ICCJ. Decizia nr. 4901/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4901/2012
Dosar nr. 4116/115/2009
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 12 mai 2009 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamanta S.V. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative a deportării în Câmpia Bărăganului a bunicilor şi străbunicilor săi şi obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
În motivare, reclamanta a arătat că bunicii şi străbunicii săi au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, unde, în toată această perioadă au fost supuşi la suferinţe fizice şi psihice, iar la întoarcerea acasă, în localitatea de unde au fost deportaţi, casa familiei a fost găsită vandalizată, toate bunurile fiind furate.
În cauză a formulat întâmpinare pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, întrucât reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii instituite prin Decretul-Lege nr. 118/1990, iar suma pretinsă, reprezentând daune morale este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit şi este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1053 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data efectuării plăţii, a sumei de 5.000 euro.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, bunicii şi străbunicii reclamantei, au fost strămutaţi din localitatea de domiciliu, M., în localitatea R.N., din Câmpia Bărăganului, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, aceasta făcând dovada, prin declaraţia martorului audiat, a nivelului de trai avut înainte şi după deportare, a condiţiilor foarte grele în care au trăit, a nivelului de trai mult mai scăzut faţă de cel avut înainte de deportare, a privaţiunilor suferite ca urmare a deportării antecesorilor.
Faţă de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanţa de fond a apreciat că suma de 5.000 euro, reprezintă o echitabilă despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta S.V. nu a motivat apelul în fapt şi în drept.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic, iar prejudiciul invocat, şi reţinut de către prima instanţă, a fost remediat prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 ceea ce exclude o nouă reparaţie în acest sens, nefiind justificată suma de 5.000 euro, acordată.
Prin decizia civilă nr. 959 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul reclamantei; a admis apelul pârâtului, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi corelativ, a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de soluţia Curţii Constituţionale descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării căii de atac nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către prima instanţă.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantei cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta S.V., formulând următoarele critici:
I. Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii în drepturi şi normele legale în materie, respectiv, cauza a fost soluţionată în primă instanţă la data de 19 iunie 2010, anterior soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, situaţie faţă de care Decizia Curţii Constituţionale evocată de către instanţa de apel nu are aplicabilitate în speţă, iar simpla împrejurare că momentul rămânerii definitivă a hotărârii este situat anterior sau ulterior deciziei de neconstituţionalitate arătată, nu constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a litigiilor similare.
O interpretare contrară este de natură să încalce dispoziţiile art. 16 din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa acestei instanţe în materie.
II. Prin aplicarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, fiind astfel eludate astfel dispoziţiile art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţie şi hotărârile Curţii Europene în materie, a căror prioritate în dreptul intern este consacrată de art. 20 din Constituţie, precum şi Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale care statuează asupra neretroactivităţii legii în materia Legii nr. 10/2001.
III. Prin aplicarea în cauză a efectelor deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte noţiunea de bun aşa cum este consacrată de acest act normativ.
IV. Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ. nu are incidenţă în cauză, întrucât intimatul-pârât nu a invocat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională nepronunţând o hotărâre în această pricină.
Recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
I. discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al Deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
II. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
III. Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu se poate susţine că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
În speţă, pretenţiile deduse judecăţii nu mai beneficiază de o recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, intervenţiei intempestive a legiuitorului în actul de justiţie, ci controlului de constituţionalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.
Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă nici dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de „bun” şi de „speranţă legitimă”.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, parag. 137).
Noţiunea de „speranţă legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
IV. Instanţa de apel nu a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., ci s-a referit la textul de lege arătat ca argument justificativ al concluziilor privind speţa dedusă judecăţii, aspect ce nu are însă nici o relevanţă asupra soluţiei adoptate în ansamblul său, reprezentând doar o chestiune de tehnică de motivare.
Pentru aceste considerente, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva deciziei nr. 959 din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4895/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4902/2012. Civil → |
|---|
