ICCJ. Decizia nr. 4902/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4902/2012
Dosar nr. 13494/118/2009
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2009, reclamanta V.E. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 70.000 euro, în echivalent lei din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.
În motivare, reclamanta a arătat că prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 a fost strămutată împreună cu familia din localitatea de domiciliu-jud. Timiş, comuna S.M. - în Bărăgan (Fundata-Ialomiţa) în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, timp în care au fost supuşi unor suferinţe fizice şi psihice ce au condus la încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului, respectiv, dreptul la siguranţă, dreptul la libertate, dreptul la viaţă de familie, etc.
Reclamanta a arătat că i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenţa anticomunistă la data de 17 iulie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 109 din 2 februarie 2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 50.000 euro, în echivalentul în lei la data efectivă a plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, originii etnice sau situaţiei materiale prospere, considerată drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă şi că această privare de libertate este de natură a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, producând consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale, precum şi suferinţe pe plan moral şi social pentru întreaga familie.
S-a apreciat că suma de 50.000 euro are în vedere perioada restricţiei domiciliare - 4 ani, perioada îndelungată scursă de la acel moment (astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului), afectarea reputaţiei reclamantei în comunitatea din care făcea parte şi stigmatul de strămutat politic - fapt generator de dificultăţi în continuarea studiilor şi găsirea unui loc de muncă corespunzător calificării, vârsta reclamantei când a intervenit măsura, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
De asemenea, instanţa a arătat că a avut în vedere şi faptul că reclamanta a beneficiat şi beneficiază din anul 1990 de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, sub aspectul primirii unei sume de bani lunar - la nivelul lunii octombrie 2009 aceasta fiind de 805 RON, scutirii de impozit pe bunuri, gratuităţi la transportul auto şi CFR, precum şi scutire abonament telefon.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta V.E. a criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate - apreciat ca fiind extrem de mic în raport de privaţiunile şi de suferinţele fizice şi psihice îndurate de reclamantă şi de familia sa în perioada măsurii administrative de stabilire a domiciliului forţat.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că suma acordată reclamantei cu titlu de daune morale este foarte mare în raport de prejudiciul înregistrat, iar pe de altă parte, nu s-a avut în vedere faptul că aceasta este beneficiară a Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nici nu s-a ţinut seama de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a adoptat o poziţie moderată cu privire la cuantumul daunelor morale acordate.
Prin decizia civilă nr. 265/C din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei; a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu echivalează cu lipsirea de suport legal a acţiunii introductive de instanţă, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, ori, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta înseamnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanta V.E. a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a strămutării sale, în perioada regimului totalitar comunist, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantei.
Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că reclamanta V.E. este beneficiara Decretului-Lege nr. 118/1990, în calitate de victimă a măsurilor administrative dispuse împotriva ei prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, ceea ce nu echivalează însă cu dobândirea unei „speranţe legitime” în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), declarate ulterior neconstituţionale.
Instanţa de apel a mai reţinut că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.E., arătând că hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul greşitei aprecieri asupra cuantumului daunelor morale acordate, pe care le consideră neîndestulătoare faţă de suferinţele efectiv îndurate urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, precum şi faţă de consecinţele acestei măsuri în viaţa socială, profesională şi familială a reclamantei.
În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare, încălcarea drepturilor garantate constituţional, respectiv, dreptul la liberă gândire, la conştiinţă şi la libertate individuală, dreptul la muncă, la învăţătură, la asistenţă medicală de specialitate şi la o viaţă normală.
De asemenea, în cuantificarea reparaţiei, ar fi trebuit avute în vedere consecinţele ulterioare ale măsurii abuzive, faptul că timp de peste 30 de ani reclamanta nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Român, iar natura indemnizaţiei acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude acordarea unei compensaţii morale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici Normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
.Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva deciziei nr. 265 C din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4901/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4903/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
