ICCJ. Decizia nr. 4903/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4903/2012
Dosar nr. 1023/30/2010
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 16 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta P.E. (născută V.), în nume propriu şi în calitate de fiică a părinţilor săi, V.R. şi V.E., a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu a familiei sale, compusă din 4 membri, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009; să se dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în echivalentul în lei la data plaţii efective a sumei totale de 700.000 euro, compusă din 350.000 euro (1.435.000 RON la momentul introducerii acţiunii) pentru reclamantă şi 350.000 euro contravaloarea cotei de 1/2 ce îi revine din daunele morale acordate celor doi părinţi, conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, a fost strămutată forţat împreună cu familia, din localitatea de domiciliu, în Câmpia Bărăganului, unde au locuit iniţial în gropi de pământ, fiind lipsiţi de apă potabilă, iar ulterior au fost obligaţi la „muncă voluntară"; pentru construirea şcolii, dispensarului şi a miliţiei.
Urmare a măsurii deportării, reclamanta şi familia acesteia au fost lipsiţi de bunurile proprii, timp de un an buletinele le-au fost reţinute, având pe ele un semn distinctiv, acela de DO (domiciliu obligatoriu), iar în primele săptămâni fiecare erau obligaţi să facă act de prezenţă la poliţie, conform tabelelor de prezenţă.
Reclamanta a mai arătat că restricţiile au încetat în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 6200 din 20 decembrie 1955, iar la întoarcere au găsit casa plină de chiriaşi, unde abia le-a fost eliberată şi lor o cameră, fiind obligaţi să lucreze la fermele de stat, ajungând din foşti proprietari, muncitori necalificaţi.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea daunelor morale pentru antecesorii familiei, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, referitor la daunele morale solicitate, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1462 din 8 iunie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamanta P.E. şi părinţii săi au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului în perioada 1951 - 1956, din dispoziţiile legii speciale de reparaţie rezultând că legiuitorul a permis şi altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada comunistă să solicite repararea prejudiciilor şi în acelaşi timp, nu a instituit condiţia dovedirii calităţii de moştenitor, cu atât mai puţin pe aceea de unic moştenitor, sau obligaţia de a indica alţi posibili moştenitori, situaţie faţă de care reclamanta are calitate procesuală activă în cauză.
Din dispoziţiile aceluiaşi text rezultă că legiuitorul a înţeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situaţiile celor două măsuri.
Prin urmare, întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, Tribunalul a reţinut că nu sunt îndeplinite în speţă premisele admiterii acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta P.E., arătând că a fost deportată, împreună cu autorii săi, în baza deciziei nr. 200/1951, ceea ce o îndreptăţeşte la formularea de despăgubiri, aşa cum a arătat prin acţiunea modificată, iar legiuitorul nu a făcut nici o distincţie între persoanele condamnate politic prin hotărâri penale şi persoanele deportate.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, deoarece acesta excede limitelor Deciziilor Curţii Constituţionale, incidente în speţă.
Prin decizia civilă nr. 999 din 27 iulie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentei căi de atac, iar prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi instanţă a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi corelativ, a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de soluţia Curţii Constituţionale descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acţiunea de către reclamantă, sens în care a respins calea de atac formulată de aceasta.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.E., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea instanţei de apel este nulă conform dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât la termenul din 27 iulie 2011 la care s-a judecat cauza, reprezentanta reclamantei a depus o cerere de amânare pentru imposibilitate de prezentare datorită efectuării concediului legal de odihnă, împrejurare dovedită cu acte, asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat în vreun fel, situaţie faţă de care dreptul la apărare al reclamantei a fost încălcat, hotărârea astfel pronunţată fiind lovită de nulitate şi fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
II. Instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului.
III. Prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi al nediscriminării, prin crearea unei situaţii în care, pentru acelaşi prejudiciu cauzat, soluţiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate dispoziţiile legale comunitare şi practica judiciară a Curţii Europene în materie, funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
IV. Prin soluţionarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituţionalitate, instanţa de apel a încălcat prevederile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile APCE nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, acte normative care, potrivit art. 20 din Constituţia României au prioritate de aplicare.
V. Hotărârea instanţei de apel încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzicerea intervenţiei legiuitorului de natură să încalce acest principiu.
VI. Hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie ce garantează dreptul de proprietate şi defineşte noţiunea de „bun” şi de „speranţă legitimă”, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, prin faptul că refuză, prin soluţia adoptată, repararea prejudiciului creat prin măsura abuzivă suferită de antecesorii reclamanţilor, realizând astfel o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ.
Recursul va fi admis, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative (…)”, fiind enumerată, la lit. e) al acestui art., decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În cauză, reclamanta a făcut dovada că măsura administrativă la care a fost supusă familia acesteia a fost aplicată prin actul enumerat la art. 3 lit. e) din lege ca fiind măsură cu caracter politic, respectiv, decizia nr. 200/1951, pentru o perioadă de 4 ani, 6 luni şi 2 zile (18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955).
Împrejurarea că legea prevede în mod expres caracterul politic al măsurii abuzive deduse judecăţii nu îndreptăţeşte instanţa de judecată să respingă cererea formulată în acest sens, neexistând nicio o dispoziţie care să restricţioneze accesul reclamantei la un tribunal care să constate un atare caracter.
Cu alte cuvinte, consacrarea, pe cale legislativă, a caracterului politic al măsurii administrative având ca obiect stabilirea de domiciliu forţat, nu împiedică instanţa ca la cerere şi pe baza probatoriilor administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unei astfel de măsuri.
Pe de altă parte, sub incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale intră exclusiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea daunelor morale persoanelor ce au făcut obiectul unor condamnări penale sau unor măsuri administrative cu caracter politic, şi nu posibilitatea de constatare a caracterului politic al unor astfel de măsuri, care nu a fost înlăturată prin vreun act al legiuitorului constituant.
Faţă de aceste considerente, soluţiile instanţelor anterioare, de respingere a acestui petit, fie cu motivarea că măsura administrativă dedusă judecăţii are de drept caracter politic, fie cu motivarea că în cauză este incidentă Decizia Curţii Constituţionale prin care au fost înlăturate de la aplicare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sunt nelegale, pentru argumentele deja arătate, urmând ca recursul să fie admis doar sub acest aspect.
Celelalte critici ale reclamantei, vor fi înlăturate, potrivit argumentelor ce succed:
I. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Din analiza textului legal anterior citat, rezultă condiţiile generale ale nulităţii, respectiv, nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil, producerea unei vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.
Referitor la semnificaţia conceptului de vătămare, este de reţinut, pe de o parte, că nulitatea este condiţionată de vătămare chiar şi în cazul nulităţilor absolute, nu doar al nulităţilor relative, întrucât legea nu face nicio distincţie sub acest aspect, iar pe de altă parte, că acesta are în vedere doar posibilităţile de influenţare negativă a soluţionării litigiului.
Or, în speţă, se constată că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 prin care a solicitat, alături de constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forţat, acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit prin măsura abuzivă arătată.
La data pronunţării deciziei instanţei de apel, respectiv, 27 iulie 2011, era în vigoare Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care a lipsit de efecte juridice norma care reglementa acordarea daunelor morale în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În atare situaţie, împrejurarea că nu s-a dat curs cererii de amânare formulate de către apărătorul reclamantei nu este de natură a provoca părţii o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece indiferent de faptul că reclamanta ar fi beneficiat sau nu de asistenţă juridică calificată, aplicarea deciziei de neconstituţionalitate era obligatorie pentru instanţă.
Ca atare, sub acest aspect, condiţia impusă de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la existenţa vătămării, nu este îndeplinită în cauză, urmând ca această critică să fie înlăturată.
II. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 27 iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
III. discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al Deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
IV. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului Român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.
Pe de altă parte, analiza concordanţei efectelor deciziei de neconstituţionalitate cu actele normative internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât şi în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.
V. Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu se poate susţine că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
În speţă, pretenţiile deduse judecăţii nu mai beneficiază de o recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează unei intervenţii intempestive a legiuitorului în actul de justiţie ori nerespectării unor norme şi practici judiciare comunitare în materie, ci controlului de constituţionalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.
VI. Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de „bun” şi de „speranţă legitimă”.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, parag. 137).
Noţiunea de „speranţă legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate, întrucât judecătorul nu a refuzat să judece pe motiv că „legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare”, ci a soluţionat cauza conform celor statuate prin decizia de neconstituţionalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale şi a dispoziţiilor legale care instituie obligativitatea efectelor unei astfel de decizii.
Împrejurarea că pretenţiile reclamantei au fost soluţionate în mod nefavorabil celor solicitate, datorită declarării neconstituţionalităţii textului legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii, nu este asimilabilă unei denegări de dreptate, ci este rezultatul aplicării corecte a legii şi a normelor în materie.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva deciziei nr. 999 din 27 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o va modifica în sensul admiterii apelului acesteia împotriva sentinţei civile nr. 1462/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o va schimba în parte, respectiv, va admite în parte acţiunea şi va constata caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva deciziei nr. 999 din 27 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1462/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o schimbă în parte.
Admite în parte acţiunea şi constată caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4902/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4904/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
