ICCJ. Decizia nr. 4906/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4906/2012
Dosar nr. 2304/30/2010
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 martie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul B.I. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că împotriva sa a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic; obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 euro sau echivalentul în lei la cursul valutar al BNR de la data plăţii, reprezentând despăgubiri civile pentru daunele morale suferite; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3097/PI din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul să plătească reclamantului B.I. suma de 10.000 euro, cu titlu de daune morale; a respins, în rest, acţiunea; a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că reclamantul legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind deportat împreună cu fratele său în Bărăgan, măsură ce se circumscrie art. 3 lit. e) din lege, fiind luată prin decizia nr. 200/1951, prevăzută expres de actul normativ de reparaţie ca având caracter politic.
Tribunalul a mai reţinut că, în acordarea daunelor morale legea nu face distincţie între condamnările şi măsurile cu caracter politic, şi s-a raportat în cuantificarea despăgubirilor, la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite de petiţionar pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropriaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, precum şi la împrejurarea dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, apreciind că suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamantul B.I. a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii introductive.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, sens în care se impune respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 968 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii introductive de instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Cum Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel încât art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice.
Această soluţie se impune deoarece în cauză nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, litigiul aflându-se în apel, al cărui caracter devolutiv, îndreptăţeşte instanţa de judecată să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.I., formulând următoarele critici:
I. Prin soluţionarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituţionalitate, instanţa de apel a încălcat prevederile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, acte normative care, potrivit art. 20 din Constituţia României au prioritate de aplicare.
II. Prin soluţia adoptată, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului.
III. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că s-ar fi ajuns la reglementări paralele cu aceeaşi finalitate în domeniul acordării despăgubirilor pentru prejudiciile morale urmare a persecuţiilor politice, în condiţiile în care actele normative la care face referire instanţa de apel, au caracter de complinire în raport de Legea nr. 221/2009.
IV. Hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 998-999 C. civ. invocate ca temei juridic în cererea introductivă de instanţă, dispoziţii legale ce nu au fost avute în vedere în analizarea pretenţiilor deduse judecăţii şi în raport de care puteau fi acordate despăgubirile morale solicitate, fiind îndeplinite şi dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale.
V. Hotărârea instanţei de apel încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prin aplicarea deciziei de neconstituţionalitate în cauză şi respingerea acţiunii urmare a efectelor acestei decizii, incoerenţa legislativă şi lipsa totală a unei practici unitare încalcă dreptul la un proces echitabil atât al reclamantului, cât şi al celorlalţi petiţionari ale căror acţiuni au fost soluţionate în mod similar.
VI. Hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie ce garantează dreptul de proprietate şi defineşte noţiunea de „bun” şi de „speranţă legitimă”, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, prin faptul că refuză, prin soluţia adoptată, repararea prejudiciului creat prin măsura abuzivă suferită, realizând astfel o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ.
VII. Prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi al nediscriminării, prin crearea unei situaţii în care, pentru acelaşi prejudiciu cauzat, soluţiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate dispoziţiile legale comunitare şi practica judiciară a Curţii Europene în materie, funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Recursul va fi admis, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative (…)”, fiind enumerată, la lit. e) al acestui art., decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În cauză, reclamantul a făcut dovada că măsura administrativă la care a fost supus a fost aplicată prin actul enumerat la art. 3 lit. e) din lege ca fiind măsură cu caracter politic, respectiv, decizia nr. 200/1951, pentru perioada 18 iunie 1951 - 1955.
Împrejurarea că legea prevede în mod expres caracterul politic al măsurii abuzive deduse judecăţii nu îndreptăţeşte instanţa de judecată să respingă cererea formulată în acest sens, neexistând nicio o dispoziţie care să restricţioneze accesul reclamantului la un Tribunal care să constate un atare caracter.
Cu alte cuvinte, consacrarea, pe cale legislativă, a caracterului politic al măsurii administrative având ca obiect stabilirea de domiciliu forţat, nu împiedică instanţa ca la cerere şi pe baza probatoriilor administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unei astfel de măsuri.
Pe de altă parte, sub incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale intră exclusiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea daunelor morale persoanelor ce au făcut obiectul unor condamnări penale sau unor măsuri administrative cu caracter politic, şi nu posibilitatea de constatare a caracterului politic al unor astfel de măsuri, care nu a fost înlăturată prin vreun act al legiuitorului constituant.
Faţă de aceste considerente, soluţiile instanţelor anterioare, de respingere a acestui petit, sunt nelegale, pentru argumentele deja arătate, urmând ca recursul să fie admis doar sub acest aspect.
Celelalte critici ale reclamantului, vor fi înlăturate, potrivit argumentelor ce succed:
I. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului Român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.
Pe de altă parte, analiza concordanţei efectelor deciziei de neconstituţionalitate cu actele normative internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât şi în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.
II. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
III. Instanţa de apel nu a reţinut faptul că existenţa unor reglementări paralele în materia despăgubirilor pentru prejudiciile morale cauzate prin persecuţii politice exclud de la aplicare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, cum greşit susţine recurentul-reclamant, ci a evocat concluziile conţinute în considerentele deciziei de neconstituţionalitate ale cărei efecte au determinat lipsirea de suport juridic al cererii de chemare în judecată promovată de către acesta.
Făcând trimitere la raţiunile pentru care a fost adoptată decizia de neconstituţionalitate, a cărei legalitate nu poate fi pusă în discuţie în cadrul instanţelor de drept comun, instanţa de apel a justificat, într-o explicitare detaliată, soluţia de respingere a acţiunii, prin raportare la un act al cărui caracter este obligatoriu pentru instanţe.
IV. Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. în cauză, este de reţinut că, promovând o acţiune privind plata unor despăgubiri băneşti, reclamantul a procedat la valorificarea, în procedura judiciară, a unui drept subiectiv ce reprezintă un drept de creanţă evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială îl supune termenului general de prescripţie prevăzut de Decretul-Lege nr. 167/1958.
Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acţiunea dedusă judecăţii, dreptul la despăgubiri băneşti fiind un drept cu conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, „Termenul de prescripţie este de 3 ani (…)”.
Pe de altă parte, conform art. 8 alin. (1) al aceluiaşi decret „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Cursul prescripţiei este suspendat, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, „(…) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere”.
Cursul prescripţiei a fost întrerupt pe toată perioada existenţei regimului comunist dictatorial, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, interval de timp în care, din motive obiective şi independente de voinţa sa, asimilabile forţei majore, reclamantul nu ar fi putut promova o acţiune în justiţie pentru a obţine repararea prejudiciului moral cauzat prin condamnarea penală cu caracter politic.
Momentul căderii regimului comunist a marcat reluarea cursului prescripţiei, termenul de prescripţie începând să curgă din anul 2000 şi împlinindu-se în anul 2003.
Acţiunea reclamantului a fost introdusă la 26 martie 2010, cu mult peste împlinirea termenului de prescripţie anterior arătat, astfel încât în cauză, sub aspectul incidenţei textelor legale mai sus-arătate, acţiunea reclamantului este prescrisă, acestea neputând fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.
V. Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu se poate susţine că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
În speţă, pretenţiile deduse judecăţii nu mai beneficiază de o recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează unei intervenţii intempestive a legiuitorului în actul de justiţie ori nerespectării unor norme şi practici judiciare comunitare în materie, ci controlului de constituţionalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.
VI. Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de „bun” şi de „speranţă legitimă”.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, parag. 137).
Noţiunea de „speranţă legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate, întrucât judecătorul nu a refuzat să judece pe motiv că „legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare”, ci a soluţionat cauza conform celor statuate prin decizia de neconstituţionalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale şi a dispoziţiilor legale care instituie obligativitatea efectelor unei astfel de decizii.
Împrejurarea că pretenţiile reclamantului au fost soluţionate în mod nefavorabil celor solicitate, datorită declarării neconstituţionalităţii textului legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii, nu este asimilabilă unei denegări de dreptate, ci este rezultatul aplicării corecte a legii şi a normelor în materie.
VII. discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al Deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 968 din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o va modifica în sensul admiterii apelului acestuia împotriva sentinţei civile nr. 3097/PI din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o va schimba în parte, în sensul admiterii, în parte, a acţiunii şi constatării caracterului politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu, cu menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 968 din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 3097/PI din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o schimbă în parte.
Admite în parte acţiunea şi constată caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4904/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 500/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
