ICCJ. Decizia nr. 4904/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4904/2012
Dosar nr. 1026/30/2010
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1464/PI din 8 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamanților M.I., M.M., I.M. și P.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009; a respins cererea reconvențională a pârâtului.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a constatat că atât reclamanții, cât și părinții acestora au fost deportați din localitățile lor de domiciliu, din Banat în Câmpia Bărăganului, în perioada 1951 - 1955.
Instanța de fond a mai reținut că din dispozițiile legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic, în perioada comunistă, să solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe aceea de unic moștenitor ori obligația de a indica alți posibili moștenitori, iar în virtutea acestor considerente, a respins excepția lipsei calității procesuale active, care fusese invocată de către pârât.
Pe de altă parte însă, Tribunalul a reţinut că din dispozițiile aceluiași text al art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri.
Prin urmare, întrucât despăgubire pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor politice, Tribunalul a considerat că în speță nu sunt întrunite premisele admiterii acțiunii în despăgubire pentru prejudiciul moral, suferit ca urmare a deportării în Bărăgan.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.I., M.M., I.M și P.E. - născută M., care a au arătat că Tribunalul a interpetat greșit normele Legii nr. 221/2009 și în particular, art. 5 rap. la art. 3 din lege, în condițiile în care legiuitorul s-a exprimat în sensul că despăgubirea morală se cuvine nu numai celor care au suferit condamnări cu caracter politic, dar și persoanelor care au suferit de pe urma măsurilor administrative, cu caracter politic, cum este și cazul deportării, iar enumerările de la art. 5 lit. a) şi b) sunt exemplificative și nu limitative.
Reclamanţii au mai arătat că, prin raportare la dispozițiile Deceretul-Lege nr. 118/1990, nu trebuie făcută nicio distincție între condamnații cu caracter politic și cei care au suferit de pe urma măsurilor administrative cu caracter politic, cu atât mai mult cu cât mama reclamanților - M.I. a beneficiat și de măsurile reparatori prevăzute de Decretului-Lege nr. 118/1990, tocmai datorită statului acesteia de deportată în Bărăgan.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, arătând că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituțional textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, adică însuși temeiul legal care permitea acordarea de compensații financiare victimelor regimului comunist.
Prin decizia civilă nr. 940 din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic ce a stat la baza pretenţiilor deduse judecăţii.
Având în vedere că decizia de neconstituţionalitate în discuţie a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere caracterul devolutiv al căii de atac, care readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.I., M.M., I.M., P.E., formulând următoarele critici:
I. Prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului, decizia de neconstituţionalitate arătată nefiind incidentă în speţă.
II. Prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi al nediscriminării, prin crearea unei situaţii în care, pentru acelaşi prejudiciu cauzat, soluţiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate dispoziţiile legale comunitare şi practica judiciară a Curţii Europene în materie, funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
III. Instanţa de apel a încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie care interzice discriminarea, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie care garantează dreptul la respectarea bunurilor, iar prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale s-a realizat o intervenţie a legiuitorului în actul de justiţie de natură să creeze premisele discriminării anterior menţionate şi să limiteze liberul acces la justiţie consacrat de normele comunitare anterior evocate.
Recursul va fi admis, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative (…)”, fiind enumerată, la lit. e) al acestui art., decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În cauză, reclamanţii au făcut dovada că măsura administrativă la care au fost supuşi autorii acestora a fost aplicată prin actul enumerat la art. 3 lit. e) din lege ca fiind măsură cu caracter politic, respectiv, decizia nr. 200/1951, pentru perioada 18 iunie 1951 - 1955.
Împrejurarea că legea prevede în mod expres caracterul politic al măsurii abuzive deduse judecăţii nu îndreptăţeşte instanţa de judecată să respingă cererea formulată în acest sens, neexistând nicio o dispoziţie care să restricţioneze accesul reclamanţilor la un Tribunal care să constate un atare caracter.
Cu alte cuvinte, consacrarea, pe cale legislativă, a caracterului politic al măsurii administrative având ca obiect stabilirea de domiciliu forţat, nu împiedică instanţa ca la cerere şi pe baza probatoriilor administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unei astfel de măsuri.
Pe de altă parte, sub incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale intră exclusiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea daunelor morale persoanelor ce au făcut obiectul unor condamnări penale sau unor măsuri administrative cu caracter politic, şi nu posibilitatea de constatare a caracterului politic al unor astfel de măsuri, care nu a fost înlăturată prin vreun act al legiuitorului constituant.
Faţă de aceste considerente, soluţiile instanţelor anterioare, de respingere a acestui petit, sunt nelegale, pentru argumentele deja arătate, urmând ca recursul să fie admis doar sub acest aspect.
Celelalte critici ale reclamantei, vor fi înlăturate, potrivit argumentelor ce succed:
I. Soluţia instanţei de apel fundamentată pe decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 9 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
II. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurenţii-reclamanţi se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al Deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenţii-reclamanţi s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
III. Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu se poate susţine că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
În speţă, pretenţiile deduse judecăţii nu mai beneficiază de o recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greşit susţin recurenţii-reclamanţi, intervenţiei intempestive a legiuitorului în actul de justiţie, ci controlului de constituţionalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii M.I., M.M., I.M. şi P.E. împotriva deciziei nr. 940 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o va modifica în sensul admiterii apelului reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 1464/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, ce va fi schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi constatării caracterului politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu, cu menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii M.I., M.M., I.M. şi P.E. împotriva deciziei nr. 940 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1464/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o schimbă în parte.
Admite în parte acţiunea şi constată caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4903/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4906/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
