decembrie 2003 - 19 ianuarie 2006.
în drept au fost invocate dispozițiile art. 67 - art. 69 din Legea nr. 304/2004,art. 998 și urm. C. civ., art. 35 din Decretul nr. 31/1954,art. 52 din Constituția României, precum și art. 504 C. proc. pen., în raport de care reclamantul a arătat că instanța de judecată a respins în mod irevocabil, ca inadmisibilă acțiunea, întrucât s-a considerat că obiectul cererii nu se încadra în prevederile dispozițiilor legale referitoare la erori judiciare în materia penală.
Intimatul Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea acțiunii reclamantului, ca inadmisibilă, deoarece, față de temeiul de drept invocat de reclamant, nu se poate vorbi de o angajare a răspunderii civile delictuale nici a Ministerului Public, nici a magistraților care au instrumentat plângerile penale formulate de reclamant, întrucât modalitatea de soluționare a unei cauzei, chiar infirmate de către procurorul ierarhic superior sau de către instanță, nu se poate constitui într-o acțiune prejudiciatoare, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a magistraților procurori.
Față de dispozițiile art. 998 C. civ. și art. 52 din Constituția României, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, iar, în cazul în care susținerile reclamantului sunt întemeiate, singura cale deschisă acestuia pentru acțiune era cea prevăzută de art. 504 C. proc. pen. și calitate procesuală pasivă nu poate avea decât S.R., prin M.F.P.
Prin sentința civilă nr. 818 din 12 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea.
împotriva menționatei sentințe a declarat apel reclamantul P.L.G., apel respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 593/ A din 2 iunie 2011 de către Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă.
în motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, referitor la critica reclamantului vizând nelegalitatea hotărârii prin prisma neadministrării anumitor probatorii, că acesta nu a precizat, în concret, care sunt probele solicitate și care nu au fost încuviințate, celelalte critici ale apelantului-reclamant vizând numai unul din temeiurile de drept menționate în acțiunea introductivă, și anume, art. 504 C. proc. pen.
Referitor la considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale, redate de către apelantul-reclamant ca pe o apărare proprie, instanța de apel a reținut că la data apariției acestei decizii, dispozițiile art. 504 C. proc. pen., existente în reglementarea trecută, nu mai se regăseau și în reglementarea actuală, urmare a modificării acestui articol procedural, astfel că sub aspectul învederat, instanța nu a pronunțat o hotărâre nelegală.
Prevederile art. 504 C. proc. pen., au ca premisă existența unei erori judiciare, iar pentru aplicarea normei pe care o cuprind, așa cum în mod expres se prevede în cuprinsul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea nelegală de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal.
Art. 504 C. proc. pen., a fost în mod legal și corect interpretat din punct de vedere gramatical, acesta vizând restrângerea libertății la care se referă art. 23 din Constituția României, iar nu și celelalte drepturi și libertăți reglementate prin legea fundamentală.
Reclamantul a fost suspendat din funcția de executor judecătoresc până la soluționarea procesului penal, ca o consecință a trimiterii sale în judecată, consecință impusă prin dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 3762/C/2003, în condițiile în care, față de acesta nu s-a dispus nici o măsură cu caracter penal de interzicere a executării profesiei sau a ocupării unei funcții conform art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Enumerarea situațiilor avute în vedere de către legiuitor în cuprinsul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., este una limitativă, astfel că nu se poate efectua o interpretare dincolo de voința legiuitorului, care ar semnifica o adăugare la lege, ce nu poate fi primită.
împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamantul P.L.G., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că hotărârea recurată nu face decât să reia susținerile părților exprimate în fața instanței de fond și în fața instanței de apel, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii în sensul că face o descriere a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și, deși arată că aceste dispoziții nu sunt limitative în ceea ce privește cazurile în care se poate cere repararea pagubelor produse ca urmare a unei erori judiciare, în contradicție cu dispozițiile legale și constituționale, concluzionează că acțiunea nu este fondată întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de normele de drept pe care s-a întemeiat acțiunea.
Prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție, devenit după republicarea Constituției art. 52 alin. (3).
Sintagma "potrivit legii" din art. 52 alin. (3) din Constituție se referă la întinderea răspunderii patrimoniale a statului și nicidecum la înlăturarea răspunderii statului în ipoteza unor cazuri ce constituie erori judiciare, considerente ce se mențin și în speță.
Din prevederile art. 504 C. proc. pen., așa cum a fost interpretat de către Curtea Constituțională prin decizia susmenționată, rezultă că această dispoziție legală instituie numai competența legiuitorului de a reglementa despăgubirea și nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă.
în raport de această decizie, în temeiul art. 67 - art. 69 din Legea nr. 304/2004,art. 998, 999, 1000 alin. (3) C. civ., art. 35 din Decretul nr. 31/1954 și art. l din Constituția României, cu referire la art. 504 C. proc. pen., recurentul este îndreptățit la plata de daune materiale stabilite prin expertiza judiciară efectuată în cauză, reprezentând veniturile de care a fost lipsit datorită acestui proces penal, fiind în imposibilitate legală de a-și exercita profesia.
Răspunderea statului subzistă și în cazul persoanelor care nu au fost condamnate, dacă s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Art. 504 alin. (1) C. proc. și art. 52 alin. (3) din Constituție, stabilesc atât debitorul obligației de plată a daunelor în caz de eroare judiciară, care este statul, prin instituția chemată în proces corespunzător prevederilor art. 506 alin. (3) C. proc. pen., cât și ipotezele în care este atrasă răspunderea sa patrimonială.
C.E.D.O. a reținut, în mod constant că, în cazurile de violare a dispozițiilor Convenției, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul material și moral produs victimei pe perioada unui proces nelegal.
Intentarea procesului penal pentru fapte ce nu aveau legătură cu serviciul și care, în final, s-au dovedit a nu fi reale, tocmai pentru a-i crea reclamantului prejudicii în plan profesional, prin scopul urmărit de a fi suspendat din funcție, au avut incontestabil grave consecințe asupra recurentului, vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziția socială și prestigiul profesional, aspecte care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie criterii importante și serioase de stabilire a daunelor solicitate în acest temei.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurentul invocă nemotivarea deciziei de către instanța de apel, cât și motivarea contradictorie, aspecte care nu pot subzista concomitent.
Verificând decizia recurată din perspectiva acestui motiv de recurs, înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză de legalitate, precizând că aceasta se limitează exclusiv la art. 504 C. proc. pen., astfel cum s-a invocat prin cererea de apel. Instanța a precizat că cererea de chemare în judecată nu se încadrează în cele două ipoteze prevăzute de acest articol, cât timp reclamantul nu a fost arestat sau condamnat. A fost înlăturată apărarea formulată în raport de decizia Curții Constituționale nr. 45/1998, deoarece această decizie a analizat altă formă a art. 504 C. proc. pen., anterioară formulării prezentei acțiunii.
Susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel a constatat că reparația nu este limitată la cazurile reglementate de art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., este o constatare eronată, pentru că nu există o astfel de apreciere în considerentele deciziei recurate.
Față de motivarea instanței de apel, expusă anterior în sinteză, înalta Curte apreciază că aceasta permite realizarea controlului de legalitate, astfel încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
în ceea ce privește criticile care susțin motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se observă că nu s-a indicat care este actul juridic dedus judecății care a fost interpretat greșit, putându-se deduce că acesta ar fi sentința penală nr. 486/2005 a Judecătoriei Buftea, care dovedește, în opinia recurentului, existența erorii judiciare.
Critica menționată se subsumează de fapt art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece recurentul este nemulțumit de modul de aplicare și interpretare a legii sub aspectul constatării existenței unei erori judiciare săvârșită, în opinia sa, prin suspendarea activității de executor judecătoresc, în temeiul art. 47 al Legii nr. 188/2000, ca urmare a trimiterii sale în judecată.
Recurentul dorește ca interpretarea art. 504 C. proc. pen., să se facă în mod extensiv, prin includerea în domeniul de aplicare al acestui temei legal și a prejudiciului produs ca urmare a măsurii dispuse asupra sa, aceea de suspendare din activitate în perioada 23 decembrie 2003 - 19 ianuarie 2006.
în opinia recurentului, o astfel de interpretare este posibilă, fiind susținută de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 45/1998 în care a fost analizată constituționalitatea art. 504 C. proc. pen., prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituția României, revizuită.
Sub acest aspect, înalta Curte apreciază că instanța de apel a considerat în mod corect că situația recurentului nu poate fi încadrată în ipoteza art. 504 C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, 19 februarie 2009, deoarece acordarea de despăgubiri în temeiul art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., se poate realiza numai în două ipoteze: dacă reclamantul a fost privat de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal sau a fost condamnat în primă instanță, apoi achitat, situații care nu se regăsesc în prezenta cauză.
Prevederile art. 504 C. proc. pen., nu pot fi interpretate în mod extensiv prin raportare la considerentele Deciziei nr. 45/1998 ale Curții Constituționale, deoarece analiza de constituționalitate realizată de către instanța de contencios constituțional a avut în vedere o altă formă a art. 504 C. proc. pen., formă care nu mai producea efecte juridice la momentul sesizării instanței în acest dosar, fiind modificată.
Prin urmare, aplicarea în speța de față a considerentelor acestei decizii ar contraveni principiului potrivit cu care legea nu poate ultraactiva, deci nici interpretarea Curții Constituționale cu privire la texte legale modificate nu mai păstrează caracter obligatoriu pentru instanțe.
Câtă vreme acțiunea a fost analizată exclusiv prin prisma dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., iar acesta nu este incident în cauză, pentru argumentele expuse anterior, înalta Curte consideră că în mod corect acțiunea a fost respinsă.
Recurentul a invocat prin cererea de recurs aplicarea art. 998 și urm. C. civ., însă o astfel de analiză nu se poate realiza în recurs, câtă vreme acțiunea a fost respinsă, iar reclamantul nu a invocat acest aspect și pe calea apelului. Această critică nu poate fi analizată în recurs, deoarece constituie o critică de nelegalitate adusă deciziei recurate.
Recurentul menționează și încălcarea prevederilor C.E.D.O., fără a indica dreptul fundamental încălcat și care anume dintre dispozițiile din legea națională ar fi contrare prevederilor Convenției pentru a deveni incident art. 20 alin. (2) din Constituția României, revizuită, conform căruia, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Chiar dacă art. 52 din Constituția României, privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, stabilește că aceasta este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei, aplicarea directă a prevederilor constituționale nu este posibilă, deoarece Constituția face precizarea că limitele și condițiile și exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, iar recurentul nu a invocat care este legea organică încălcată.
Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5048/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4900/2012. Civil → |
|---|
