ICCJ. Decizia nr. 5057/2012. Civil
| Comentarii |
|
La data de 23 iulie 2008 reclamanta I.M.M. a chemat în judecată pe pârâții O.D.G., O.A.M., S.D.L. și S.C.M., solicitând să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 292 mp situat în București, str. Dr. Grigore Romniceanu, sector 5 și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 16 februarie 2007 și din 17 aprilie 2007.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin titlul de proprietate din 7 septembrie 1999 i s-a restituit în proprietate terenul situat în București, str. Dr. Grigore Romniceanu, sector 5, în suprafață de 292 mp, conform prevederilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, la data de 27 iunie 2000 intabulându-l în Cartea funciară, conform încheierii nr. 4760 din 27 iunie 2000.
La data de 11 februarie 2008, când s-a prezentat la sediul Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 5 pentru a achita impozitul aferent anului 2008, așa cum a procedat în fiecare an, i s-a comunicat că terenul a fost vândut și rolul este închis.
în urma demersurilor făcute la D.I.T.L. - Sector 5 și la Biroul de Carte Funciară - Sector 5 a aflat că terenul s-a vândut pârâților S. la 16 februarie 2007, iar aceștia l-au revândut pârâților O., la 17 aprilie 2007, de la birourile notariale procurând și contractele de vânzare-cumpărare, cu actele ce au stat la baza înstrăinărilor, iar pentru că niciodată nu s-a întâlnit și nu a negociat cu vreunul dintre pârâți, sau cu vreun mandatar al acestora, asupra vânzării terenului, respectiv nu a semnat vreun act și nu a încasat vreo sumă de bani de la aceștia, în paralel a formulat și o plângere penală, întrucât prin folosirea unei cărți de identitate false, respectiv falsificarea semnăturii și a titlului său de proprietate s-a reușit scoaterea terenului din patrimoniul său. Totodată, a susținut și faptul că prețurile ambelor vânzări sunt neserioase în raport cu cele ce sunt practicate pe piața liberă.
Reclamanta a susținut că: ambele titluri ale pârâților sunt lovite de nulitate, deoarece nu a existat acordul său cu privire la vânzare și nu a semnat nici un document în acest sens; actul său de identitate folosit la prima vânzare a fost falsificat, în sensul că are o altă serie și un alt număr, mențiuni greșite la adresă, altă dată a emiterii și o altă fotografie; titlul de proprietate nr. x/1999 folosit la prima vânzare este falsificat, scrisul acestuia având o dimensiune mai mică, ștampila emitentului mai mică și cu un alt caracter de litere, în același fel ca anterior fiind și ștampila Biroului de Carte Funciară; procesul-verbal din 15 decembrie 1999 folosit la prima vânzare a fost fals; semnătura vânzătoarei M.M.I., de pe cererea către notar, în vederea autentificării actului de vânzare-cumpărare a fost falsificată; certificatul de atestare fiscală din 14 februarie 2007 conține mențiuni false cu privire la achitarea integrală a obligațiilor fiscale, întrucât aceasta a achitat impozitul la data de 06 martie 2007, iar semnătura de pe actul de vânzare-cumpărare din 16 februarie 2007 este falsificată.
în final, reclamanta a arătat că la compararea titlurilor de proprietate se va putea constata că titlul său provine prin reconstituirea dreptului de proprietate de la stat, iar titlul pârâților provine prin falsificarea titlului său de proprietate, falsificările de semnătură în ceea ce o privește pe reclamantă, din cartea de identitate și din contractul de vânzare-cumpărare pentru care aceasta nu și-a exprimat niciodată consimțământul, respectiv că titlul pârâților practic nu există, că titlul reclamantei a fost intabulat în anul 2000, în timp ce pârâții și-au intabulat titlul în anul 2007.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ.
Prin întâmpinarea din data de 24 octombrie 2008 (filele 108-112) și ulterior, pârâții O.D.G. și O.A.M. au solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității lor procesuale pasive, iar, în ceea ce privește fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate în dosar.
Prin întâmpinarea din data de 17 aprilie 2009, pârâții S.D.L. și S.C.M. au solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată, achiesând la apărările pârâților O. Au arătat că reclamanta nu a indicat motivul de nulitate iar, în condițiile în care, sunt corecte susținerile din acțiune, în sensul că persoana de la care aceștia au cumpărat terenul este alta decât proprietarul, urmează a se avea în vedere faptul că au fost în eroare cu privire la calitatea persoanei cu care s-a contractat, părțile aflându-se în situația prevăzută de art. 954 alin. (2) C. civ.: "Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția".
Totodată, au susținut că nu le este imputabilă falsa reprezentare a realității în ceea ce privește calitatea persoanei cu care au contractat, specifică viciului de consimțământ, întrucât au cumpărat ca urmare a unui anunț în ziar și au revândut terenul tot printr-un anunț în ziar, perfectarea actelor durând suficient de mult timp pentru ca petenta să acționeze, dacă aceasta considera că terenul îi aparține.
Au mai arătat că tranzacția s-a efectuat cu bani lichizi întrucât cumpărătorul a aflat că suma de bani percepută drept comision bancar ar fi exagerat de mare, astfel încât, după ce inițial își manifestase voința de a efectua plata prin cont bancar, s-a optat pentru plata cash.
Prin încheierea pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 25 septembrie 2009, ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de pârâții O., conform încheierii nr. 7029 din 29 iunie 2009, pronunțată de I.C.C.J. București în dosar, s-a dispus înaintarea dosarului cauzei la Tribunalul Vâlcea.
în urma strămutării cauzei, acțiunea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 3483/90 din 19 octombrie 2009.
Astfel învestit, Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr. 269 din 1 aprilie 2010 a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâții O.D.G. și O.A.M., a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta I.M.M. și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 16 februarie 2007 la Biroul Notarilor Publici Asociați "M.D. și A.L." din București și din 17 aprilie 2007 la Biroul Notarial "E." din București.
Au fost obligați pârâții O.D.G. și O.A.M. să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 292 mp, situat în București, str. Grigore Romniceanu, sector 5 (cadastrul având 334,318 mp), astfel cum este identificat prin schița depusă la fila 126 dosar, anexată la raportul de E.iză tehnică judiciară întocmit de E. ing. Stan Constanța, schiță ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
A fost respins capătul de cerere în revendicare față de pârâții S.
Pârâții O.D.G. și O.A.M., S.D.L. și S.C.M. au fost obligați în solidar la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă și la 12.811 lei către Statul Român.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă reclamanta a înțeles să învestească instanța atât cu o cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare - cumpărare, în legătură cu care a pretins că nu a fost parte și nu și-a dat acordul (consimțământul) la perfectarea acestora, totodată, invocând și alte motive de nulitate, între care uzul de fals și falsificarea unor acte doveditoare ale dreptului de proprietate și semnăturii acesteia în calitate de pretinsă vânzătoare, înscrisuri ce au stat la baza încheierii contractului din 16 februarie 2007, urmat de cel încheiat între pârâți la data de 17 aprilie 2007, prețul neserios etc, cât și cu un capăt de cerere în revendicarea imobilului-teren ce a făcut obiectul celor două contracte.
în privința primului capăt de cerere, contrar celor afirmate pe cale de întâmpinare de pârâții din dosar, indiferent de modul în care a înțeles reclamanta să-și argumenteze în concret pretențiile deduse judecății sub acest aspect, din analiza motivelor pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, prin prisma reglementării de la art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., este fără îndoială că acțiunea nu poate fi calificată decât ca una în constatarea nulității absolute a celor două contracte de înstrăinare a imobilului revendicat de la pârâți, iar nicidecum ca și o cerere în anularea contractelor de vânzare-cumpărare respective, pretins încheiate în dauna intereselor acesteia, ca adevărat proprietar al bunului litigios, și prin falsificarea în mod fraudulos a unor date esențiale din actele prealabile utilizate, manopere fără de care nu s-ar fi încheiat contractele a căror nulitate se solicită.
în acest context, în cadrul procesual creat de titulara dreptului la acțiune, fiind evident că nu s-a urmărit anularea actelor prin invocarea unor motive ce țin de regimul juridic al nulității relative, reclamanta justificând foarte clar demersul făcut în justiție, în speță, tocmai prin faptul că terenul ce face obiectul contractelor în discuție și la care nu a participat, a fost înstrăinat prin fals și fără voința acesteia, considerând că sunt nule absolut, chiar dacă se face trimitere și la prețul neserios, tribunalul a înlăturat susținerile pârâților cu privire la excepțiile invocate, apreciind că acestea sunt neîntemeiate.
Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ., a apreciat că motivele invocate se circumscriu regimului juridic al nulității absolute al actelor contestate și a analizat cererea reclamantei din această perspectivă.
De asemenea, în privința acțiunii în revendicare, chiar dacă reclamanta nu este parte în contractul de vânzare cumpărare din 17 aprilie 2007, încheiat între pârâții S.D.L. și S.C.M., în calitate de vânzători și pârâții O.D.G. și O.A.M., în calitate de cumpărători, de vreme ce se invocă tocmai calitatea de adevărat proprietar al bunului revendicat, reclamanta justifică un interes legitim în promovarea acesteia.
Pe cale de consecință, înlăturând susținerile formulate de pârâți sub ambele aspecte, ținând cont și de împrejurarea că în astfel de acțiuni, potrivit practicii judiciare constante a instanțelor judecătorești naționale, adevăratul proprietar al bunului - imobil nu poate cere anularea actului de înstrăinare decât atunci când este vorba de existența unei nulități absolute, cum este cazul și în acest dosar, reclamanta fiind un terț față de contract, fiind de principiu că, dacă înstrăinarea unui bun se face între un vânzător, care nu este proprietarul bunului și un terț în calitate de cumpărător, bunul nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne liber să dispună de acesta, reținând că în prezenta acțiune, privită în întregul ei, reclamanta justifică atât calitatea procesuală (activă), cât și legitimarea din punct de vedere procesual-pasiv a pârâților, instanța a respins ambele excepții ridicate în mod expres de către pârâții O., ca neîntemeiate.
Cât privește fondul pricinii, prima instanță a reținut că reclamanta, cu titlul de proprietate înregistrat din 07 septembrie 1999, eliberat de Prefectura Municipiului București și procesul-verbal de punere în posesie din 15 decembrie 1999 eliberat de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a Sectorului 5 București, a făcut dovada dreptului de proprietate funciară asupra terenului în suprafață de 292 mp, situat în intravilanul Municipiului București, str. Dr. Romniceanu Grigore, sectorul 5, identificat prin dimensiunile și vecinătățile consemnate în planul de situație, anexă la procesul-verbal de punere în posesie: la Nord - str. Dr. R.G., la Sud - M.M., la Est - alee circulație pietonală (scara) și Vest - teren viran (Primărie), respectivul imobil fiind trecut în proprietatea reclamantei prin Ordinul Prefectului nr. 896 din 17 august 1999, conform cu prevederile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată.
Prin încheierea nr. 4760 din 24 august 2000 emisă în dosarul din 27 iunie 2000 de judecătorul din cadrul Judecătoriei Sectorului 5 București, delegat la Biroul de carte funciară, în temeiul art. 50 din Legea nr. 7/1996 s-a dispus intabularea dreptului de proprietate, drept dobândit prin restituire în baza legilor de fond funciar, în C.F.
Din schița întocmită de E. tehnic Săftoiu Vasile, E. autorizat de către O.N.C.G.C. și vizată de Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie al Municipiului București, a rezultat că terenul astfel restituit reclamantei, situat în str. Dr. Grigore Romniceanu, are în fapt o suprafață reală de 334,318 mp.
Din certificatele de atestare fiscală depuse în dosar, a rezultat că reclamanta a plătit până în anul 2007 inclusiv, taxele și impozitele datorate bugetului pentru terenul de 292 mp, înscris la rolul agricol sub nr. 50326437, însă, ulterior, bunul figurând ca fiind înstrăinat prin vânzare, conform celor comunicate de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5, a fost în imposibilitate de a proceda ca atare.
Martora J.M.L., audiată la cererea reclamantei (fila 193 dosar) a confirmat susținerile reclamantei.
Pârâții S.D.L. și S.C.M., au invocat faptul că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 februarie 2007 la Biroul Notarilor Publici Asociați M.D. și A.L. din București, au dobândit terenul de la reclamantă prin cumpărare, apărându-se și în sensul că, în măsura în care, sunt corecte susținerile acesteia că au cumpărat terenul de la altă persoană decât proprietarul bunului, aceștia s-ar afla în prezența situației prevăzută de textul art. 954 alin. (2) C. civ., respectiv: "Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția".
O astfel de apărare a acestor pârâți nu a fost primită, fiind înlăturată ca neîntemeiată, deoarece contractul de vânzare-cumpărare de care aceștia se prevalează în justificarea dreptului lor de proprietate a fost perfectat prin falsificarea semnăturii titularei dreptului și a altor elemente esențiale din actele care au stat la baza întocmirii acestui contract.
Falsul grosolan al datelor din actele menționate a reieșit foarte clar și cu ocazia confruntării de către instanță între înscrisurile depuse în copie la dosar cu originalul acestora și utilizate la așa zisa vânzare-cumpărare.
Tot astfel, în ceea ce privește procesul-verbal de punere în posesie nr. x/1999, a cărui copie de la fila 6 dosar corespunde actului prezentat în original, în copia acestuia de la fila 49, apare o diferență în sensul că semnătura persoanei de la poziția "am primit - numele și prenumele", este brusc întreruptă, respectiv prima literă "M" este altfel alăturată de restul literelor acelei semnături.
Totodată, la o simplă examinare a actelor dosarului se observă falsul unor date în ceea ce o privește pe reclamantă și în cazul cărții de identitate utilizate de "părțile contractante" de la data autentificării vânzării-cumpărării din 16 februarie 2007, întrucât actul de identitate utilizat (f. 12) nu corespunde cu originalul, în sensul că prezintă mențiuni greșite la adresa de domiciliu, o altă serie și un alt număr, o altă dată a emiterii și o altă fotografie, fiind fără tăgadă de dubiu că reclamanta nu ar fi apelat la folosirea unor acte falsificate în ipoteza unei reale înstrăinări a bunului.
S-a confirmat și susținerea din acțiune în sensul că și actul de atestare fiscală din 14 februarie 2007 (fila 15) conține mențiuni false cu privire la achitarea integrală a impozitului și taxelor datorate pe anul 2007, deoarece reclamanta le-a achitat în fapt la data de 06 martie 2007, conform chitanței C.E.C. depusă fila 314 dosar, cum și împrejurarea că semnătura de pe cererea adresată notarului în vederea redactării și autentificării actului de vânzare-cumpărare nu aparține reclamantei "vânzătoare", lucru ce nu poate fi combătut de cumpărătorul S.D.L., cel care a semnat la rândul său respectiva cerere (fi 1).
Așa fiind, față de modul concret în care s-a acționat, în frauda legii și a intereselor legitime ale adevăratului proprietar, atât înainte cât și la momentul în care s-a trecut la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 198/2007, fiind de prezumat și concursul unor terțe persoane la realizarea acestor manopere, au fost înlăturate și celelalte apărări formulate de pârâții S., ca nefondate.
De altfel, în urma înaintării raportului de constatare tehnico-științifică grafoscopică din 27 martie 2008 efectuat de specialiști din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București în dosarul penal, la care sunt anexate și celelalte înscrisuri care au stat la baza întocmirii lucrării tehnice de specialitate (filele 224-232 dosar), instanța a reținut ca fiind cert stabilit faptul că, în realitate: "semnătura depusă la rubrica «Vânzătoare» a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 16 februarie 2007 nu a fost executată de I.M.M.", aspect comunicat și reclamantei cu adresa din 21 aprilie 2008 a Poliției Sectorului 5 - Secția 17 Poliție, din cadrul D.G.P. a Municipiului București - fila 9 din dosar).
După ce pârâtul S.D.L. a "cumpărat" prin astfel de mijloace terenul de 292 mp (în total 334,318 mp, conform măsurătorilor cadastrale), și după ce în prealabil ambii soți pârâți S. au înscris terenul de 292 mp (plus suprafața de 42,31 mp, în folosință) la rolul lor agricol, în baza cererii-declarații din 02 aprilie 2007 (conform certificatului de atestare fiscală din 03 aprilie 2007 - fila 22) și în cartea funciară, conform încheierii din 02 martie 2007 a Oficiului de cadastru și Publicitate Imobiliară București - Sector 5, dând anterior anunțuri de vânzare a respectivului imobil, aceștia au încheiat la scurt timp, mai precis la 12 martie 2007, cu pârâții O.D.G. și O.A.M. și antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 467 la Biroul Notarial "E." - București (filele 19-20 dosar), prin care s-a convenit vânzarea lui către aceștia din urmă, cu prețul de 450.000 euro (echivalentul a 1.519.245 RON), din care s-a și achitat 50.000 euro.
Prin aceeași încheiere nr. 179978 din 02 martie 2007, dată în dosarul din 19 februarie 2007 (fila 281 dosar), s-a dispus și radierea înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, însă aceasta nu a fost comunicată decât lui S.D.L., cum reiese din chiar cuprinsul respectivei încheieri.
Prin certificatul de urbanism din 12 aprilie 2007, obținut de pârâtul S.D.L. de la Primăria Sectorului 5 București, înainte de încheierea contractului nr. x/2007, se atestă că pe terenul în suprafață de 292 mp "ce se solicită a fi înstrăinat se pot autoriza construcții noi conform caracterului zonei".
După ce ambii pârâții au solicitat aceluiași Birou Notarial "E.", din București, redactarea și întocmirea actului autentic, conform celor convenite anterior, potrivit cererii de la fila 23 dosar, la data de 17 aprilie 2007, s-a perfectat și cel de-al doilea contract a cărui nulitate se solicită, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007, prin care pârâții S. au înstrăinat pârâților O. terenul în litigiu în suprafață de 292 mp (334,318 mp din măsurătorile cadastrale), cu mențiunea că la negocierile dintre pârâți și la notariat au fost prezentate și înscrisurile care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 2007, după cum reiese și din conținutul acestuia, vânzătorul S.D.L., înstrăinând terenul, personal și ca mandatar al soției sale S.C.M. în baza procurii autentificată din 12 martie 2007 de B.N. "E." (nerevocată până în prezent), garantând pe cumpărători de orice evicțiune, totală sau parțială, conform art. 1337 C. civ.
La solicitarea B.N. "E." (notar E.C.) către Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară - Sector 5, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2007 a fost înscris pe numele pârâților O. în cartea funciară - București, conform încheierii nr. 790424 din 18 aprilie 2007 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Sector 5 (f. 166 dosar).
S-a mai reținut că pârâții O., așa cum au precizat la interogatoriu, au aflat despre vânzarea terenului în litigiu de pe site-urile agențiilor imobiliare din București, respectiv că vânzarea - cumpărarea a fost intermediată de către R.D.C. (actualmente P.), ca reprezentant al agenției denumită "Agenția Imobiliară "C.R.D.D.B.", cu care s-a încheiat și un contract de vizionare și comision în acest scop (prin tatăl pârâtei), iar persoana în cauză audiată ca martor (filele 246-247) a confirmat că plata prețului real convenit de părți, acela în cuantum de 450.000 euro, a fost achitat cash vânzătorului, la cererea acestuia din urmă, deși banii erau depuși atunci la Bancă, iar aceasta deoarece vânzătorul nu ar fi dorit să plătească nici un comision la retragerea lor din Bancă.
Martora pârâților O. a declarat că a participat atât la încheierea antecontractului cât și a contractului de vânzare-cumpărare, vizionând terenul împreună cu părțile, cu mențiunea că tatăl pârâtei O. (A.A.) a fost sursa fondului pentru cumpărarea terenului în vederea edificării unei construcții, respectiv că aceasta nu a constatat nereguli în privința actelor prezentate, pârâților, cunoscând că banii au fost dați vânzătorului de cumpărători la biroul notarial, contractul de vizionare nr. 161/17 aprilie 2007 pentru intermedierea cererii de cumpărare a unui imobil, încheiat între SC C.R.D.D. SRL și tatăl pârâtei fiind depus în copie la filele 255 - 256 și 392 - 393 din dosar.
Pârâtul O.D.G., având funcția de ofițer specialist în cadrul Corpului de control al ministrului Administrației și Internelor, a declarat la interogatoriul luat la cererea reclamantei (fila 244) că s-a interesat de identitatea vânzătorilor la Centrul Național al Bazelor de Date și Evidența Persoanelor (C.N.B.D.E.P.), cu ocazia încheierii antecontractului de vânzare cumpărare din 12 martie 2007, dar "nu au fost probleme", iar conform propriilor precizări și potrivit actelor existente în dosar, a vizionat terenul în discuție în lunile ianuarie, februarie sau martie 2007, însă nu a verificat titlul de proprietate din 07 septembrie 1999 și celelalte acte prezentate de către vânzător la notariat, ci doar le-a citit, ambii pârâți relatând că nu au observat nereguli la înscrisurile respective.
Același pârât a menționat că nu i s-a părut nefiresc nici faptul că vânzătorul înstrăinează terenul către aceștia la numai două luni după ce fusese cumpărat și că nu are cunoștință de faptul că cel în cauză este trimis în judecată pentru infracțiuni săvârșite în tranzacții imobiliare de același gen, precum aceea din acțiunea de față.
Conform adresei nr. 251063 din 16 octombrie 2008 emisă de Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor către Tribunalul București (fila 106 dosar), a rezultat că S.D.L. figurează în baza de date cu domiciliul în mun. Pitești, str. Bradului, județ Argeș, la aceeași adresă de domiciliu soția pârâtă S.C.M. (singura diferență fiind "se. B", la același imobil), dar pârâtul figurând și cu mențiunea de "emigrat în Spania în 1992".
Așa cum s-a demonstrat în dosar, pârâtul S. figurează în calitate de inculpat în dosar al Tribunalului București, secția penală, având ca obiect infracțiuni de corupție (Legea nr. 78/2000) - art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. și art. 291 C. pen., din Rechizitoriul întocmit la data de 23 martie 2009 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în dosar, rezultând că acesta a fost cercetat, alături de alți inculpați, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la tentativă la înșelăciune, prev. și ped. de art. 26, combinat cu art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., în activitatea sa infracțională reținându-se că s-a folosit, cu concursul unei alte persoane interpusă în tranzacție (ca și în cazul în speță), de un contract de vânzare falsificat, iar contractul având ca obiect terenul supus vânzării neexistând în realitate, stabilindu-se că inculpații aveau acces la actele originale de proprietate existente în arhiva Direcției de Taxe și Impozite Locale, de unde erau reperate și datele de identitate ale adevăratului proprietar, din actele de cercetare penală reieșind, deci, că același pârât s-a mai folosit de un contract de vânzare - cumpărare falsificat și de o persoană interpusă, făcând anterior și demersurile pentru a obține întabularea dreptului de proprietate, în încercarea de a vinde un alt imobil, cu o valoare aproximativă de 531.000 euro.
Rezumând cele mai sus reținute din probatoriu, cu precizarea că, în privința pârâților S., deoarece aceștia nu s-au prezentat pentru a răspunde la interogatoriul solicitat de reclamantă (filele 402-411 dosar), deși au fost legal citați, s-a făcut și aplicațiunea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., înlăturând apărările și susținerile invocate de către pârâții din dosar referitoare la fondul capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, instanța a admis această cerere ca fiind întemeiată, astfel cum a fost formulată.
Așa cum s-a reținut la soluționarea excepțiilor, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a actelor autentice de vânzare-cumpărare, în considerarea faptului că terenul care a făcut obiectul celor două vânzări succesive nu aparține vânzătorilor S. și pentru faptul că aceasta nu a avut calitatea de vânzător în primul contract de vânzare-cumpărare, act la care nu și-a dat acordul.
în principiu, pentru perfectarea unui astfel de contract este necesar ca vânzătorul să fie titularul dreptului ce se înstrăinează, altfel, vânzătorul nu poate transmite cumpărătorului dreptul care face obiectul contractului, iar bunul nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne liber să dispună de acesta, iar adevăratul proprietar, ca și terț față de contract, putând să ceară anularea actului de înstrăinare numai atunci când este în discuție existența unei nulități absolute.
Tribunalul a reținut, în privința pârâților S., raportat la probele administrate că nu pot fi considerați cumpărători (și consecutiv, vânzători) de bună-credință în contractele suspuse judecății, respectiv că acestora nu le poate profita nici reglementarea cuprinsă la art. 954 alin. (2) C. civ., referitoare la pretinsa eroarea asupra persoanei cu care s-a contractat (de către S.D.L.) la 16 februarie 2007, fiind dovedit modul fraudulos în care s-a acționat pentru așa-zisa lor "cumpărare" a terenului proprietatea reclamantei.
Referitor la apărările de fond formulate de pârâții O. cu privire la protecția dreptului lor dobândit cu că pârâții O. nu au acționat cu diligenta necesară și că nu au făcut toate demersurile posibile spre a se informa asupra realității actelor și a terenului, pentru a se prevala de dobândirea dreptului conform erorii comune și invincibile.
în literatura juridică, efectul nulității este conținut în expresia: quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul nu poate produce nici un efect).
Este adevărat că, așa cum au învederat pârâții din prezenta cauză, sunt cazuri când una sau mai multe persoane expun în mod public anumite conduite din care terții trag o anume concluzie cu privire la o stare de fapt și de drept.
în astfel de situații, aparența este constituită dintr-o situație veridică, dar contrară realității, iar ea poate să creeze, în anumite condiții și împrejurări, o situație juridică valabilă, deși dreptul aparent este un drept imaginar, terții încrezându-se în existența acestuia, deși dreptul nu are în fapt nici o bază reală.
O persoană, fără a fi titularul real al unui drept, dar îndeplinind un act juridic în această calitate (de fapt, fără a avea o calitate reală), actul instrumentat își va produce pe deplin efectele și împotriva titularului veritabil al dreptului, care se va putea prevala, totuși, în contra celor în cauză, de inopozabilitatea actului.
în corelația dintre aparență și buna-credință, eroarea terților (în lipsa căreia nici nu ar exista aparență), trebuie să fie comună {error communis) și individuală.
Legea civilă (art. 1898 C. civ.) consideră că buna-credință este prezumată în orice raport juridic, producând efecte juridice proprii, după cum și dolul, frauda, sau abuzul de drept, ca expresii ale relei-credințe, produc efecte juridice proprii, aceasta fiind definită în doctrină drept credința eronată și scuzabilă, protejată de lege, constând în a crede din eroare că se acționează conform normei legale.
Dacă o persoană, titular aparent al unui drept, încheie un act juridic cu un terț de bună-credință, actul poate fi declarat valabil și chiar opus adevăratului titular al dreptului, numai când titularul aparent al dreptului creează o eroare comună la toți membrii comunității, cu care el intră în relații sociale (dar nu neapărat la toți), de așa natură încât fiecare dintre ei îl consideră adevăratul titular.
Pe de altă parte, terțul, cu care titularul aparent încheie actul juridic, este în eroare el însuși, caz în care, eroarea devine factorul determinant al bunei-credințe.
Deci, conform celor de mai sus, principiul validității aparenței în drept "error communis facit jus" (eroarea comună creează/ statornicește dreptul) cuprinde două elemente esențiale: buna-credință a terțului ce încheie actul cu titularul aparent și existența unei erori comune, constând în convingerea formală și general admisă că titularul aparent este însuși adevăratul titular al dreptului, fiind vădit că între titularul veritabil (adevăratul proprietar) al dreptului de proprietate și terțul subachizitor (de bună-credință) nu există nici un raport juridic.
Este necesar însă ca persoana în cauză să se fi aflat într-o "eroare legitimă", invincibilă și de neînlăturat, în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, ca elemente materiale ale aparenței în drept putând fi enumerate: o măsură de publicitate, un act juridic sau unele împrejurări de fapt, notorietatea publică și persistența acesteia timp îndelungat, în sensul perpetuării în timp a convingerii formate din partea tuturor că titularul aparent este titularul veritabil al dreptului.
Or, pentru pârâții O., numai încrezându-se într-o situație aparentă creată artificial de vânzător: prin încheierea primului contract pe baza unor acte falsificate, înscrierea terenului în C.F. și la rolul agricol și obținând de la primărie un certificat în care se face mențiune că pe teren se poate construi (obiectiv esențial urmărit de cumpărător), dar neefectuând minime verificări în privința realității actelor ce au stat la baza primului contract de vânzare-cumpărare și la persoana vânzătorului, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă a vândut terenul la numai 2 luni de la pretinsa achiziție, timp în care este evident că nu avea cum să devină de notorietate "dobândirea" dreptului său de proprietate, chiar dacă fusese înscris în C.F., în condițiile în care mijloacele mass media din București au făcut și fac în mod frecvent anunțuri publice cu privire la situații similare de tranzacții imobiliare ilegale, nu se poate reține că s-au aflat în situația favorabilă instituită de o aparență care să conducă la salvarea actului juridic de la sancțiunea nulității, respectiv că s-ar fi aflat într-o eroare comună, invincibilă - de neînlăturat, pentru a se recunoaște, astfel, ca fiind legală operația ce încalcă în realitate normele legale.
în doctrină s-a afirmat (valabil și în cazul în speță) că, în acest demers al terțului trebuie stabilit dacă perspicacitatea și prudența celui în cauză (apreciere in concreto), puteau să înlăture eroarea, prin raportare la media oamenilor mijlocii (apreciere in abstractei), pentru o astfel de persoană luându-se în considerație, de pildă: gradul de pregătire generală, calitățile profesionale, timpul de reflecție etc.
Tribunalul a apreciat că pârâții O., intelectuali fiind și la gradul de pregătire generală al acestora, mai ales pârâtul, care chiar dispunea de toate resorturile necesare, prin natura pregătirii sale de înaltă calificare și funcțiunea cu totul specială îndeplinită în cadrul Ministerului Administrației și Internelor, nu au depus toate diligentele ce se impuneau pentru a se informa asupra situației juridice a bunului, a actelor prezentate de către vânzător și chiar în privința celui cu care contractează (cunoscut cu antecedente penale), pentru a nu exista nici cea mai mică îndoială în această privință, deoarece numai o atare atitudine și conduită ar fi putut conduce la salvarea actului încheiat cu un neproprietar, simpla bună-credință de a fi dat crezare unei aparențe de proprietate nefiind suficientă pentru valabilitatea actului.
Pe de altă parte, deși prezumată și înțeleasă în sensul dispozițiilor art. 1898 C. civ. (aplicabile prin analogie), buna-credință a terțului nu va exista decât atunci când atitudinea părții care o invocă este în afara oricărei îndoieli culpabile.
Pentru a cunoaște dacă o persoană a acționat cu bună-credință, așa cum se pretinde și de către pârâții-cumpărători, trebuie să se aibă în vedere toate acțiunile, inclusiv cele care se referă la prudență și diligentă la data încheierii actului juridic.
Cumpărătorii-pârâți din prezenta cauză nu se află într-o astfel de situație, de vreme ce ei puteau să constate cu o minimă diligentă că actul de proprietate și actele de la baza acestuia, purtau fie o semnătură cu caractere diferite în ceea ce o privește pe reclamantă, în calitatea sa de prim proprietar al bunului, fie mențiuni false în ștampilele aplicate pe unele dintre acestea, după eliberarea titlului de proprietate în temeiul legilor de fond funciar și nici nu au cerut concursul vreunui specialist pentru examinarea acestora, citindu-le doar și încrezându-se numai în situația evocată de vânzători, dar urmărind perfectarea rapidă a actelor, la un preț considerabil (care nu este de loc unul neserios), sacrificând totul pentru edificarea unei construcții, de unde și concluzia că pârâții nu s-au aflat într-o eroare de neînlăturat, preferând să încheie în astfel de condiții o convenție ce s-a dovedit apoi a fi ilicită, respectiv fondată pe fraudă la lege și în detrimentul adevăratului proprietar, toate aceste elemente fiind de natură să contrazică și buna lor credință.
Or, toate aceste obligații care le reveneau cumpărătorilor, la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare contestate, au fost nesocotite, ceea ce i-a îndepărtat posibilitatea de a invoca situația cumpărătorului (terț-achizitor) de bună-credință.
Nulitatea titlului pârâților S. conduce și aceasta la nulitatea actului pârâților O., ca efect al principiilor "quod nullum est nullum producit effectum", "restitutio in integrum" și "resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis" (anularea dreptului transmițătorului atrage anularea dreptului dobânditorului). Pe cale de consecință, pe baza probelor produse în dosar, reținând și faptul că reclamanta nu și-a dat acordul la transmiterea terenului în litigiu către vreunul dintre pârâți, prin vânzare-cumpărare, în temeiul dispozițiilor art. 968 și urm., admițând acest capăt de cerere, prima instanță a constatat că ambele contracte încheiate în condițiile arătate sunt lovite de nulitate absolută.
în ceea ce privește capătul de cerere în revendicarea terenului litigios de către reclamantă de la pârâții cumpărători ai acestuia, în cadrul procesual de față, trebuie pornit de la faptul că, prin definiție, acțiunea petitorie în revendicare imobiliară este acea acțiune reală pusă la dispoziția proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, iar potrivit reglementării cuprinse în textul art. 480 și urm. C. civ., aceasta poate fi introdusă la instanța de judecată numai de către titularul unui drept real de proprietate, exclusiv și determinat, asupra unui bun, și numai în contra celui care deține bunul revendicat fără un just titlu.
Astfel cum s-a decis în mod constant în practica instanțelor judecătorești naționale, dacă ambele părți litigante invocă un titlu, provenind fiecare de la același proprietar inițial, soluția rațională în atare situație este aceea că are câștig de cauză partea al cărei titlu, în urma comparării titlurilor, este preferabil din punct de vedere juridic sau partea care a dobândit și a transcris mai întâi dreptul său în evidențele cadastrale, de carte funciară, dobândirea dreptului real de proprietate operând de la data înscrierii transmisiunii bunului în cartea funciară.
Regula actori incumbato proba?io, înscrisă în textul art. 1169 C. civ., are preeminență în instrucția judiciară a revendicării imobiliare, în sensul că sarcina probei dreptului preferabil, incumbă întotdeauna reclamantului din orice proces.
în speță, atâta timp cât titlul de proprietate al reclamantei nu a fost anulat și aceasta însăși nu l-a înstrăinat dintr-o cauză autorizată de lege, era îndreptățită să revendice terenul de la terțul deținător chiar dacă el s-ar fi pretins a fi cumpărător de bună-credință, calitatea ei de adevărat titular al dreptului nefiind desființată.
Cum în prezenta acțiune, reclamanta nu a dovedit că pârâții S. au rămas și în posesia terenului revendicat după înstrăinarea lui către pârâții O., întrucât nu s-a cerut în mod expres și repunerea părților în situația anterioară ca efect al nulității primului contract de vânzare, nefiind întrunite condițiile și cerințele art. 480 C. civ., cererea în revendicare față de acești pârâți a fost respinsă.
în schimb, stabilindu-se că imobilul-teren în suprafață de 292 mp (cadastrul măsurând - 334,318 mp), se află în prezent în stăpânirea nelegitimă exclusivă a pârâților O., titlul acestora fiind anterior constatat nul absolut (înscris în C.F. ulterior titlului revendicantei (titlu mai bine caracterizat, oricum, decât cel al pârâților), făcând aplicarea normelor legale menționate, prima instanța a admis cerere ca fiind întemeiată și a obligat pe cei doi pârâți să lase în deplină proprietate și posesie terenul revendicat de către reclamantă, astfel cum acesta este identificat ca amplasament și vecinătăți prin schița cadastrală anexată la E. întocmită de ing. S.C. (fila 126 dosar), schiță care va face parte integrantă din prezenta hotărâre.
în baza prevederilor art. 274 C. proc. civ., pârâții S. și O. au fost obligați să plătească în solidar suma în cuantum de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecate către reclamantă, constând în onorariu pentru E., toate celelalte cheltuieli rămânând în sarcina pârâților, fiind în culpă procesuală.
De asemenea, văzând și dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 51 din 21 aprilie 2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări prin Legea nr. 193/2008, potrivit cu care, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale, pârâții au fost obligați să plătească în solidar suma în cuantum de 12.811 lei, reprezentând taxele judiciare de timbru de plata cărora reclamanta a fost scutită, către Statul Român.
împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din 10 decembrie 2009, în termen legal, au formulat apel pârâții O.D.G. și O.A.M., susținând că sunt nelegale și netemeinice pentru următoarele considerente:
1. Cererea de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru în cuantum de 12.811 lei a fost admisă cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008, întrucât veniturile lunare rezultate din pensia reclamantei sunt superioare cuantumului fixat de către legiuitor pentru acordarea acestui ajutor.
2. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei din acțiunea în nulitate a contractului de vânzare-cumpărare din 17 aprilie 2007, este întemeiată și urmează a fi admisă.
în dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că, contrar susținerilor instanței de fond, nu ne aflăm în situația unei cereri privind constatarea nulității absolute a actului juridic, ci în situația unei nulități relative și potrivit practicii și literaturii de specialitate, într-o asemenea situație este vorba de vânzarea lucrului altuia, situație în care vânzarea este anulabilă, iar pretinsul proprietar nu poate invoca nulitatea, nefiind parte în contract.
3. în ceea ce privește fondul acțiunii în constatare nulitate/anulare a titlului acestora de proprietate, buna lor credință la dobândirea imobilului împiedică acțiunea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Apelanții susțin că în mod greșit prima instanță a reținut că aceștia nu au fost de bună-credință la cumpărarea imobilului, înlăturând apărarea formulată de către aceștia, deși la baza întocmirii contractului de vânzare-cumpărare a stat un alt act de vânzare-cumpărare autentic, transcris în cartea funciară, perfectat de notar.
împrejurările reținute de prima instanță ca înlăturând buna lor credință nu sunt de natură a învinge prezumția de bună credință reglementată de dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ.
4. Buna credință a acestora este dublată de o eroare comună și invincibilă privind calitatea de proprietar al vânzătorului, izvor de drepturi potrivit principiului error communis facit jus.
S-a susținut că punctul de vedere reținut de instanță este greșit cu privire la neîndeplinirea condițiilor aplicării acestui principiu întrucât, referitor la situațiile în care se poate reține eroarea comună, literatura de specialitate a reținut: "pe plan material, aparența poate fi creată de sistemul de publicitate, de regularitatea formală a titlului în baza căruia titularul aparent și-a înscris dreptul de proprietate în registrul de publicitate și a tratat cu terțul de bună credință".
Au susținut că în situația lor există o veritabilă eroare comună, invincibilă, întrucât nu puteau să-și dea seama că pârâții S. au încheiat contractul cu o persoană ce nu era adevăratul proprietar al terenului, din moment ce situația juridică era deja verificată cu ocazia încheierii primului contract.
Nu s-a avut în vedere faptul că terenul le-a fost prezentat de către o agenție imobiliară ce-l avea la tranzacționare și care i-a asigurat de calitatea de proprietar real al vânzătorului, ce a fost verificată prin înscrisurile ce le-au fost prezentate și prin extrasul de carte funciară.
Se impunea ca instanța de fond să rețină buna lor credință dublată de aparența de drept la încheierea actului de vânzare-cumpărare, situație ce constituie un veritabil mod de dobândire a dreptului de proprietate și drept consecință respingerea acțiunii formulate împotriva acestora.
La 16 noiembrie 2010 s-a depus la dosar apelul formulat de apărătorul intimaților-pârâți S.D.L. și S.C., în temeiul prerogativelor consfințite de art. 69 C. proc. civ., împotriva aceleiași sentințe, prin care s-a susținut că sentința este nelegală și netemeinică, întrucât intimații-pârâți au achiziționat terenul care constituie obiectul pricinii, în calitate de cumpărători de bună credință, având convingerea că persoana care le-a vândut suprafața de teren este proprietara acestuia, conform actelor prezentate și a cărții de identitate, cu atât mai mult cu cât tranzacția s-a efectuat de către un notar, la cabinetul acestuia.
S-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii formulată de reclamantă întrucât aceștia sunt terți achizitori de bună credință.
Curtea de apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 23 din 16 februarie 2011 a respins, ca nefondate, apelurile pârâților.
Cu privire la apelul formulat de către apelanții-pârâți O.D.G. și O.A.M., Curtea a constatat că primul motiv de apel, care vizează nelegalitatea încheierii de ședință din 10 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, prin care a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă sub forma scutirii de la plata taxei de timbru în cuantum de 12.811 lei, este neîntemeiat întrucât cererea a fost admisă cu respectarea prevederilor art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008.
Potrivit acestui text de lege, ajutorul public judiciar se poate acorda și în alte situații, proporțional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiție, inclusiv din cauza diferențelor de cost al vieții dintre statul membru în care acesta își are domiciliul sau reședința obișnuită și cel din România.
Cum în speță cuantumul taxei judiciare de timbru stabilită pentru acțiunea în revendicare formulată de reclamantă era mult prea mare în raport de veniturile acesteia, pentru a avea acces liber la justiție, în mod corect instanța de fond i-a admis cererea de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru.
Celelalte motive de apel invocate de către pârâții O. reprezintă de fapt apărările formulate de către aceștia și la instanța de fond, așa cum rezultă din întâmpinarea depusă la prima instanță de către aceștia.
Curtea a confirmat situația de fapt reținută de prima instanță și a constatat că, în raport de probatoriul administrat în cauză, în mod corect tribunalul a statuat că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată.
Cu privire la susținerea nelegalității sentinței în sensul că prima instanță în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei din acțiunea formulată împotriva acestora, Curtea a constatat că este neîntemeiată.
Acțiunea formulată de către reclamantă împotriva pârâților a avut două capete de cerere, respectiv primul capăt - revendicarea suprafeței de 292 m.p. în conformitate cu art. 480 C. civ. și al doilea capăt - constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 16 februarie 2007 și din 17 aprilie 2007.
Instanța de fond în mod corect a respins excepția invocată de pârâții O., a lipsei calității procesual active a reclamantei și nu se impune schimbarea soluției, întrucât s-a dovedit cu raportul de constatare tehnico-științifică din 27 martie 2008 că nu aparține reclamantei semnătura care se află în dreptul numelui său în contractul de vânzare autentificat sub nr. 198 din 16 februarie 2007, deci a lipsit una din condițiile esențiale de validitate a contractului, consimțământul.
Cum din actele dosarului rezultă că acest contract a fost încheiat prin fraudă la lege, în mod corect a statuat instanța de fond aplicabilitatea principiului conform căruia "quod nullum est, nullum producit effectum".
Fiind în prezența unei nulități absolute în cazul contractului de vânzare-cumpărare inițial și cel de-al doilea contract de vânzare-cumpărare, care are aceiași obiect, este lovit de nulitate absolută.
Oricum, calitatea procesuală activă a reclamantei în cauză este dată de titlul de proprietate deținut de către aceasta cu privire la terenul din litigiu, având posibilitatea să-l revendice în conformitate cu dispozițiile art. 480 C. civ.
Cele două critici aduse de către apelanți în ceea ce privește nelegalitatea și netemeinicia admiterii acțiunii, constând în faptul că instanța de fond nu a avut în vedere buna credință a acestora dublată de o eroare comună și invincibilă, nu pot fi primite în cauză având în vedere caracterul absolut al dreptului de proprietate în raporturile cu orice persoană și modalitatea în care reclamanta a fost deposedată de terenul din litigiu.
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă faptul că reclamanta a dovedit că este proprietara terenului revendicat, respectiv aceasta a redobândit dreptul de proprietate în baza titlului de proprietate din 7 septembrie 1999, emis de Prefectura Municipiului București asupra terenului de 292 m.p., în conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, teren ce a fost intabulat în cartea funciară, conform încheierii nr. 4760 din 27 iunie 2000.
Prin urmare, reclamanta beneficiază de acest bun asupra căruia are drept de proprietate, drept garantat atât de dispozițiile interne prin Constituție, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Apelanții-pârâți O. au dobândit imobilul de la pârâții S., care, la rândul lor l-au dobândit în baza unui contract nesemnat de reclamantă și în situația în care nu a fost prezentă la notariat, fiind folosită o carte de identitate falsificată.
Prin compararea titlurilor invocate de părți, corect prima instanță a dat câștig de cauză reclamantei, adevăratul proprietar care are în original titlul de proprietate.
în mod just nu au fost admise apărările pârâților O. la instanța de fond, având în vedere faptul că titlul invocat de către aceștia, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 aprilie 2007, nu poate fi opozabil reclamantei, actul acestora fiind constituit în baza unui contract falsificat, la încheierea căruia s-au depus copii neconforme cu originalul, cu ștampila Primăriei Municipiului București și o ștampilă falsificată a Biroului de Carte Funciară.
Contractul de vânzare-cumpărare al acestora fiind un act subsecvent primului contract falsificat, lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu fraudă la lege, este de asemenea lovit de nulitate absolută.
Curtea nu a reținut susținerile invocate de către apelanții O. în sprijinul bunei lor credințe pe motivarea că pârâții S. erau intabulați ca fiind proprietari ai imobilului și nici teoria aparenței în drept, față de fraudarea legii cu ocazia încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, așa cum corect a reținut și prima instanță.
S-a stabilit cu probele de la dosar faptul că pârâții S. au fost de rea-credință când au încheiat actele de vânzare-cumpărare, respectiv cu ocazia încheierii primului contract s-a folosit o carte de identitate falsă a reclamantei, o copie xerox falsificată a titlului de proprietate al acesteia, o copie xerox falsificată a procesului-verbal de punere în posesie (filele 12-14,183, 271, 273, 269, 282, 299 și 300).
Deși în conformitate cu art. 1899 C. civ. buna-credință se prezumă, în speță aceasta nu se poate aplica, având în vedere faptul că pârâții nu s-au comportat ca un bonus pater familia la dobândirea terenului printr-un act oneros, respectiv nu au avut un comportament activ în ceea ce privește imobilul pe care îl cumpărau.
în situația în care aceștia ar fi solicitat originalul titlului de proprietate ar fi constatat că pârâții S. nu îl dețin, iar copia xerox purta ștampila Primăriei Municipiului București, deși emitentul era Prefectura Municipiului București, cele două instituții neavând nimic în comun.
Prin întâmpinarea depusă la dosar apelanții au precizat că nu le-au fost prezentate înscrisurile, respectiv titlul de proprietate, încheierea de intabulare și procesul-verbal de punere în posesie care au stat la baza încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, ori o asemenea tranzacție pentru care s-a achitat prețul de 450.000 euro impunea verificarea actelor de proprietate prezentate de vânzător, cât și a actelor care au stat la baza transmiterii anterioare a dreptului de proprietate.
Curtea a constatat că în speța de față nu există o eroare comună și invincibilă, așa cum susțin apelanții, întrucât printr-o verificare atentă aceștia ar fi putut constata falsitatea copiei xerox a titlului de proprietate al reclamantei, folosită la notariat și respectiv că titlul de proprietate al pârâților S. nu a fost constituit în mod valabil.
Prin urmare, Curtea a reținut că tribunalul a stabilit corect situația de fapt și a aplicat corespunzător dispozițiile legii, astfel încât nu se impune schimbarea sau desființarea soluției pronunțată în cauză.
Referitor la apelul formulat de către apelanții-pârâți S.D.L. și S.C., Curtea a constata că excepția invocată de către apelanții-pârâți O.D. și O.A. privind lipsa dovezii calității de reprezentant este nejustificată în raport de dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ.
Conform acestui text de lege, avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar rară mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite, orice cale de atac împotriva hotărârii date.
Prin urmare, calea de atac a apelului a fost formulată de apărătorul care i-a reprezentat pe pârâții S. la instanța de fond, în temeiul prerogativelor consfințite de textul de lege enunțat anterior.
Critica adusă sentinței de acești apelanți, prin apărător, este aceea că prima instanță în mod greșit a reținut că aceștia nu au fost cumpărători de bună-credință deși actele au fost încheiate de către un notar și au solicitat respingerea acțiunii.
Curtea a constatat că apelul este neîntemeiat și l-a respins, reținând că în mod corect a stabilit instanța de fond situația de fapt, că pârâții S. nu sunt cumpărători de bună-credință iar actul întocmit la notariat este lovit de nulitate absolută, pentru lipsa consimțământului.
împotriva acestei decizii au declarat recurs la data de 4 aprilie 2011 (potrivit ștampilei poștei aplicată pe plicul de la fila 7 - dosar recurs) pârâții S.D.L. și R.C.M.
La data de 4 mai 2011 (potrivit ștampilei poștei aplicată pe plicul de la fila 24 - dosar recurs), peste termenul legal, au declarat recurs împotriva aceleași decizii pârâții O.D.G. și O.A.M., care la aceeași dată au solicitat și repunerea în termenul de exercitare a recursului.
Motivând cererea de repunere în termenul de recurs, pârâții O.D.G. și O.A.M. au arătat că decizia le-a fost comunicată în data de 18 martie 2011, procedura realizându-se prin afișare la domiciliul lor din București, Calea 13 septembrie.
Au susținut că la data realizării procedurii de comunicare nu se aflau la adresa de domiciliu fiind plecați în străinătate, întrucât pârâta O.A.M. trebuia să onoreze un contract de muncă începând cu data de 8 martie 2011. Plecarea lor în străinătate a fost intempestivă și în regim de urgență pentru a nu pierde acest angajament de muncă. Soțul s-a întors în țară în data de 19 aprilie 2011, când a luat cunoștință de hotărâre și a inițiat demersurile în vederea atacării ei. Au arătat că sunt incidente în această situație dispoz. art. 103 alin. (1) teza finală C. proc. civ., această împrejurare de fapt fiind un caz de forță majoră.
La termenul de judecată din 29 iunie 2012, înalta Curte a pus în discuția părților cererea de repunere în termenul de motivare a recursului pârâților O.D.G. și O.A.M. și excepția tardivității acestuia, invocată de intimata - reclamantă.
înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de pârâții O.D.G. și O.A.M. pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ. " Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."
Potrivit dovezilor de comunicare a deciziei recurate, aflate la filele 165, 166 dosar apel, procedura s-a realizat prin afișare la domiciliul acestor părți (indicat prin cererea de apel) în București, sector 5, Calea 13 septembrie, la data de 18 martie 2011, cum de altfel confirmă și recurenții-pârâți iar de la această dată, potrivit textului legal anterior menționat, curge termenul de recurs.
Pârâții au motivat cererea de repunere în termenul de recurs prin aceea că au fost plecați din țară în perioada comunicării deciziei atacate și au invocat incidența dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., întrucât au fost împiedicați în exercitarea în termen a recursului printr-o împrejurare mai presus de voința lor.
împrejurarea învederată de pârâții O. că nu au putut depune motivele de recurs întrucât nu au fost în țară nu îndeplinește, însă, cerințele prevăzute de art. 103 alin. l teza II C. proc. civ., întrucât nu se circumscrie unei împrejurări mai presus de voința lor, care să îi fi pus în imposibilitatea obiectivă de a ataca decizia care îi nemulțumește.
în sensul art. 103 alin. (1) C. proc. civ. împrejurarea mai presus de voința părții trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de către recurenți.
La data de 8 martie 2011, când susțin că au plecat din țară, recurenții știau că trebuie să primească decizia instanței de apel, care se pronunțase în cauză din data de 16 februarie 2011, și puteau depune minimele diligente pentru a mandata avocatul să depună motivele de recurs, cu atât mai mult cu cât au fost reprezentați pe toată derularea litigiului de apărător.
în acest sens, nimic nu îi împiedica, pentru a preveni nerespectarea termenului de recurs, în a alege un domiciliu procedural la adresa persoanei care putea să le aducă la cunoștință data comunicării deciziei sau să anunțe instanța de apel o nouă adresă unde se putea face comunicarea deciziei instanței de apel.
Art. 103 C. proc. civ. reglementează repunerea în termen în condiții restrictive, în situații asimilabile forței majore iar situația invocată de recurenți, care nu au depus nicio diligentă în a-și proteja interesul, nu poate determina reținerea îndeplinirii cerințelor art. 103 C. proc. civ.
Potrivit procesului-verbal de îndeplinire a procedurii, recurenților - pârâți O. le-a fost comunicată decizia atacată la data de 18 martie 2011 iar, potrivit art. 301 C. proc. civ., recursul trebuia declarat în termen de 15 zile calculat de ia această dată (potrivit art. 101 alin. (3) C. proc. civ.), respectiv în data 4 aprilie 2011.
Prin urmare, în cauza dedusă judecății, în raport de data comunicării deciziei instanței de apel, recurenții au depășit acest termen legal, astfel încât, înalta Curtea urmează a constata că acesta este tardiv declarat, situație în care nu se mai impune analizarea motivelor lor de recurs.
Pârâții S.D.L. și R.C.M. au criticat hotărârea instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
O primă critică vizează, în opinia pârâților, un viciu de procedură al comunicării deciziei atacate. Avocatul pârâților a susținut că aceștia sunt în prezent divorțați, locuiesc fiecare la altă adresă, necunoscută, diferită de cea de la ultimul domiciliu comun.
O altă critică exprimă nemulțumirea pârâților care consideră decizia atacată ca fiind nelegală întrucât ei au fost cumpărători de bună credință, având convingerea că persoana care le-a vândut imobilul este și proprietarul acestuia, tranzacția s-a efectuat în fața unui notar, situație de natură a elimina orice suspiciune cu privire la valabilitatea contractului încheiat, aparent neexistând nici un viciu pentru încheierea lui validă.
Se critică și faptul că instanța de apel și-a depășit atribuțiile, substituindu-se instanței penale, fără însă ca pârâții să dezvolte prin argumente această susținere.
Ultima critică se referă la greșita lor obligare la plata cheltuielilor de judecata în raport de soluția dată de prima instanță și menținută de instanța de apel, de respingere a acțiunii în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu ei.
înalta Curte analizând recursul pârâților S.D.L. și R.C.M. îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
în ceea ce privește primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se reține că nu este fondată critica.
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenții susțin că nemaiavând aceeași adresă pe care au indicat-o în dosarul cauzei, procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.
Așa cum rezultă din cererea de apel, formulată de avocatul S.F., în numele și pentru pârâți, aflată la fila 83 dosar apel, acesta a precizat ca toate actele de procedură să fie comunicate la adresa cabinetului său de avocatură în bd. Eroilor, jud. Argeș, arătând, totodată, că pârâții s-au despărțit și nu se știe unde locuiește fiecare dintre ei.
Instanța de apel, luând act de această situație și de faptul că părțile și-au ales un domiciliu procesual la apărătorul lor, a procedat la citarea acestora la adresa domiciliului ales, în conformitate cu dispozițiile art. 98 C. proc. civ.
Lipsa de procedură în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie o nulitate relativă ce poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată prin nerespectarea formelor legale.
Or, în situația în care recurenții - pârâți S.D.L. și R.C.M., chiar divorțați fiind, având totuși interese comune în prezentul litigiu, au fost reprezentați în apel de avocatul lor S.F., așa cum rezultă din încheierea de dezbateri din 9 februarie 2011, nu se poate dispune casarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu se poate reține că pârâții au suferit o vătămare, atât timp cât au fost apărați de avocat iar procedura de citare nu a fost viciată.
Nici cea de a doua critică nu poate fi primită.
Nulitatea, ca sancțiune de drept civil, intervine atunci când, la încheierea actului juridic, nu se respectă condițiile sale de validitate. Cum un asemenea act este contrar legii el este considerat că nici nu a existat (principiul ceea ce este nul produce efecte nule) iar părțile sunt repuse în situația anterioară încheierii lui (principiul restitutio in integrum).
Cea mai importantă aplicație a principiul conform căruia un act nul nu poate produce nici un efect (quod nullum est nullum producit effectum) constă în anularea actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial.
Aceasta deoarece, încă din dreptul roman, s-a stabilit că nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are sau nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși.
Prin urmare, nulitatea actului primar, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții S. cu un neproprietar, atrage și anularea actului subsecvent, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții S. cu pârâții O., ca urmare a desființării actului inițial.
în prezenta cauză, instanțele de fond au statuat, ca situație de fapt ce nu mai poate fi cenzurată în recurs, în actuala structură a dispoz. art. 304 C. proc. civ., că lipsa consimțământului este cauza nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare primar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâții S.D.L. și R.C.M. cu un neproprietar.
în raport de cauza nulității absolute (lipsa consimțământului) susținerile pârâților S. referitoare la buna lor credință nu prezintă importanță.
Aceasta deoarece de la principiul înlăturării tuturor efectelor actului juridic nul există excepții, respectiv în acele cazuri în care deși actul inițial a fost declarat nul, actul subsecvent poate fi menținut în scopul ocrotirii bunei - credințe a subdobânditorului, situație în care principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis i se opune principiul - error communis facit jus în apărarea subdobânditorului cu titlu oneros care a fost de bună - credință la încheierea actului juridic civil anulabil.
Instanța de apel a reținut în mod corect aplicarea în cauza supusă judecății a principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis și faptul că recurenții-pârâți S. nu se pot prevala de eventuala lor bună-credință la încheierea actului juridic. Aceasta deoarece poate beneficia de efectul principiului validității aparenței în drept - error communis facit jus numai terțul subdobânditor de bună-credință, cu titlu oneros și aflat într-o eroare comună și invincibilă.
Prin urmare, invocarea bunei credințe nu are relevanță în cazul analizei actului primar, desființat pentru lipsa unei condiții esențiale de validitate a contractului, respectiv lipsa consimțământului și nu îl poate astfel salva de la nulitate.
Motivul de recurs privind depășirea de către instanța de apel a atribuțiilor sale, substituindu-se instanței penale nu poate fi primit întrucât este indicat doar formal iar lipsa argumentelor în susținerea lui fac imposibilă sarcina instanței de recurs de a cenzura o astfel de critică.
Nici ultima critică nu este fondată.
Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Față de pârâții S.D.L. și R.C.M. s-a respins numai petitul privind revendicarea imobilului întrucât instanțele au reținut că acesta nu a rămas în posesia pârâților, dar s-a admis față de ei acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare.
Or, în raport de soluția dată acestui petit de către instanțele de fond recurenții sunt căzuți în pretenții și în mod corect au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată.
în concluzie, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților S.D.L. și R.C.M. a apărut ca nefondat și a fost respins ca atare, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5055/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5048/2012. Civil → |
|---|
