ICCJ. Decizia nr. 5647/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5647/2012
Dosar nr. 45458/3/2009
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 45458/3/2009, reclamanta F.R.M., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, a formulat contestaţie împotriva soluţiei negative dată cererilor formulate prin notificările cu privire la imobilul din Bucureşti, sectorul 2 şi sector 1, Bucureşti, astfel că, a solicitat ca instanţa să-i oblige pe pârâţi la emiterea unei decizii de restituire prin echivalent.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin notificările pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1 şi pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, formulate prin intermediul executorului judecătoresc, s-a adresat pârâtului Municipiul Bucureşti în vederea restituirii în natură a celor două imobile, având în vedere calitatea sa de unică moştenitoare a persoanei îndreptăţite, precum şi faptul că aceste imobile au fost preluate abuziv de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Reclamanta a mai arătat că ambele imobile au fost proprietatea mamei sale, M.R.S.R., astfel cum rezultă din procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1 şi din procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2. Mama sa a decedat în anul 1981, iar succesiunea a fost dezbătută potrivit certificatului de moştenitor din 22 octombrie 1982 emis de notariatul de Stat al sectorului 2 Bucureşti.
Totodată, reclamanta a mai învederat că preluarea imobilelor s-a făcut în mod nelegal, fiind naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, poziţia X pe numele tatălui său S.C., decedat în anul 1990 şi a cărui unică moştenitoare este, potrivit certificatului de moştenitor din 27 martie 1991 eliberat de Notariatul de Stat sector 2.
Ulterior formulării notificărilor, reclamanta a arătat că a aflat că ambele imobile construcţie au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 către chiriaşi.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
La data de 15 februarie 2010, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare şi modificatoare, prin care a arătat că solicită introducerea în cauză şi a pârâtului Statul Român prin M.F.P., solicitând să se pronunţe o hotărâre care să înlocuiască decizia administrativă şi să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele indicate în acţiunea introductivă.
În motivarea cererii, reclamanta a precizat că înţelege să-şi modifice acţiunea în baza Deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În ceea ce priveşte completarea acţiunii, în sensul de a chema în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., reclamanta a arătat că acest pârât va realiza dreptul de restituire prin echivalent, sens în care a invocat şi considerentele Deciziei civile nr. 16/ A din 15 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea (decizie de speţă).
La data de 12 octombrie 2010, reclamanta a depus la dosar două rapoarte de expertiză tehnică extrajudiciară efectuate de expert C.V.S.
Prin sentinţa civilă nr. 1363 din 26 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea, astfel cum a fost completată, modificată şi precizată, formulată de reclamanta F.R.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire pentru imobilele teren şi construcţie situate în Bucureşti, sector 1 şi Bucureşti, sector 2, a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafaţă de 286 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 85 mp., situat în Bucureşti, sector 1, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert C.V.S., a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafaţă de 240 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 124 mp, situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert C.V.S., despăgubirile urmând a fi acordate în condiţiile legii speciale, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin M.F.P., ca neîntemeiată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a reţinut următoarele:
La data de 27 iulie 2001, reclamanta F.R.M. a depus notificarea prin intermediul executorului judecătoresc S.D. în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din 290 mp. teren şi construcţie (parter + etaj), notificare înregistrată sub nr. 4312/2001.
La aceeaşi dată, reclamanta F.R.M. a depus şi notificarea prin intermediul executorului judecătoresc S.D. în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din 242 mp teren şi construcţie (4 camere, hol, bucătărie, baie, wc de serviciu, alte dependinţe), în suprafaţă locuibilă de 124 mp, notificare înregistrată sub nr. 8040/2001.
Deşi reclamanta a făcut mai multe demersuri în sensul soluţionării de către pârâtă a celor două notificări, prin emiterea unei decizii motivate, aceasta nu a respectat dispoziţiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Având în vedere dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a analizat fondul cererilor de restituire formulate de reclamantă.
Sub aspectul cererii modificatoare de restituire prin echivalent a celor două imobile, prima instanţă a reţinut că imobilului în litigiu, situat în Bucureşti, sector 1, a fost proprietatea defunctei M.R.S.R., astfel cum rezultă din procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti. De asemenea, imobilul situat în Bucureşti, sector 2 a fost proprietatea aceleiaşi defuncte, astfel cum rezultă din procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti coroborat cu adresa din 23 aprilie 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Nomenclatură Urbană.
De pe urma defunctei M.R.S.R. a rămas unică moştenitoare reclamanta F.R.M., conform certificatului de moştenitor din 22 octombrie 1981 eliberat de Notariatul de Stat sector 2 Bucureşti.
Instanţa a mai reţinut că ambele imobile în litigiu au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia X, iar apartamentul situat în Bucureşti, sector 2 a fost vândut numitei C.I., în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, iar apartamentele situate în Bucureşti, sector 1 au fost vândute numiţilor A.I. şi A.I. prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1996 şi numiţilor B.D. şi B.M. prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 iulie 1997.
Ambele imobile în litigiu au fost identificate prin rapoartele de expertiză tehnică extrajudiciară efectuate de expert C.V.S.
Conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt calificate de lege ca fiind preluate în mod abuziv, motiv pentru care tribunalul a apreciat că acestea fac obiectul de reglementare a legii speciale de reparaţie.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali şi testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că reclamanta a justificat pe deplin calitatea sa de succesoare legală în drepturi de pe urma autoarei sale, defuncta M.R.S.R.
Constatând îndeplinite cerinţele legale cu privire la calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea celor două imobile în litigiu, precum şi cu privire la faptul că cele două bunuri se circumscriu prevederilor legii speciale de reparaţie, tribunalul a analizat modalitatea concretă de reparaţie.
A reţinut că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabileşte, ca regulă, faptul că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură. Prin excepţie, însă, alin. (1)1 şi alin. (5) ale aceluiaşi articol prevăd că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu respectarea condiţiilor cerute de lege, precum şi terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Potrivit Normei metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin noţiunea de „teren aferent imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995” se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă.
În ceea ce priveşte apartamentele în litigiu vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, câtă vreme nu s-a făcut dovada contrară referitor la acest aspect, tribunalul a constatat că acestea nu mai pot fi restituite în natură, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Tot astfel, tribunalul a apreciat şi referitor la imobilele teren în litigiu, atât cele ce constituie amprenta construcţiilor în litigiu, cât şi cu privire la terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, tribunalul a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafaţă de 286 mp şi construcţie în suprafaţă de 85 mp, situat în Bucureşti, sector 1, precum şi a imobilului teren în suprafaţă de 240 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 124 mp., situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert C.V.S.
Totodată, în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanţa a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În privinţa cererii formulate în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin M.F.P., tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cei doi pârâţi nu exercită niciun fel de atribuţii în procedura administrativă de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În plus, instanţa de fond a reţinut drept nefondată susţinerea reclamantei în ceea ce priveşte menţinerea în cauză a celor doi pârâţi exclusiv pentru asigurarea opozabilităţii hotărârii, întrucât legitimarea procesuală pasivă este condiţionată în speţă de justificarea unei obligaţii corelative dreptului alegat de reclamantă în raportul juridic dedus judecăţii. Şi cum în sarcina celor doi pârâţi nu se poate reţine vreo astfel de obligaţie, tribunalul a apreciat cererea formulată în contradictoriu cu aceştia, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1363 din 26 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
La 28 aprilie 2011, reclamanta F.R.M. a formulat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin M.F.P., cerere de aderare la apelul declarat de apelantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, reluând considerentele expuse în cererea de apel.
Prin Decizia nr. 588/ A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta F.R.M. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Cu privire la apelul exercitat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, instanţa de apel a reţinut că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse, prin raportare la prevederile art. 22 – 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, chiar şi în faţa instanţei de judecată, întrucât procedura desfăşurată în faţa unităţii deţinătoare este doar una administrativă, ea fiind finalizată, în caz de contestare, în justiţie.
Art. 23 din Legea nr. 10/2001 limitează durata depunerii probelor necesare evaluării pretenţiilor de restituire a imobilelor la care se referă legea numai la faza administrativă - până la soluţionarea notificării, fără a obstrucţiona această posibilitate şi în faza contencioasă supusă dispoziţiilor C. proc. civ.
Verificarea legalităţii deciziei unităţii deţinătoare nu se face numai în temeiul actelor supuse aprecierii acesteia, ci în contextul tuturor probelor, inclusiv a acelora administrate în faza contencioasă, o atare viziune înscriindu-se în raţiunea legii şi a principiului de interpretare a acesteia în interesul celor îndreptăţiţi la restituirea bunurilor de care au fost lipsiţi în mod abuziv. Aceeaşi este şi situaţia în care unitatea deţinătoare nu înţelege să răspundă în termenul stipulat de lege notificărilor ce i-au fost adresate.
Dacă s-ar accepta teza imposibilităţii instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei ori cererii pe fond, în acord cu dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a mai administra probe în dovedirea dreptului de proprietate sau a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, pe temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme se atestă împrejurarea că actele doveditoare nu au fost depuse în termenele prevăzute de lege, etapa jurisdicţională ar fi lipsită de conţinut şi nu ar putea fi considerată, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România la 20 iunie 1994, ca reprezentând un recurs efectiv, ceea ce presupune dreptul de a te adresa unui tribunal independent, imparţial şi de a beneficia de garanţiile unui proces echitabil.
În consecinţă, s-a apreciat că suplinirea probatoriului asupra dreptului de proprietate al autoarei reclamantei se putea face chiar şi în faţa tribunalului, fără ca prin aceasta să se încalce art. 22 – 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a susţinut apelantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Acelaşi pârât a mai susţinut prin motivele de apel că actele depuse de reclamantă nu pot constitui o dovadă a dreptului de proprietate, fiind vorba, între altele, şi de un act sub semnătură privată.
Instanţa de apel a constatat că în speţă, nu aceasta este situaţia premisă, întrucât înscrisurile anexate notificărilor, dar şi cele depuse în faţa instanţei şi considerate de către aceasta ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate, fac proba dreptului autoarei reclamantei, inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestuia, sens în care s-au aut în vedere dispoziţiile art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Totodată, s-a apreciat că în cauză, în mod corect a constatat tribunalul că imobilele în litigiu situate în Bucureşti, sector 1, respectiv în Bucureşti, sector 2 au fost proprietatea defunctei M.R.S.R., astfel cum rezultă din procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti şi procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti coroborat cu adresa din 23 aprilie 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Nomenclatură Urbană.
În ceea ce priveşte critica legată de modul în care tribunalul a soluţionat capătul de cerere referitor la despăgubiri, instanţa de apel a constatat că apelantul pârât a susţinut că unitatea deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării nu are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, ci doar de emitere a unei decizii motivate cu propunere de acordare de despăgubiri, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi în condiţiile speciale ce privesc regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
În litigiu de faţă prima instanţă a dispus în acest sens, făcând trimitere la prevederile din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, implicit la faptul că despăgubirile urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin emiterea unei dispoziţii/decizii cu propunere de acordare de măsuri reparatorii.
În consecinţă, apreciindu-se nefondate criticile pârâtului, s-a dispus respingerea apelului ca nefondat, în temeiul art. 296 C. proc. civ.
În legătură cu apelul formulat de reclamanta F.R.M., Curtea de apel a constatat că aceasta este nemulţumită doar de soluţia de neobligare a pârâtului la plata directă către aceasta a despăgubirilor, echivalentul imobilelor naţionalizate ilegal, motivat de faptul că persoana îndreptăţită la despăgubiri are dreptul la o justă, echitabilă şi efectivă reparaţie, în temeiul numeroaselor argumente reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.
A susţinut apelanta reclamantă că deşi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează plenitudinea de competenţă a instanţelor de a soluţiona cererile de restituire în natură, aceeaşi soluţie trebuie să fie şi în cazul cererilor de restituire prin echivalent, pentru identitate de raţiune, aceasta deoarece reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ca şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil (procedura administrativă de acordare a despăgubirilor prevăzute de legea specială este extrem de greoaie, anevoioasă şi nu conţine elemente care să asigure o minimă previzibilitate a eficienţei cu care se acordă aceste despăgubiri), consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Având în vedere şi considerentele Deciziei nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite, instanţa de apel a constatat că, în art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26, după modificare).
Prin urmare, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Opinia potrivit căreia, refuzând un atare control, instanţele judecătoreşti nu ar face decât să dea curs normal unor norme de procedură, de imediată aplicare, nu a fost acceptată câtă vreme, în realitate, prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări mai ales normelor de drept material din Legea nr. 10/2001, unele referindu-se la însăşi restrângerea sferei măsurilor reparatorii prin echivalent, susceptibile a fi acordate pentru imobilele preluate abuziv.
A da o altă interpretare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar însemna să se contravină prevederii art. 3 C. civ., potrivit căreia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum şi dreptului de acces liber la justiţie reglementat prin art. 21 din Constituţie, republicată, şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Conform recursului în interesul legii mai sus menţionat, prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Ca atare, pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a măsurilor prevăzute în art. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 într-un termen rezonabil pentru părţile implicate în astfel de litigii, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Raportat la aceste considerente, instanţa de apel nu a putut reţine încălcarea principiul soluţionării dosarului într-un termen rezonabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, pe de o parte, procedura în cauză, ce implică modalitatea de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu împiedică persoana îndreptăţită să-şi valorifice drepturile, iar, pe de altă parte, pentru că asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil rezultate în urma aplicării acestui act normativ - Legea nr. 247/2005 – urmează a se pronunţa un „tribunal” (instanţă, în sensul Convenţiei) care are plenitudine de jurisdicţie, în această procedură, în caz de contestare, protecţia juridică a acestui drept putând fi asigurată doar în faţă instanţelor de judecată.
Apelanta reclamanta F.R.M. a mai criticat hotărârea primei instanţe şi pentru aceea că a apreciat că Statul Român prin M.F.P. nu poate fi obligat în mod direct la plata despăgubirilor stabilite, motivând că acesta nu exercită niciun fel de atribuţii în procedura administrativă de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În opinia apelantei reclamante, această motivare este nelegală, raportat la dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei probleme de drept prin Decizia nr. 33/2008, referitoare la concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că raportul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea celei dintâi, astfel încât incapacitatea Statului Român de a asigura prin lege specială certitudinea cu privire la cuantumul şi momentul când despăgubirile cuvenite se vor asigura nu este de natură a justifica în cauză calitatea procesuală pasivă a acestuia în privinţa cererii de obligare la plata despăgubirilor.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut aplicarea în cauză a unui text de lege care nu priveşte situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Astfel, deşi prin decizia recurată s-a reţinut calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituire prin echivalent, instanţa de apel a constatat că pârâţii nu pot fi obligaţi în mod direct la despăgubiri băneşti în cuantumul stabilit prin expertizele evaluatoare de la dosar, întrucât art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în temeiul cărora unităţile investite cu soluţionarea notificărilor sunt obligate să transmită notificările însoţite de deciziile/dispoziţiile cuprinzând propunerile de motivate de acordare a despăgubirilor către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005; per a contrario, susţine recurenta, aceste norme se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În opinia recurentei, această motivare este nelegală întrucât s-a adresat instanţei de judecată pentru a sancţiona lipsa oricărui răspuns dat notificărilor sale o perioada de mai bine de 10 ani.
Recurenta arată că în cauză nu se verifică ipoteza prevăzută de textul invocat de instanţa de apel a unei decizii/dispoziţii emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci se constată o situaţie nereglementată de niciun text legal - lipsa oricărui răspuns din partea unităţii învestite cu soluţionarea notificării, ceea ce este de natură a-i încălca dreptul la un proces echitabil, susceptibil de soluţionare într-un termen rezonabil.
În ce priveşte fondul cererii de a se pronunţa o hotărâre prin care să se stabilească în mod direct cuantumul despăgubirilor ce îi sunt datorate cu titlu de reparaţie, recurenta face din nou trimitere la considerentele reţinute de către Curtea de Apel Oradea în Decizia civila nr. 16/ A din 15 ianuarie 2009, într-o cauză similară cu privire la nefuncţionarea Fondului Proprietatea.
Pe de altă parte, recurenta învederează că în acelaşi sens s-a pronunţat (cu caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, având în vedere opiniile constante pe care Curtea Europeana a Drepturilor Omului le-a exprimat la rândul său cu privire la aceasta problema, astfel:
În acelaşi timp, cu referire la măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul Proprietatea după cotarea acestuia la Bursă, recurenta arată că instanţa europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ş.a.).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil (pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat), iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se acorde persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea bunului pe piaţă imobiliară.
În plus, s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a cărei despăgubiri (Cauza Porţeanu contra României - paragraful 34).
Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că inconsecvenţele şi deficienţele legislative au generat o practică neunitară şi soluţii ale instanţelor judecătoreşti care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reţinându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu despăgubiri adecvate.
Recurenta concluzionează că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs; în schimb, recurenta reclamantă a depus la dosar proiectul de lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a guvernului nr. 4/2012 privind suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Pricina de faţă a fost generată de pasivitatea culpabilă a unităţii administrativ teritoriale (intimatul pârât Municipiul Bucureşti) ca entitate învestită cu soluţionarea notificărilor formulate în termen legal de reclamantă având ca obiect acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul din Bucureşti, sectorul 2 şi, respectiv, din Bucureşti, sector 1.
Astfel, deşi învestit cu soluţionarea notificărilor, Municipiul Bucureşti nu a respectat termenul legal prevăzut de art. 25 alin. (1) din legea specială pentru emiterea dispoziţiilor motivate prevăzute de lege, situaţie ce s-a menţinut până la data formulării cererii de chemare în judecată – 17 noiembrie 2009.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că în mod legal instanţele de fond au procedat la soluţionarea cererii de chemare în judecată pe baza efectelor Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti sancţionându-se refuzul nejustificat al entităţii notificate de a emite dispoziţie motivată de soluţionare a notificărilor, ceea ce echivalează cu substituirea de către instanţă procedurii administrative, întrucât instanţa, în virtutea plenitudinii sale de competenţă dă o rezolvare pe fondul pretenţiilor de reparaţie formulate prin intermediul notificărilor, făcând aplicarea directă a dispoziţiilor de drept material din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, întrucât într-o astfel de cerere de chemare în judecată instanţa de judecată suplineşte inacţiunea entităţii notificate, pentru soluţionarea fondului raportului juridic litigios nu poate determina şi adopta o altă soluţie decât cele consacrate prin prevederile legii speciale, principiu a cărui aplicare instanţele de fond au făcut-o.
Ca atare, raportul juridic litigios nu se poate derula decât între persoana ce se pretinde îndreptăţită la măsuri reparatorii şi entitatea notificată, calitatea din urmă verificându-se de partea Municipiului Bucureşti, astfel cum corect s-a reţinut; consecutiv, s-a infirmat lipsa altor atribuţii legale în această procedură, a Primarului Municipiului Bucureşti decât cele ce decurg din calitatea sa de reprezentant legal al unităţii administrativ teritoriale ca entitate învestită cu soluţionarea notificărilor (caz în care este semnatarul dispoziţiei motivate de soluţionare a acestora), după cum, faţă de situaţia de fapt a cauzei, şi Statul Român este lipsit de atribuţii legale privind soluţionarea aceloraşi notificări.
Recurenta reclamantă, prin motivele de recurs concepute, critică soluţia instanţei de apel în sensul nestabilirii cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin cu titlu de măsuri reparatorii în echivalent, pe de o parte, iar pe de altă parte, neobligarea directă a Municipiului Bucureşti sau a Statului Român pentru sancţionarea nefuncţionării mecanismului reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, anume, Fondul P. (dată fiind şi suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII, dispusă prin O.U.G. 4/2012); o atare pretenţie a fost formulată de recurenta reclamantă pe calea cererii precizatoare şi modificatoare de la 15 februarie 2010 (fila 8 dosar primă instanţă).
Niciuna dintre cele două critici nu pot fi primite, astfel cum legal a stabilit şi instanţa de apel, confirmând soluţia tribunalului.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite, cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent (dată fiind imposibilitatea restituirii în natură a imobilelor, în condiţiile art. 18 lit. c) din lege, ca în speţă, aceste fiind vândute în baza Legii nr. 112/1995) nu este posibilă pentru situaţia în care decizia sau dispoziţia motivată de stabilire a acestui gen de măsură reparatorie prin echivalent se plaseză ulterior adoptării şi intrării în vigoare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care prevede o procedură specială de stabilire şi plată a despăgubirilor.
O asemenea soluţie decurge din cele statuate, de asemenea, cu caracter obligatoriu pentru instanţe, prin Decizia nr. 52/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin acest recurs în interesul legii s-a stabilit că: „Prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.”
Or, contrar raţionamentului recurentei reflectat în memoriul de recurs, soluţionarea pe fond a pretenţiilor sale reparatorii formulate prin notificări s-a realizat chiar în prezenta cauză, iar acest lucru a fost posibil prin aplicarea efectelor anterior descrise ale Deciziei nr. 20/2007, astfel că soluţia prezentei pricini substituie, atât din punct de vedere dreptului substanţial, cât din punct de vedere procedural, dispoziţia de soluţionare a notificării la a cărei emitere era ţinut Municipiul Bucureşti în condiţiile art. 25 din legea specială.
Cum soluţia din cauza de faţă este echivalentul dispoziţiei motivate a intimatului Municipiul Bucureşti, în mod evident raportul juridic litigos este soluţionat ulterior intrării în vigoare a Legii 247/2005, astfel încât efectele obligatorii ale Decizie nr. 52/2007 îi sunt pe deplin aplicabile, iar situaţia de fapt a speţei nu se află în afara sferei de aplicare a recursului în interesul legii, astfel cum greşit susţine recurenta.
Deşi este suficientă constatarea nelegalităţii stabilirii cuantumului concret al despăgubirilor pentru respingerea recursului (în absenţa unei creanţe certe şi lichide neputând exista o obligaţie de plată), Înalta Curte mai constată că participarea în proces a Statului Român a fost determinată de reclamantă pentru angajarea răspunderii directe a Statului pe temeiul art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, potrivit demersurilor de calificare a cererii de chemare în judecată realizat de instanţele de fond, fundamentate, în principal, pe nefuncţionarea Fondului Proprietatea şi, implicit, pe ineficienţa mecanismului de dezdăunare reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Şi această construcţie juridică a fost analizată şi dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27/2011, dată în interesul legii, decizie invocată din oficiu de instanţa de recurs înainte de acordarea cuvântului în dezbaterea recursului, potrivit menţiunilor din practicaua prezentei decizii; după cum rezultă din expozeul deciziei, soluţia recursului în interesul legii a fost anticipată în mod corect de instanţa de apel.
Potrivit acestui recurs în interesul legii: „1. În acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă.
2. Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.”
Or, aplicând aceste principii la situaţia de fapt a speţei, reiese că obligaţia de recunoaştere a dreptului său la dezdăunare nu poate fi opusă de recurenta reclamantă decât entităţii notificate (prin urmare, Municpiului Bucureşti), iar pentru realizarea acestui drept este ţinută să urmeze procedura Titlului VII din Legea nr. 247/2005, procedură care este una ulterioară şi distinctă celei din Legea 10/2001 care se finalizează irevocabil la momentul pronunţării prezentei decizii.
În plus, cenzurarea procedurii derulate potrivit Titlului VII nu intră în competenţa instanţei civile care gestionează procedura Legii nr. 10/2001, ci a celei de contencios administrativ, conform art. 19 şi 20 din Cap. 6, Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În sfârşit, potrivit hotărârii pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Atanasiu ş.a. c. României din 12 octombrie 2012, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, chestiunea nefuncţionării Fondului Proprietatea (pe lângă faptul că priveşte aplicarea Titlului VII, iar nu a Legii nr. 10/2001, acte normative diferite) se cere a fi reglată în circumstanţele definite de Curte.
Astfel, în par. 189, Curtea statuează că:
„Este în primul rând obligaţia autorităţilor interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele şi dezavantajele inerente diferitelor soluţii dintre care să se poată alege”, în timp ce în paragr. 235 şi 236, sugerând măsurile cu caracter general ce se impun a fi adoptate în baza acestei hotărâri pilot, Curtea apreciază:
„Refundamentarea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.
Ţinând cont de numărul mare de persoane vizate şi de consecinţele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii ţări este considerabil, autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.”
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va repinge ca nefondat recursului reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta F.R.M., împotriva Deciziei nr. 588/ A din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5643/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5649/2012. Civil → |
|---|
