ICCJ. Decizia nr. 500/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 500/2012
Dosar nr. 2236/2/2010
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ. reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 14 decembrie 1998, reclamanţii C.A.M. şi G.G. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.F., M.C., M.I., Muzeul de Artă al României, Biblioteca Academiei Române şi RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând: să se constate inexistenţa cauzei de utilitate publică care să justifice exproprierea fondului de tablouri, stampe, litografii, statuete, colecţii numismatice, alte obiecte de altă şi a două biblioteci (carte veche, bibliofilie, lucrări de ştiinţă, drept şi artă) prin Decretul nr. 255/148, şi, totodată, dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestor bunuri, ca moştenitori; să se dispună obligarea pârâţilor la retrocedarea către reclamanţi a bunurilor menţionate în acţiune şi în anexele sale, preluate abuziv de stat.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că la o săptămână de la decesul autorului lor, dr. C.A., survenit la 14 septembrie 1948, prin Decretul nr. 255 din 21 septembrie 1948 s-a dispus exproprierea pentru utilitate publică şi trecerea în folosinţa Ministerului Artelor şi Informaţiilor a tablourilor, obiectelor de artă şi a bibliotecii „din succesiunea dr. C.A.”.
La scurt timp, pe data de 27 septembrie 1948, o comisie de verificare şi de inventariere a M.C., cu delegaţie din partea acestuia, însoţiţi de un comisar de poliţie s-a prezentat, şi, terorizând pe membrii familiei, au preluat spaţiile în care se aflau obiectele, întocmindu-se procesul - verbal din 27 septembrie 1948.
Comisiile au identificat obiectele ce aparţinuseră dr. C.A., le-au inventariat şi evaluat conform proceselor-verbale întocmite la suma de 2.433.590 lei în anul 1948, ce nu a fost achitată. Prin procesele - verbale din data de 18 şi 19 ianuarie 1948, bunurile au fost ridicate în prezenţa organelor de poliţie, iar prin cele din data de 19 şi 20 ianuarie au fost predate Ministerului Artelor şi Informaţiilor (în prezent Ministerul Culturii).
Reclamanţii au mai arătat că nu există nici o dovadă că bunurile respective au fost şi sunt expuse în expoziţii sau cărţile folosite în biblioteci şi că, având în vedere că situaţia de nefolosire a acestora în raport cu destinaţia persistă de atâta vreme, oricum de mai mult de un an, este evident că s-a născut un drept la retrocedare în favoarea lor, în calitate de proprietari ai bunurilor, în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 33/1994.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 33/1994, art. 10 din Constituţia din anul 1948 şi art. 481 C. civ.
La data de 10 septembrie 1999 reclamanţii au depus la dosar o cerere completatoare şi precizatoare, arătând că solicită restituirea în natură a bunurilor aparţinând succesiunii dr. C.A., preluate abuziv de stat sau obligarea pârâţilor la plata valorii actuale a sumei de 2.433.590 lei (ce reprezintă valoarea de inventar stabilită în 1948), cu titlu de despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 954 din 10 septembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor.
Prin Decizia civilă nr. 150/ A din 22 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţi, a fost desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza la tribunal, pentru judecarea pe fond a pricinii.
Prin Decizia nr. 3011 din 27 septembrie 2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de RA A.P.P.S. şi Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei Curţii de Apel, iar recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii a fost respins, ca tardiv formulat.
În motivarea deciziei se arată că din actele dosarului rezultă că toate bunurile revendicate de reclamanţi şi expropriate în temeiul Decretului nr. 255/1948 au fost predate autorităţilor statului şi anume Ministerul Artelor şi Informaţiilor sau Inspectoratul General din partea Direcţiei Plastice pentru cărţile intrate în patrimoniul statului. Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că pot fi identificate atât bunurile de artă expropriate cât şi persoana juridică ce le-a preluat şi aceea care le deţine în prezent.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. 1857/2002.
Pe parcursul procesului, la data de 16 octombrie 2000 a decedat reclamantul A.M.C., fiind introduse în cauză moştenitoarele acestuia A.M.N.G. şi A.I.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 343 din 12 martie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţi.
Prin Decizia civilă nr. 556 din 3 iulie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.I.R.A. şi a constatat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celorlalţi pârâţi şi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
A admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi, a schimbat în tot sentinţa apelată; a constatat că bunurile au fost preluate abuziv din patrimoniul autorului reclamanţilor şi a obligat pârâţii Muzeul Naţional de Artă, Statul Român prin M.E.F., RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Biblioteca Academiei Române să restituie reclamanţilor bunurile mobile identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert Ş.P., raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, precum şi la plata contravalorii bunurilor ce nu au fost identificate în natură, potrivit aceluiaşi raport de expertiză.
Prin Decizia civilă nr. 9625 din 24 noiembrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate, a casat Decizia nr. 556/2008 şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, reţinând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, constatându-se că în absenţa oricăror considerente ale deciziei recurate, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin Decizia nr. 587/ A din 07 octombrie 2010 a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei calităţii M.F.P. de reprezentant al Statului român şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi completată; a constatat nelegalitatea preluării bunurilor mobile aparţinând succesiunii dr. C.A. prin Decretul de expropriere nr. 255/1948; a obligat pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României să restituie în natură reclamanţilor bunurile mobile aparţinând succesiunii dr. C.A., deţinute de acest pârât şi identificate în raportul de expertiză întocmit în cauză de experţii P.Ş., M.O.T.C., M.C.M. şi V.B., pe care l-a omologat; a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P. la plata către reclamanţi a sumei de 620.645 euro (echivalent în lei la data plăţii), reprezentând contravaloarea bunurilor mobile aparţinând succesiunii dr. C.A., care nu au fost identificate în natură, potrivit aceluiaşi raport de expertiză; a menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea ca neîntemeiată a cererii de restituire în natură formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii, cultelor şi Patrimoniului Naţional, Biblioteca Academiei Române, RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Ministerul Administraţiei şi Internelor; a menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea ca neîntemeiată a cererii de restituire în natură formulată în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, cu privire la bunurile care nu se află în posesia acestuia, precum şi dispoziţiile din sentinţă privind respingerea ca neîntemeiată a cererii de restituire prin echivalent formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Biblioteca Academiei Române, RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Muzeul Naţional de Artă al României.
Curtea a reţinut, ca situaţie de fapt, că prin Decretul nr. 255 din 22 septembrie 1948 s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi trecerea în folosinţa Ministerului Artelor şi Informaţiilor a tablourilor, obiectelor de arta şi bibliotecii din succesiunea dr. C.A., decedat la data la data de 14 septembrie 1948. Bunurile au fost inventariate, evaluate şi predate organelor statului, astfel cum rezultă din procesele verbale întocmite cu această ocazie. Bunurile expropriate au o valoare artistică şi culturală, fiind incluse în patrimoniul cultural naţional, iar în prezent, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în apel de experţii P.Ş., M.O.T.C., M.C.M. şi V.B., o mare parte din lucrări, identificate ca atare în raportul de expertiză se afla la Muzeul Naţional de Artă al României, iar altele sunt deţinute de diferite muzee din ţară. Pentru lucrările expropriate, dar care nu au putut fi identificate în natură, expertiza a stabilit valoarea ipotetica a acestora la suma de 620.645 euro.
Cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea a reţinut că prin cererea introductivă de instanţă formulată la data de 14 decembrie 1998, reclamanţii C.A.M. şi G.G., în calitate de moştenitori ai defunctului C.A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Culturii, Ministerul de Interne, Muzeul de Artă al României, Biblioteca Academiei Române şi RA A.P.P.S. - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat: să se constate inexistenţa cauzei de utilitate publică care să justifice exproprierea pentru o astfel de cauză a fondului de tablouri, stampe, litografii, statuete, colecţii numismatice, alte obiecte de artă şi a două biblioteci (carte veche, bibliofilie, lucrări de ştiinţă, drept şi artă) expropriate prin Decretul nr. 255/148, şi, totodată, dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestor bunuri, ca moştenitori; să se dispună obligarea pârâţilor la retrocedarea către reclamanţi a bunurilor făcând parte din fondul de obiecte menţionate în acţiune şi în anexele sale, preluate abuziv de stat în dauna patrimoniului reclamanţilor, conform menţionatului decret.
Reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 33/1994, art. 10 din Constituţia din anul 1948 şi art. 481 C. civ.
La data de 10 septembrie 1999 reclamanţii au depus la dosar o cerere completatoare şi precizatoare, arătând că solicită restituirea în natură a bunurilor aparţinând succesiunii dr. C.A., arătate prin acţiunea iniţială (constatând inexistenţa cauzei de utilitate publică şi nelegalitatea, neconstituţionalitatea exproprierii practicată prin Decretul nr. 255/1948), preluate abuziv de stat în dauna patrimoniului reclamanţilor sau obligarea pârâţilor la plata valorii actuale a sumei de 2.433.590 lei (ce reprezintă valoarea de inventar stabilită în 1948), cu titlu de despăgubiri.
În decizia de casare, instanţa de recurs a arătat că, în ceea ce priveşte obiectul cererii deduse judecăţii este necesar sa se stabilească dacă, în urma cererii precizatoare formulate, instanţa mai este investită cu o cerere de sine stătătoare, având ca obiect constatarea inexistentei cauzei de utilitate publică, ţinând cont şi de distincţia operată prin Decizia nr. 150A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în primul ciclu procesual.
Sub acest ultim aspect, instanţa de recurs a reţinut că „se observă că prin Decizia nr. 150A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută în recurs, s-a stabilit că persoanele juridice chemate în judecată au calitate procesuală în raport cu modul pretins abuziv de către stat a bunurilor a căror restituire se solicită, însă urmau a fi administrate probatorii pentru stabilirea atât a existenţei ori inexistenţei cauzei de utilitate publică la momentul exproprierii, cât şi a modului de îndeplinire a scopului exproprierii şi a persoanelor care le-au preluat şi care le deţin în prezent”.
Astfel, instanţa de recurs a apreciat cu putere de lucru judecat asupra necesităţii abordării acţiunii din perspectiva formulării a două capete de cerere: unul, vizând nelegalitatea, lato sensu, a preluării operate prin Decretul nr. 255 din 22 septembrie 1948, iar celălalt vizând restituirea bunurilor - în natură sau prin echivalent.
Referitor la temeiul juridic al cererii, s-a arătat că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 33/1994, art. 10 din Constituţia din anul 1948 şi art. 481 C. civ.
Pe parcursul rejudecării cauzei în primă instanţă, încheiată prin sentinţa apelată, nr. 343 din 12 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost adoptată Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, publicată în M. Of. nr. 530 din 27 octombrie 2000.
În această fază procesuală, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii speciale, nr. 182/2000, iar în decizia de casare, Înalta Curte a reţinut că prevederile acestei legi au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a soluţionat aspectele procedurale relative la timbraj (încheierea din 18 decembrie 2001) şi de instanţa de apel, în soluţionarea prescripţiei dreptului la acţiune, la termenul din data de 09 octombrie 2002.
Potrivit art. 80 alin. (2) din Legea 182/2000, în forma iniţială, „bunurile culturale mobile, preluate în orice mod de autorităţi ale statului, revendicate de proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de către instituţiile care le-au preluat, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acţiunile în justiţie pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituţiile deţinătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la documentele privind provenienţa şi preluarea acestora.
Proprietarii bunurilor culturale mobile clasate sunt obligaţi ca, înainte de preluarea bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispoziţiilor prezentei legi (alin. (3))”.
Pe parcursul procesului, Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 a suferit modificări, textul legal enunţat mai sus (care în actuala numerotare a devenit art. 99) fiind modificat prin Legea nr. 314/2004 şi având următorul conţinut:
„(2) Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorităţi ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acţiunile în justiţie pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituţiile deţinătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la documentele privind provenienţa şi preluarea acestora.
(3) Bunurile culturale mobile clasate, care fac obiectul restituirii în condiţiile alin. (2), pot fi transmise proprietarilor de drept numai după garantarea în scris, de către aceştia, a respectării dispoziţiilor prezentei legi”.
În raport cu obiectul cererii deduse judecăţii, ţinând seama şi de disp. art. 84 C. proc. civ., având în vedere că bunurile revendicate fac parte din patrimoniul naţional mobil, deci intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 182/2002, Curtea a reţinut-o ca temei juridic aplicabil cererii deduse judecăţii, legea menţionată fiind lege specială derogatorie de la prevederile dreptului comun în materia revendicării, potrivit principiului de drept, specialia generalibus derogant.
Curtea a avut în vedere şi prevederile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia potrivit cu care „(2) bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.
Susţinerile intimatului-pârât Muzeul de Artă al României, în sensul că reclamanţii nu puteau schimba temeiul juridic al cererii pe parcursul procesului, nu pot fi primite, deoarece aplicabilitatea Legii nr. 182/2002 se impune, în virtutea caracterului acesteia de lege specială.
Referitor la problema aplicării în timp a legii, s-a reţinut că, în măsura în care raportul juridic nu este pe deplin constituit la data intrării in vigoare a legii noi sau nu şi-a produs toate efectele sub imperiul legii vechi, acesta urmează să fie guvernat de legea în timpul căreia se desfăşoară, respectiv îşi epuizează efectele.
Astfel, legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare, atât situaţiilor juridice care se vor naşte, modifică sau stinge după această dată, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (facta futura), cât şi situaţiilor în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia).
Ipoteza este incidentă în cauză, deoarece raportul juridic dedus judecăţii este în curs de desfăşurare, până la apariţia modificărilor aduse prin legea nouă, dreptul reclamanţilor nefiind definitiv stabilit.
Prin urmare, Legea nr. 182/2001, în forma modificată, este temeiul juridic aplicabil, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, fără a se putea susţine că aceasta este retroactivă.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de intimatul pârât Muzeul Naţional de Artă al României, a fost considerată neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere că prin Decretul nr. 255 din 22 septembrie 1948 au fost expropriate bunurile de artă aflate în succesiunea dr. C.A., decedat la data de 14 septembrie 1948, legitimare procesuală activă în cauză, nu pot avea decât moştenitorii defunctului, aceştia fiind titularii dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Din actele de stare civilă (certificate de naştere, certificate de deces şi buletin de identitate), depuse la dosarul cauzei (filele 89-96 Dosar fond nr. 4731/1998), rezultă că defunctul C.A. a avut patru copii: A.E.H. (căsătorită G.), E.M. (căsătorită V.), A.I. (căsătorită G.), si A.M.C.
Angelescu E.H. (căsătorită G.) a decedat la data de 22 septembrie 1986, de pe urma acesteia rămânând ca moştenitor reclamantul G.G., conform certificatului de moştenitor eliberat de fostul notariat de stat sector 1 în Dosar nr. 1657-1658/1986 (fila 90).
Cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul G.G., succesor al lui A.E.H. (căsătorită G.) şi de reclamantul A.M.C., care a decedat pe parcursul procesului, la data de 16 octombrie 2000 acţiunea fiind continuată de moştenitorii acestuia, A.M.N.G. şi A.I., conform certificatului de moştenitor nr. 121/2000 eliberat de BNP R.N. (fila 41 Dosar nr. 6544/2000 al Tribunalului Bucureşti).
Intimatul-pârât a susţinut că reclamanţii nu justifică legitimarea procesuală activă, deoarece au renunţat la singurul înscris care dovedea această calitate în proces, încheierea Judecătoriei Ocol III Urban, Bucureşti, în care se menţionează că de pe urma defunctului C.A. au rămas ca moştenitori copiii acestuia, cei patru menţionaţi mai sus.
Este adevărat că la dosarul cauzei a fost depusă, în primul ciclu procesual, o copie a acestei încheieri, certificată conform cu originalul de către reclamantul G.G. (fila 93), dar, chiar în faţa instanţei de recurs, în ciclul procesual anterior, la cererea intimatului-pârât de a prezenta originalul înscrisului, conform art. 139 C. proc. civ., apărătorul părţii a învederat că înţelege să renunţe la a se prevala de acest înscris în combaterea excepţiilor.
Chiar în lipsa acestui înscris, Curtea a apreciat că, în cauză, s-a făcut dovada calităţii de moştenitor a celor patru copii de pe urma defunctului, prin actele de stare civilă menţionate mai sus, care atestă rudenia, acceptarea moştenirii de către aceştia neputând fi pusă la îndoială, în condiţiile în care calitatea de moştenitor este menţionată chiar în înscrisurile întocmite cu ocazia exproprierii şi ulterior.
Astfel, în procesul verbal întocmit la data de 27 septembrie 1948 (fila 19 dosar I.C.C.J.), se menţionează că s-a procedat la deschiderea camerelor sigilate în prezenţa d-nei V., din partea familiei dr. C.A., iar la data de 14 octombrie 1948 E.V., în numele său personal cât şi al fraţilor ei, a adresat o cerere primului ministru de la acea vreme, în care solicita restituirea anumitor bunuri expropriate, cererea purtând răspunsul: „De acord cu Ministerul Arte şi Informaţii, Interne si Justiţie; succesorii vor fi despăgubiţi, iar până atunci să înceteze şicanele care alarmează inutil”.
Excepţia inadmisibilităţii formulării cererii, motivată de nerespectarea principiului unanimităţii este neîntemeiată.
Astfel cum s-a reţinut, C.C.A. a avut patru moştenitori.
Cererea de chemare în judecată, introdusă pe rolul instanţei la data de 14 decembrie 1998, a fost formulată numai de A.M.C. şi G.G., succesor al lui A.E.H. (căsătorită G.).
La data de 16 iunie 2004, numiţii G.B.Ş., G.B.A. şi G.B.C.M. au depus la dosar o cerere de intervenţie formulată conform art. 49 şi urm. C. proc. civ., arătând că sunt moştenitorii I.G. conform certificatelor de moştenitor din 1998, şi, ca urmare, au aceleaşi drepturi cu fraţii acesteia, la moştenirea lui C.A.
De asemenea, au arătat că acţiunea a fost introdusă de cei trei reclamanţi, cu omisiunea lor involuntară, însă, având aceleaşi drepturi, înţeleg să intervină în proces, şi declarând expres că susţin acţiunea formulată de ceilalţi comoştenitori.
Cererea de intervenţie nu a fost admisă în principiu de instanţa de apel, conform încheierii din data de 16 iunie 2004, reţinându-se că intervenienţii nu şi-au dovedit legitimarea procesuală în cauză, că cererea de intervenţie nu a fost făcută ca o cerere de chemare în judecată, şi că nu există învoirea celorlalte părţi din proces.
În privinţa E.V., apelanţii-reclamanţi au arătat că aceasta a decedat la data de 25 aprilie 1981 şi nu cunosc situaţia moştenitorilor, respectiv dacă a avut sau nu moştenitori şi cine sunt aceştia.
În cauza dedusă judecăţii, Curtea a reţinut că, deşi acţiunea în revendicare a fost introdusă doar de doi dintre moştenitorii defunctului în faza procesuală a apelului, succesorii unui alt moştenitor, I.G., au formulat cererea de intervenţie prin care au declarat în mod expres că susţin acţiunea prezentă formulată de ceilalţi comoştenitori.
Respingerea cererii de intervenţie a fost determinată de motive strict procedurale.
Într-o asemenea situaţie, particulară, se impune soluţia că, după confirmarea dreptului de proprietate asupra bunului, drepturile tuturor coproprietarilor moştenitori sa fie reglementate ulterior, pe calea partajului.
În contextul celor arătate, aceeaşi soluţie, se impune şi în privinţa persoanelor care ar putea pretinde drepturi în calitate de moştenitori ai defunctei E.V., care a decedat 25 aprilie 1981 şi cu privire la care reclamanţii au învederat că nu cunosc situaţia acestora.
Respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, pe motiv că în cauză nu figurează un comoştenitor, ar aduce atingere dreptului reclamanţilor de acces liber la justiţie, ceea ce ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a avut în vedere şi faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanţei de judecată la data de 14 decembrie 1998, în urma cu aproximativ 12 ani, astfel încât, în considerarea garanţiilor impuse de art. 6 din Convenţie este necesar că reclamanţii să beneficieze de o judecată pe fond a cererii lor.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, Curtea a reţinut că acţiunea formulată are doua capete de cerere: constatarea inexistenţei cauzei de utilitate publică, a nelegalității şi neconstituţionalităţii exproprierii practicate prin Decretul nr. 255/1948 şi restituirea bunurilor preluate - în natură sau prin echivalent.
În primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 150/ A din 22 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3011 din 27 septembrie 2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, s-a stabilit că toţi pârâţii au calitate procesuală pasivă în raport cu modul pretins abuziv de preluare de către stat a bunurilor a căror restituire se solicită, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru a fi administrate probe pe fond cu privire la legalitatea exproprierii şi în vederea stabilirii persoanelor care deţin bunurile revendicate.
Problema calităţii procesuale pasive fiind dezlegată în primul ciclu procesual, nu mai poate fi repusă în discuţie ulterior pe parcursul judecăţii, deoarece a făcut obiectul unei judecăţi definitive şi irevocabile, impunându-se cu putere de lucru judecat.
În decizia de casare pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, de asemenea obligatorie, instanţa de recurs a dispus ca stabilirea legitimării procesuale pasive pentru cele două capete de cerere să se realizeze ţinând cont şi de distincţia operată prin Decizia civilă nr. 150/ A din 22 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Curtea a reţinut că toţi pârâţii au calitate procesuala pasivă în cauză, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, referitor la constatarea neegalităţii preluării bunurilor prin decretul de expropriere, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, va fi respinsă, ca neîntemeiată.
Legitimarea procesuală pasivă cu privire la restituirea bunurilor reprezintă în realitate o problemă de fond, care va fi analizată ca atare, distinct pentru fiecare pârât.
Intimatul-pârât a susţinut că nu M.F. este cel care reprezintă Statul Român, ci Ministerul Culturii, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 potrivit cu care Ministerul Culturii reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil.
Susţinerile intimatului-pârât din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate sunt corecte, însă, aşa cum s-a arătat mai jos, Curtea a reţinut şi în privinţa Statului Român, reprezentat prin M.F.P., existenţa unei obligaţii în raportul juridic dedus judecăţii, pentru bunurile care nu mai există şi care au fost evaluate ipotetic.
Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea a reţinut că prin încheierea rămasă irevocabilă din data de 09 octombrie 2002 pronunţată în apel în al doilea ciclu procesual (fila 134 dosar apel), instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pentru revendicare, rămasă irevocabilă, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte despăgubirile s-a reţinut că acestea reprezintă efectul secundar al acţiunii în revendicare, deoarece, deşi în principiu restituirea se face în natură, în situaţia în care această restituire în natură nu mai este cu putinţă întrucât lucrul nu mai exista, obligaţia se înlocuieşte printr-o restituire în echivalent.
Având în vedere că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la solicitarea de despăgubiri, va fi respinsă ca neîntemeiată.
Chiar dacă s-ar reţine temeiul răspunderii civile delictuale, ce ar atrage incidenta dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, soluţia se menţine, întrucât termenul de prescripţie s-ar naşte la momentul la care se constată că bunurile nu mai pot fi restituite în natură, or, la data introducerii cererii de chemare în judecată acest lucru nu era cunoscut.
Şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivat de faptul că bunurile revendicate sunt proprietate publică, fiind inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, este o problemă de fond, care ar putea conduce la respingerea acţiunii în revendicare.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a constatat următoarele:
Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel a încuviinţat proba cu expertiză tehnică judiciară, având drept obiective: identificarea obiectelor de artă revendicate, evaluarea fizică a celor existente şi evaluarea ipotetică a celor negăsite, indicarea custodiei acestor bunuri şi dacă obiectele colecţiei în discuţie pot fi protejate în sensul legii în patrimoniul naţional mobil în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2000.
Expertiza efectuată în cauză de experţii P.Ş., M.O.T.C., M.C.M. şi V.B., a identificat o mare parte din lucrări, dintre care unele sunt deţinute de Muzeul Naţional de Artă al României, iar altele de diferite muzee din ţară; pentru lucrările expropriate, dar care nu au putut fi identificate în natură, expertiza a stabilit valoarea ipotetică a acestora la suma de 620.645 euro.
Bunurile expropriate prin Decretul nr. 255/1948 au fost inventariate, evaluate şi predate organelor statului, astfel cum rezultă din procesele verbale întocmite cu această ocazie (filele 6-26 dosar fond Tribunalul Bucureşti, nr. 4731/1998, filele 19-36 Dosar recurs nr. 337/2/2002).
Expertiza efectuată în cauză a identificat, din totalul de 145 de poziţii ale inventarului tablourilor, un număr de 119 lucrări, dintre care 74 se află la Muzeul Naţional de Artă, restul de 45, la alte unităţi muzeale, unde au fost transferate. Restul de 21 de lucrări au fost evaluate ipotetic.
De asemenea, din totalul de 144 poziţii, cuprinzând un număr nedeterminat de obiecte, întrucât multe poziţii, mobilier, servicii masă, monede şi medalii etc. sunt compuse din mai multe piese, cuprinse în inventar au fost identificate 57 de lucrări, restul obiectelor fiind evaluate ipotetic.
Bunurile expropriate au o valoare artistică şi culturală, fiind incluse în patrimoniul cultural naţional, astfel încât acestea intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.
Potrivit art. 1 alin. (2) din lege, patrimoniul cultural naţional cuprinde ansamblul bunurilor identificate ca atare având o asemenea însemnătate, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora.
Legea specială permite, în anumite condiţii revendicarea de către proprietarii de drept a bunurilor culturale mobile preluate de autorităţi ale statului.
Astfel, potrivit art. 99 alin. (2) din lege, text legal aplicabil în cauză, bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Proprietarii bunurilor culturale mobile clasate sunt obligaţi ca, înainte de preluarea bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispoziţiilor prezentei legi (art. 99 alin. (3)).
Având în vedere dispoziţiile legii speciale, inadmisibilităţii acţiunii, dat fiind caracterul inalienabil, insesizabil, şi imprescriptibil al bunurilor culturale mobile clasate aflate în proprietatea statului (art. 33 din lege) a fost respinsă.
Sub aspectul preluării bunurilor, Curtea a reţinut că la data emiterii decretului de expropriere (21 septembrie 1948) era în vigoare Constituţia din 1948 care garanta la art. 8 proprietatea privată.
Articolul 10 din Constituţie prevedea că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.
De asemenea, articolul 481 C. civ. adoptat în anul 1864 prevedea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
La data emiterii decretului de expropriere era încă în vigoare Legea de expropriere din anul 1864 care prevedea procedura exproprierii, iar la art. 20 stabilea că exproprierea se va face asupra pământurilor şi a edificiilor. Prin urmare, exproprierea nu putea fi dispusă, potrivit acestei legi, pentru bunurile mobile, cum a fost cazul în speţă, din acest punct de vedere exproprierea fiind nelegala.
Aceasta lege a fost abrogată ulterior, prin Decretul nr. 417 din 16 noiembrie 1949 (fila 238 Dosar recurs nr. 337/2/2002), astfel încât, susţinerea intimatului pârât Muzeul Naţional de Artă al României, în sensul că legea respectivă nu se aplica la acea dată, nu poate fi primită.
Pornind de la ipoteza abrogării implicite a acestei legi la data intrării în vigoare a Constituţiei din 1948, conform art. 105 din Constituţie, se s-a constatat că exproprierea efectuată contravine art. 10 din Constituţie, care prevedea că aceasta se face pe baza unei legi, or, în afara legii menţionate, o altă lege specială, care să reglementeze cauzele de utilitate publică şi regimul juridic al exproprierii nu exista la acea dată.
Aşadar, cauza de utilitate publică nu a fost justificată în condiţiile prevăzute de normele constituţionale şi legale de la data exproprierii. Nu a fost îndeplinită nici condiţia cumulativă a existenţei unei drepte despăgubiri stabilită de justiţie, prevăzută de art. 10 din Constituţia României din 1948.
Sub acest aspect, intimatul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României a invocat scrisoarea datată 14 octombrie 1948, prin care unul din moştenitorii dr. C.A., E.V. se plânge de sechestrarea unor bunuri proprietate personală (cu ocazia inventarierii bunurilor), această scrisoare purtând rezoluţia datată 14 octombrie 1948 a Preşedintelui Consiliului de Miniştri, dr. P.G., în care se menţionează „De acord cu Ministerul Arte şi Informaţii - Interne şi Justiţie - succesorii vor fi despăgubiţi, iar până atunci să înceteze şicanele care alarmează inutil”, şi procesele-verbale de evaluare a bunurilor care nu au fost contestate, intimatul-pârât susţinând că din coroborarea acestor probe, rezultă că succesorii defunctului au fost despăgubiţi.
Înscrisurile menţionate nu fac însă dovada plăţii efective a despăgubirii pentru bunurile expropriate, care este de esenţa exproprierii, dat fiind caracterul excepţional al acestei măsuri.
Ca urmare a constatării preluării ilegale a bunurilor expropriate, au devenit incidente dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale mobile urmând a fi restituite reclamanţilor, de către instituţiile care le deţin.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României deţine o mare parte din bunurile expropriate care au fost identificate ca atare în raport.
Transmiterea efectivă a bunurilor culturale mobile clasate către reclamanţi se va face, conform art. 99 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, numai după garantarea în scris, de către aceştia, a respectării dispoziţiilor acestei legi.
În privinţa bunurilor care sunt deţinute de alte muzee din tara, Curtea a reţinut că nici unuia dintre pârâţi nu îi incumba obligaţia de restituire a acestor bunuri, deoarece muzeele au personalitate juridică conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 311/2003, iar art. 99 alin. (2) menţionează că restituirea bunurilor mobile culturale revendicate în condiţiile acestui text legal se face de către instituţiile care le deţin.
În ceea ce priveşte restituirea contravalorii bunurilor mobile, care nu mai există în natură, Curtea a apreciat că o asemenea obligaţie incumbă pârâtului Statul Român, prin M.F.P., urmare exproprierii nelegale a bunurilor.
Legea nr. 182/2000 nu prevede decât posibilitatea restituirii în natură de către deţinătorul bunurilor respective şi trebuie interpretată restrictiv, având în vedere caracterul acesteia de normă specială.
Pentru situaţia din speţă, legea specială nu stabileşte titularul obligaţiei de restituire prin echivalent, dispoziţiile ar. 6 alin. (3) care prevăd ca Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se pentru bunuri ce intră în domeniul de aplicare al legii, dar care exista fizic, material.
Prin urmare, în privinţa reprezentării statului în vederea stabilirii obligaţiei de restituire in echivalent, urmează a fi aplicate dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, potrivit cu care statul participa in raporturile juridice, prin M.F.P., în cauza neregăsindu-se pentru ipoteza data o situaţie de excepţie prin care legea să stabilească anume alt organ în acest scop, astfel cum am arătat.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele Angelescu Monteoru Ioana şi Angelescu Monteoru Nora Geta şi pârâţii Statul Român, prin M.F.P. şi Muzeul Naţional de Artă al României.
Reclamantele, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia numai cu privire la soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii cu privire la bunurile ce se află în posesia altor unităţi muzeale din ţară.
Prin dezvoltarea motivului de recurs se arată că faţă de dispoziţiile art. 31 – 34 din Legea nr. 311/2008 se impunea obligarea Ministrului Culturii şi Cultelor la restituirea bunurilor mobile deţinute de alte muzee, întrucât acestea se află în subordinea acestui minister. Cum Ministerul Culturii şi Cultelor are calitatea de parte în proces nu era necesară citarea unităţilor muzeale deţinătoare a operelor de artă.
Statul Român, prin M.F.P., prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică decizia sub următoarele aspecte:
Instanţa a respins greşit excepţia lipsei calităţii M.F.P. de reprezentant al Statului Roman deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, se prevede că „Ministerul Culturii reprezintă statul roman in relaţiile interne si internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional”. Astfel, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate de reprezentant al statului, reprezentarea acestuia fiind asigurată de către Ministerul Culturii.
În acest sens, se învederează şi dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi, precum şi dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 care prevăd că „Ministerul Culturii şi Cultelor ia măsuri pentru revenirea în ţară a bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul statului român, precum şi pentru efectuarea de către Statul român a plăţii despăgubirilor acordate de instanţa de judecată posesorului sau deţinătorului bunului, precum şi instituţiei specializate care a efectuat cheltuielile privind conservarea bunului cultural”.
Hotărârea instanţei este criticată şi în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita despăgubiri pe considerentul că reclamanţii au solicitat, în principal bunurile şi, în subsidiar, contravaloarea acestora.
În cauză sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, republicat, privitor la prescripţia extinctivă respectiv art. 1 alin. (1) conform căruia „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”, iar în art. 3 alin. (1) „Termenul prescripţiei este de 3 ani”.
De asemenea, potrivit art. 1909 alin (2) C. civ. „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are”.
Acţiunea a fost formulată de către reclamanţi în 1998, iar deposedarea a avut loc în anul 1948, ceea ce depăşeşte cu mult termenul de prescripţie de 3 ani.
Având în vedere faptul că totuşi situaţia politică nu ar fi permis reclamanţilor o astfel de acţiune în timpul regimului comunist, anul de la care începe să curgă termenul de prescripţie era anul căderii regimului comunist respectiv 1989.
Hotărârea instanţei este nelegală şi în ceea ce priveşte motivarea referitoare la imposibilitatea exproprierii bunurilor mobile.
Prin raportare la dispoziţiile art. 10. din Constituţia din 1948 care prevedea că „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie”, exproprierea realizată prin Decretul nr. 255/1948 este un act perfect legal, întrucât prealabila despăgubire era prevăzută doar în art. 481 C. civ. nu şi în Constituţia din 1948.
Întrucât art. 10 din Constituţie nu prevedea o prealabilă despăgubire, aceasta putea fi făcută şi ulterior.
Plata exproprierii s-a realizat astfel cum rezultă din scrisoarea din 1948 prin care E.V. se plânge Preşedintelui Consiliului de Miniştrii, dr. P.G. de sechestrare a unor bunuri proprietate personală, scrisoare ce poartă în partea stângă sub rezoluţia datată 14 octombrie 1948 a preşedintelui Consiliului de Miniştri de la acea dată, respectiv dr. P.G., prin care se specifica „de acord cu Ministerul Arte si Informaţii - Interne si Justiţie - Succesorii vor fi despăgubiţi iar până atunci să înceteze şicanele care alarmează inutil”.
Această scrisoare a fost înaintată prin adresa din 15 octombrie 1948 Ministerului Artelor si Internelor în vederea rezolvării şi acordării de despăgubiri, în acest sens întocmindu-se şi o serie de procese-verbale de evaluare depuse la dosarul cauzei, ceea ce conduce la concluzia indubitabilă a faptului că aceste despăgubiri au fost plătite la valoarea de 1.372.500 lei, aşa cum rezultă din dispoziţia de evaluare a bunurilor expropriate.
Prin acea rezoluţie s-a făcut dovada plăţii despăgubirilor, în timp ce reclamanţii nu au produs probe în combaterea înscrisurilor depuse.
Consecinţa imediată a legalităţii exproprierii o constituie şi incidenţa dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 182/2000 şi art. 11 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile şi imprescriptibile, ceea ce semnifică că aceste bunuri nu mai pot fi revendicate de terţe persoane, fiind deţinute în baza unui titlu valabil şi cu o dreaptă despăgubire.
Referitor la utilitatea publică, condiţia este îndeplinită prin expunerea lucrărilor la muzeele de artă din întreaga ţară, cu scopul de a lărgi orizontul de cunoaştere, cultura, bucurie a sufletului şi a minţii celor care au posibilitatea să le cunoască.
În ceea ce priveşte suma de 620.645 euro, se arată că suma este exagerat de mare. Recurenta a susţinut obiecţiunile formulate de Muzeul Naţional de Artă, în sensul că în cuprinsul raportului de expertiză există neconcordanţe, deoarece expertul, deşi identifică în natură anumite bunuri, le trece totuşi pe lista bunurilor neidentificate, fiind evaluate ca inexistente.
Muzeul Naţional de Artă al României critică decizia pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru considerentele ce urmează:
Instanţa a respins nelegal excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii numai de unii din moştenitorii defunctului dr. C.A.
Instanţa de apel a reţinut corect faptul că acţiunea a fost introdusă doar de doi dintre moştenitorii defunctului, însă a respins în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii, deoarece reclamanţii nu au întreprins niciun demers în vederea identificării celorlalţi comoştenitori.
Inacţiunea nu poate fi acoperită prin invocarea unei hotărâri C.E.D.O. singulare ce nu se suprapune faptic peste situaţia existentă.
Acţiunea în revendicare fiind un act de dispoziţie, aceasta nu poate fi exercitată decât de proprietarul unic al bunului, sau în cazul coproprietăţii, respectând regula unanimităţii, de toţi coproprietarii bunului.
Excepţia de la această regulă a fost consacrată de C.E.D.O. în cauza Lupas vs. România.
Admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii în revendicare în prezenta cauză nu încalcă dreptul reclamanţilor-intimaţi la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel întrucât, în speţă, moştenitorii defunctei I.G.B. nu numai că nu s-au opus formulării unei acţiuni în revendicare, dar au formulat cerere de intervenţie care, însă, le-a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti. In privinţa acordului intervenienţilor G.B., instanţa de apel a greşit în mod fundamental întrucât respectivul acord al coindivizarilor nu era unul in abstracto ci, era acordat tocmai având în vedere posibila lor calitate de intervenienţi în respectiva cauză.
În mod nelegal instanţa de apel a făcut aplicarea Legii de expropriere din anul 1864, în condiţiile în care aceasta era abrogată.
Prin Decretul nr. 417/1949 (B.Of. nr. 71 din 16 noiembrie 1949) s-a reţinut că, „în virtutea art. 105 din Constituţia din 1948 [..] au fost şi rămân abrogate [..] Decretul din 20 octombrie 1864 (promulgat cu nr. 1378) cu modificările ulterioare”.
Decretul de expropriere nu contravine nici Constituţiei din 1948 şi nici art. 481 C. civ., prin obiectul său, întrucât nu rezultă interdicţia de expropriere a unor bunuri mobile în scop cultural, după cum nu se prevedea necesitatea determinării cauzei exproprierii printr-o lege specială, aşa cum se menţiona în vechea Constituţie din 1923 (art. 17 alin. (4)).
Exproprierea s-a realizat prin lege. Singura condiţie impusă de Constituţia din 1948 era ca exproprierea să se efectueze pe baza unei legi, adică să fie un act de voinţă al autorităţii legiuitoare. Decretul nr. 255/1948 era emis de autoritatea legislativă a statului, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romane, fiind întrunită condiţia art. 10 din Constituţia din 1948.
Decretul de expropriere nr. 255/1948 corespundea unei necesitaţi obiective a statului român de a reface patrimoniul muzeal al României distrus în război sau sustras de autorităţile sovietice. Contrar celor susţinute de instanţa de apel, cauza de utilitate publică era prevăzută în decretul de expropriere, aceasta existând la data preluării şi menţinându-se până astăzi.
O dovadă certă a caracterului de utilitate publică a preluării operelor de arta îl constituie chiar acţiunea intentată de reclamanţi în care aceştia revendică tablourile de la autorităţile publice calificate să pună la dispoziţia publicului larg, spre consultare şi educare, operele de artă şi cărţile înaintaşilor: Muzeul Naţional de Artă al României şi Biblioteca Academiei Române.
Statul Român a achitat despăgubirile aferente exproprierii, respectând astfel dispoziţiile art. 10 din Constituţie. Odată cu publicarea sa în M. Of. la data de 13 aprilie 1948 a intrat in vigoare Constituţia din 1948 care modifica implicit dispoziţiile art. 481 C. civ., întrucât nu se mai prevedea condiţia prealabilei despăgubiri a persoanei expropriate. Aşadar, persoanele expropriate puteau fi despăgubite şi ulterior exproprierii.
Examinând înscrisurile depuse în probaţiunea achitării despăgubirilor instanţa de apel a reţinut in mod nelegal ca aceste înscrisuri nu fac dovada plaţii efective a despăgubirii, întrucât a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1170 şi 1199 C. civ.
În aceste condiţii, instanţa de apel era datoare ca prin interpretarea coroborată şi deductivă a înscrisurilor depuse de Muzeul Naţional de Artă al României în dosarul Curţii de Apel (f. 190-226) să reţină că: exista o rezoluţie prin care se acordau despăgubiri; că rezoluţia Primului Ministru privind despăgubirea succesorilor defunctului C.A. a fost imediat pusă în executare, atât de Ministrul Artelor şi Informaţiei care şi-a pus rezoluţia în acest sens, cât mai ales prin dispoziţia dată de evaluare a bunurilor expropriate şi că au fost evaluate bunurile expropriate, valoarea bunurilor fiind de 2.433.590 lei.
Pornind de la aceste fapte obiective conexe, instanţa de apel trebuia ca, făcând aplicarea art. 1170 si 1199 C. civ., să reţină pe calea prezumţiei simple şi a operaţiunii logico deductive că ordinul dat a fost executat integral şi că, succesorii expropriatului C.C.A. au fost despăgubiţi conform evaluării făcute.
Despăgubirea acordată potrivit evaluării făcute a fost dreaptă, dovada certa a acestui fapt fiind necontestarea valorilor stabilite drept echivalent al bunurilor expropriate de către succesorii defunctului C.C.A.
Consecinţa imediată a legalităţii exproprierii o constituie incidenţa dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 182/2000, republicată, şi art. 11 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrative-teritoriale sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Ministerul Administraţiei şi Internelor, arată prin întâmpinare că îşi însuşeşte dispoziţiile deciziei recurate în ceea ce priveşte reţinerea lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Biblioteca Academiei Române, precizează în întâmpinare, că instanţa de apel a reţinut corect că instituţia nu se află în posesia niciuneia dintre bunurile revendicate.
Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional solicită prin întâmpinare respingerea recursurilor declarate de reclamante şi de pârâtul Statul român întrucât instanţa de apel a aplicat corect legea atunci când a decis că restituirea în natură a bunurilor poate fi făcută doar de deţinătorul bunurilor revendicate şi că obligaţia de restituire prin echivalent aparţine M.F.P. în calitate de reprezentant al Statului, conform dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Muzeul Naţional de Artă al României, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită admiterea în parte a recursului pârâtului Statul român şi respingerea recursului reclamantului.
Astfel, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului român, reprezentat de M.F.P., se arată că dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 conferă M.F.P. calitatea de reprezentant.
Referitor la suma de 620.645 euro se arată că obiecţiunile la raportul de expertiză au fost respinse cu o motivare superficială, şi că instanţa de apel nu a răspuns acestei critici prin decizia dată.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor formulate în toate etapele procesuale şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
Preliminar, Înalta Curte, precizează că îşi însuşeşte în integralitate argumentele de fapt şi de drept folosite de instanţa superioară de fond.
1. Cu privire la recursul reclamantelor.
Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
În temeiul art. 13 din Legea nr. 311 din 8 iunie 2003 a muzeelor şi colecţiilor publice, muzeele, după forma de organizare au personalitate juridică.
Cu titlu de excepţie, art. 13 alin. (4) din lege arată că acestea pot fi organizate ca fiind fără personalitate juridică.
De asemenea, conform art. 13 alin. (2) din lege, muzeele se pot organiza în subordinea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori a altor autorităţi publice sau instituţii.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale arătate rezultă că Ministerul Culturii nu poate fi obligat la restituirea în natură a bunurilor aflate în posesia formaţiunilor muzeale indicate în raportul de expertiză.
Astfel, dacă aceste entităţi au personalitate juridică, faţă de dispoziţiile art. 99 din lege, numai acestea pot fi titulare a obligaţiei de restituire, în calitatea lor de deţinătoare ale bunurilor revendicate.
Pe de altă parte, muzeele pot fi organizate şi în subordinea altor autorităţi decât Ministerul Culturii şi Cultelor, cum ar fi unităţile administrativ teritoriale.
Aşadar, susţinerea recurenţilor în sensul că unităţile muzeale s-ar afla în subordinea Ministerului Culturii şi cultelor nu poate fi primită, instanţa de apel aplicând corect legea, situaţiei de fapt reţinută.
2. Cu privire la recursul formulat de Statul român prin M.F.P.
2.1. Lipsa calităţii M.F.P. de reprezentant al Statului român.
Legea nr. 182/2000, prin art. 6 alin. (3) stabileşte calitatea Ministerului Culturii şi Cultelor de reprezentant al Statului român doar în situaţia restituirii bunurilor aflate fizic în posesia acestei autorităţi.
Legea specială nu stabileşte însă titularul obligaţiei de restituire prin echivalent.
Urmează astfel, a fi aplicate dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 (ce se regăsesc quasi identic şi în dispoziţiile art. 223 din Noul C. civ.) potrivit cărora statul participă în raporturile juridice, prin M.F.P., în situaţia în care legea nu stabileşte un alt organ în acest sens.
Dispoziţia arătată este aplicabilă situaţiei factuale reţinută de instanţa de apel, întrucât bunurile au intrat în patrimoniul Statului român în mod abuziv, iar legea specială stabileşte expres limitele reprezentării Statului român de către Ministerul Culturii şi Cultelor.
Prin urmare, statuarea de către instanţa superioară de fond a calităţii M.F.P. de reprezentant al Statului român în cauza de faţă este legală.
2.2. Prescripţia dreptului de a solicita despăgubiri.
Curtea de Apel a stabilit că legea aplicabilă cauzei este cea a protejării patrimoniului cultural naţional mobil cu nr. 182/2000 intervenită în cursul judecăţii, temei de drept necontestat de recurent.
În temeiul acestui act normativ, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a bunurilor preluate în mod abuziv.
Pe parcursul derulării procedurii, urmare a efectuării probei cu expertiză tehnică judiciară, s-a constatat că o serie din bunurile mobile revendicate în temeiul legii speciale de reparaţie nu mai există în materialitatea lor.
În situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă întrucât bunurile nu mai există, obligaţia se înlocuieşte printr-o obligaţie de dezdăunare.
Termenul de prescripţie, într-o atare situaţie, se naşte de la data la care se constată că bunurile nu mai pot fi restituite în natură, în cauza de faţă de la data întocmirii probei ştiinţifice.
Drept urmare, respingerea de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este corectă şi în raport de data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.
2.3. Legalitatea exproprierii.
Conform art. 99 alin. (2), a doua ipoteză, bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept.
Prin Decretul nr. 255 din 22 septembrie 1948 s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a obiectelor de artă şi bibliotecii din succesiunea dr. C.A.
La data emiterii decretului de expropriere era în vigoare Constituţia din 1948 care, la art. 8, garanta proprietatea privată.
Art. 10 din Constituţie prevedea că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie, dispoziţia existentă într-o formă quasivalentă şi în art. 481 C. civ., ce prevede şi plata prealabilă a despăgubirilor pentru bunurile expropriate.
Indiferent de posibilitatea ori nu de expropriere a unor bunuri mobile, se constată că, într-adevăr, dispoziţiile constituţionale aplicabile la momentul trecerii bunurilor din patrimoniul succesoarelor defunctului în folosinţa Ministerului Artelor şi Informaţiilor au fost încălcate de autorităţile implicate în expropriere.
Astfel, în decretul de expropriere nu este menţionată nicio cauză de utilitate publică care să fi determinat preluarea de către stat a bunurilor culturale imobile aparţinând succesiunii A.
Recurentul susţine că reclamantele erau cele ce trebuiau să dovedească faptul că nu au primit despăgubirile stabilite prin procesele verbale de evaluare a bunurilor.
Numai că sarcina probei, în sensul plăţii de către stat a despăgubirii de 1.372.500 lei, stabilită de evaluatorii iniţiali, trebuia făcută de recurent, căci reclamantele nu pot fi obligate a dovedi un fapt negativ.
Recurentul nu a făcut dovada plăţii despăgubirilor întrucât rezoluţia Preşedintelui Consiliului de Miniştri din 1948 „succesorii vor fi despăgubiţi” nu are semnificaţia juridică a plăţii despăgubirilor ci doar că o autoritate competentă a vremii a stabilit îndreptăţirea proprietarilor bunurilor la acordarea de despăgubiri.
2.4. Cu privire la cuantumul despăgubirilor.
Recurentul susţine că suma la care a fost obligat să o plătească reclamantelor este prea mare, fiind supraevaluată şi în condiţiile în care unele bunuri, deşi identificate în natură, sunt trecute pe lista bunurilor neidentificate.
Critica, astfel cum a fost formulată, nu arată în concret greşelile săvârşite de instanţa de apel, pentru a putea fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute în mod limitativ de art. 304 C. proc. civ.
Exprimarea generică, nesistematizată din punct de vedere juridic, a nemulţumirii arătate nu permite analiza de legalitate a hotărârii date în apel cu privire la suma de 620.645 euro.
3.1. Inadmisibilitatea acţiunii urmare a încălcării principiului unanimităţii.
Aplicarea regulii unanimităţii este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil al reclamanţilor prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României, astfel cum se arată şi în cauza Lupaş contra României, pe deplin aplicabilă speţei.
Astfel, aşa cum reţine şi Curtea de Apel Bucureşti, reclamanţii nu au putut identifica doar pe succesorul/succesorii E.V. Toţi ceilalţi posibili succesori au formulat cerere de intervenţie menţionând că sunt de acord cu admiterea acţiunii (fila 315 din Dosar nr. 1857/2002).
Cum respingerea cererii de intervenţie s-a bazat pe considerente strict de ordin procedural, sancţionarea reclamanţilor pentru neîndeplinirea cerinţelor unei creaţii a doctrinei şi jurisprudenţei ar fi excesivă.
Noul C. civ. a rezolvat această problemă prin art. 643 C. civ., care prevede expres că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. Alin. (2) al aceluiaşi articol menţionează în mod expres că hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor.
Alin. (3) al art. 643 prevede că, atunci când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru chemarea în judecată a altor persoane.
Drept urmare, soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei este legală.
3.2. Instanţa de apel a aplicat greşit legea de expropriere din anul 1864 deoarece era abrogată la data pronunţării decretului de expropriere.
Aşa cum deja s-a arătat în cadrul analizei recursului declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P., exproprierea s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Constituţiei din 1948 şi art. 481 C. civ., aşa încât cercetarea acestui motiv de recurs nu este determinant în soluţia ce se va pronunţa.
3.3. Cauza de utilitate publică.
3.4. Despăgubirile au fost achitate.
Aceste critici au fost deja examinate în cadrul motivelor de recurs formulate de Statul român, raţiunile ce au determinat respingerea acestuia fiind aplicabile şi în cadrul acestui recurs.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A.M.I. şi A.M.N.G. şi de pârâţii Statul Român prin M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Muzeul Naţional de Artă al României împotriva Deciziei nr. 587/ A din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4906/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 522/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
