ICCJ. Decizia nr. 5147/2012. Civil. Evacuare. Obligaţie de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5147/2012
Dosar nr. 45297/3/2009
Şedinţa publică din 4 iulie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă, sub nr. 45297/3/2009, reclamanţii B.A.I. şi B.A.G. au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Tehnic P.R. şi Sectorul 4 Bucureşti, să se dispună:
1. - în condiţiile art. 33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 480 C. civ., evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4;
2. - în condiţiile art. 33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, obligarea pârâţilor să încheie protocolul de predare-primire a posesiei de drept şi a contractului de închiriere pentru imobilul menţionat;
3. - în condiţiile art. 33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 998-999 C. civ., obligarea pârâţilor la plata sumei estimate la 500.000 lei în schimbul folosinţei exercitate în perioada ianuarie 2009 - noiembrie 2009;
4. - în condiţiile art. 33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 7 din H.G.R.R. 1886/2006, obligarea pârâţilor la plata sumelor rezultate din actualizarea obligaţiei de plată.
5. - în condiţiile art. 33 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 3 alin. (2), (5) şi (6) din O.G. nr. 9/2000, obligarea pârâţilor la plata sumelor rezultate din aplicarea de dobânzi legale asupra obligaţiei de plată;
6. - obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, rămasă irevocabilă prin nerecurare, reclamanţilor le-a fost restituit în natură imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4 compus din teren în suprafaţă de 2.556,10 m.p. şi clădiri în suprafaţă totală desfăşurată de 2703,92 mp cu obligaţia de a menţine destinaţia de unitate de învăţământ pentru o perioadă de până la 5 ani.
Urmare a dreptului de administrare prevăzut de art. 166 alin. (41) din Legea nr. 84/1995 şi în baza drepturilor conferite de prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au notificat pârâţilor încheierea protocolului de predare primire a posesiei de drept şi a cuvenitului contract de închiriere pe o durată de 5 ani cu începere de la data când a avut loc „emiterea deciziei de restituire în natură”.
Dacă primul pârât a refuzat permanent de a da curs notificării, prin Hotărârea nr. 73 din 23 iulie 2009 emisă de Consiliul Local al Sectorului 4 Bucureşti, al doilea pârât a stabilit „încheierea contratului de închiriere privind corpul B din Colegiul Tehnic P.R. situat în sectorul 4 în condiţiile H.G. 1886/2006 pe perioadă determinată.
Însă, semnarea contractului de închiriere nu a fost posibilă, forma iniţială de contract a suferit modificări în favoarea persoanelor obligate la plata chiriei, s-a apreciat că este nevoie de o a doua Hotărâre a Consiliului Local al Sectorului 4 Bucureşti pentru validarea contractului.
Capătul doi din cererea de chemare în judecată îşi găseşte justificare pe argumente care ţin în mod exclusiv de imperfecţiunile legislative ale raporturilor juridice reglementate de normele speciale ale Legii nr. 10/2001.
Fără a ţine seama de dispoziţiile speciale cuprinse de Legea 84/1995 în care se stabileşte că proprietar al unităţilor de învăţământ este Municipiul Bucureşti - şi administrator este Sectorul 4 Bucureşti, art. 16 din Legea nr. 10/2001 impune restituirea în natură în sarcina persoanei juridice care deţine dreptul de proprietate, fără a cuprinde prevederi speciale şi pentru predarea posesiei asupra unor asemenea imobile.
Cum folosinţa este unul din cele 3 atribute ale dreptului de proprietate, aceasta trebuie să se întoarcă legal în patrimoniul reclamanţilor începând cu data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului.
Capătul trei din cererea de chemare în judecată are ca temei de drept art. 33 din Legea nr. 10/2001 conform căruia „încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinara, administrativă, contravenţională, civilă sau penală”.
Din această perspectivă legală, reclamanţii au susţinut încălcarea art. 4 din H.G. nr. 1886/2006 conform căruia: ";În situaţiile prevăzute la art. 1 şi 2, noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri sau de la data emiterii deciziei/dispoziţiei de restituire, după caz. În situaţia în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligaţia de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni.";
Având certitudinea încălcării obligaţiei de a semna contractul în formă scrisă, simultan cu încălcarea obligaţiei de plată a chiriei pentru fiecare 10 ale lunii, urmează ca instanţa de judecată să aibă în vedere formele răspunderii civile la care face trimitere art. 33 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii au susţinut că în cauză este incidentă răspunderea civilă delictuală, deoarece, pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere, să preexiste un contract valabil încheiat.
În lipsa contractului în forma scrisă, reclamanţii sunt în măsură să solicite acoperirea tuturor pagubelor rezultate din aplicarea condiţiilor răspunderii civile delictuale. Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate, aparţine întotdeauna proprietarului bunului.
Folosinţa poate fi cedată convenţional sau legal, cum este cazul în speţă, dar numai în cadrul unei contract. Doar atunci, plata făcută în schimbul folosinţei, poartă denumirea de chirie. În cazul în care beneficiarii dreptului de folosinţă refuză semnarea contractului şi plata chiriei, plata folosinţei urmează să se facă la valoarea de piaţă a imobilului.
Spre deosebire de răspunderea contractuală care dă dreptul proprietarului de a cere dezdăunarea convenită printr-un contract care impune o chirie prestabilită, răspunderea civilă delictuală acordă dreptul reclamanţilor de a solicita dezdăunări compuse din valoarea cunoscută a sumelor scadente de drept, la care se adaugă diferenţa cuvenită până la concurenţa valorii de piaţă a folosinţei pentru acest imobil.
Pentru a putea invoca limitarea daunelor la valorile stabilite prin H.G. nr. 1886/2006, pârâţii ar fi avut nevoie de contractul legal sau, măcar să-şi achite obligaţia de plată la fiecare 10 ale lunii, în măsura în care nu şi-au respectat niciuna din obligaţiile impuse de lege, pârâţii nu mai sunt în drept să invoce protecţia legii şi nu mai pot invoca temeiurile răspunderii contractuale pentru a limita cuantumul despăgubirilor datorate reclamanţilor pentru folosinţa exercitata în afara cadrului contractual.
Capetele 4 şi 5 din cererea de chemare în judecată îşi găsesc justificare doar pe prima componenţă a daunelor datorate în cadrul răspunderii civile delictuale.
Dat fiind faptul că daunele solicitate au ca valoare minimă de pornire preţurile stabilite prin H.G. nr. 1886/2006, acestor sume le va fi aplicată actualizarea în raport de indicele de inflaţie şi dobânda legală stabilită pentru obligaţiile civile neexecutate la termen.
Plata folosinţei se stabileşte pentru fiecare termen la care era scadentă. Pornind de la obligaţia lunară a plaţii folosinţei, reclamanţii sunt în drept să solicite atât actualizarea, ca şi componenţă a echivalentei sumei datorate la termen, dar şi beneficiul nerealizat din capitalul datorat.
Prin rezoluţia de primire a cererii de chemare în judecată li s-a pus în vedere reclamanţilor să depună taxa judiciară de timbru, în cuantum de 11.555 lei şi timbru judiciar de 5 lei.
Împotriva acestei măsuri reclamanţii au formulat cerere de reexaminare, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, care a fost respinsă prin încheierea din data de 25 ianuarie 2010.
La data de 12 februarie 2010 reclamanţii si-au precizat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea paraţilor la plata sumei de 378.486,70 lei, reprezentând contravaloare folosinţă pe perioada ianuarie 2009 - februarie 2010.
Pârâtul Sectorul 4 Bucureşti a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, iar la termenul din data de 22 octombrie 2010 a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
De asemenea, pârâtul Colegiul Tehnic P.R. a depus la dosar întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive iar pe fond, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
La data de 22 octombrie 2010 reclamanţii au depus la dosar note de şedinţă prin care au învederat că primele două capete de cerere privind evacuarea pârâtelor şi încheierea unui protocol de predare primire a posesiei de drept au rămas fără obiect, fiind încheiat protocolul de predare primire din 07 octombrie 2010.
În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri şi expertiză contabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1597 din 03 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-V-a civilă, s-au respins ca nefondate excepţiile; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii B.A.I. şi B.A.G., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Tehnic P.R., şi Primăria Sectorului 4 Bucureşti, au fost obligaţi pârâţii în solidar la plata către reclamanţi a sumei de 394.144 lei reprezentând contravaloarea folosinţă pe perioada 20 ianuarie 2009 – august 2010, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.052,44 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu expert.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
În ce priveşte excepţia lipsei capacitaţii de folosinţă şi a calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria sector 4 Bucureşti, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, numai unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, or, în speţă, din nota de informare emisă de Consiliul Local Sector 4), s-a înfiinţat Direcţia Generală de Administrare a Unităţilor de Învăţământ, Sanitare şi Creşelor din sector 4, ca serviciu public cu personalitate juridică, această direcţie funcţionând sub autoritatea pârâtei.
Totodată, potrivit art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, unităţile de învăţământ preuniversitar de stat fac parte din domeniul public al oraşelor, comunelor, municipiilor, sectoarelor Municipiului Bucureşti şi sunt în administrarea consiliilor locale ale acestora, în a căror raza teritorială îşi desfăşoară activitatea.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Colegiul Tehnic P.R. a fost considerată de asemenea neîntemeiată, faţă de faptul că această unitate de învăţământ cu personalitate juridică are în folosinţă imobilul, obiectul acţiunii fiind reprezentat de obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă, aspectul invocat în sensul că nu este „unitate deţinătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 fiind fără relevanţă întrucât pe calea prezentei acţiuni nu se solicita restituirea imobilului în temeiul acestui act normativ.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a constatat că prin sentinţa civilă nr. 477 din 10 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, reclamanţilor le-a fost restituit în natură imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4 compus din teren în suprafaţă de 2.556,10 m.p. şi clădiri în suprafaţă totală desfăşurată de 2703,92 mp cu obligaţia de a menţine afectaţiune existentă la pronunţarea sentinţei, aceea de unitate de învăţământ, pentru o perioadă de până la 5 ani.
Imobilul a fost predat reclamanţilor la data de 07 octombrie 2010, aşa cum rezultă din Protocolul de predare primire încheiat la acea dată.
Cum imobilul a făcut obiectul restituirii în temeiul dispoziţiilor Legii speciale nr. 10/2001, acesta fiind utilizat de o unitate de învăţământ preuniversitar de stat, atât prin sentinţa de restituire cât şi prin dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, se stabileşte că noul proprietar va încasa o chirie, până la intrarea în posesia efectivă a imobilului, cuantumul chiriei fiind stabilită de către Guvern.
Faţă de această situaţie, tribunalul a apreciat că drepturile locative ale pârâtului Colegiul Tehnic P.R. au fost prelungite prin lege, existenţa unui contract de închiriere încheiat între proprietar şi locatar nefiind necesară.
Astfel, lipsa unei convenţii între noul proprietar şi locatar face ca şi contravaloarea chiriei - lipsa de folosinţă - să nu poată fi stabilită convenţional, dispoziţiile legale mai sus menţionate reglementând modalitatea de stabilire a acestei chirii.
În consecinţă, susţinerile reclamanţilor în sensul că pârâţii se fac vinovaţi de neîncheierea unui contract de închiriere nu au fost reţinute ca întemeiate, dincolo de faptul că forma scrisă a acestui contract este necesară ad probationem şi nu ad validitatem, raporturile locative au fost stabilite prin lege, deopotrivă obligatorie atât pentru reclamanţi cât şi pentru pârâţi, astfel că obligaţiile părţilor nu au izvor pe tărâm delictual, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale îndreptăţind reclamanţii la o acţiune în reziliere.
Este neîndoios faptul că după momentul restituirii imobilului către reclamanţi aceştia, în virtutea prerogativelor proprietăţii trebuie să se bucure de folosinţa bunului sau contravaloarea acestei folosinţe, însă în speţă, aşa cum s-a arătat dispoziţiile legale speciale reglementează raporturile dintre părţi pe perioada de 5 ani de la momentul restituirii, perioada pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă plasându-se în intervalul la care face trimitere disp.art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Plecând de la acest considerent, tribunalul a apreciat că în ceea ce priveşte cuantumul chiriei, acesta este stabilit de H.G. nr. 1886/2006.
Din concluziile raportului de expertiză contabilă înregistrat la C.E.C.C.A.R. sub nr. 4583 din 30 august 2010, întocmit în cauză de către expert S.C.D., a rezultat că cuantumul chiriei datorate pe perioada solicitată de reclamanţi şi având în vedere plata parţială a acesteia este de 394.144 lei, astfel că pârâţii vor fi obligaţi în solidar la plata acestei sume.
Din adresa emisă de către Consiliul Local Sector 4 sub nr. 2026 din 26 ianuarie 2010 rezultă că H.G. nr. 343/2007 a fost anulată pe aspectul modificării cuantumului chiriei, astfel că acest cuantum a fost stabilit prin H.G. nr. 1886/2006, deci nu se poate reţine ca legal datorată chiria stabilită în temeiul H.G. nr. 343/2007.
Nu s-a reţinut ca legal datorată chiria stabilită prin Hotărârea Consiliului Local Sector 4 nr. 36/2009, întrucât aceasta vizează doar acordul la încheierea unui contract de închiriere, chiria fiind datorată în temeiul unor raporturi locative prelungite prin lege, raporturi care aveau ca obiect spaţiul închiriat şi chiria datorată.
Reţinându-se ca temei al obligaţiei de plată locaţiunea prelungită prin lege, nu a fost apreciată ca întemeiată solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţa la nivelul pieţei libere, aşa cum s-a arătat chiria datorându-se pentru perioada în care imobilul era supus dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B.A.I. şi B.A.G., precum şi pârâtul Colegiul Tehnic P.R.
În motivarea apelului declarat, reclamanţii B.A.I. şi B.A.G. au arătat următoarele:
1. Stabilirea taxei de timbru la valoare este nelegală în raport cu prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi pentru că a fost dispusă cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
Prin capătul trei din cerere, apelanţii au solicitat ca în baza art. 33 combinat cu art. 998 - 999 C. civ., să se constate că intimaţii şi-au încălcat obligaţiile instituite prin art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi H.G. 1886/2006 şi să îi oblige la plata folosinţei exercitate pe perioada ianuarie 2009 - noiembrie 2009.
După ce acţiunea a fost primită fără plata taxei de timbru, apelanţii au fost citaţi pentru primul termen de judecată, cu menţiunea achitării taxei de timbru la valoare, sub sancţiunea anulării acţiunii ca netimbrate.
Determinarea achitării taxei de timbru la primul termen de judecată fără a fi pusă în discuţia părţilor, încalcă principiul dreptului la apărare şi al contradictorialităţii.
Pe de altă parte, măsura este şi nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997 combinat cu art. 50 din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia cererile sau acţiunile în justiţie, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care face obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.
Apelanţii au arătat că prin hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea în natură şi obligarea Municipiului Bucureşti la plata lipsei de folosinţă pentru întârzierea soluţionării cererii de restituire, instanţele au apreciat că acţiunea este scutită de taxă de timbru, întrucât operează art. 33 din Legea nr. 10/2001 şi chiar dacă nu există autoritate de lucru judecată, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere împrejurarea că deja se determinase scutirea de plata taxei de timbru pentru acţiune identică, în care doar pârâţii erau diferiţi.
Acţiunea promovată de apelanţi în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001, a reclamat o încălcare a obligaţiilor instituite în baza Legii nr. 10/2001 şi a urmărit plata lipsei de folosinţă pentru un imobil a cărei situaţie juridică se află sub regimul instituit de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căruia „în perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin H.G.”.
În condiţiile în care lipsa de folosinţă se solicită pentru un drept de proprietate al cărui regim juridic se află sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001, capătul 3 din cererea de chemare în judecată, rămâne scutit de plata taxei de timbru, în condiţiile legii speciale, motiv pentru care apelanţii au solicitat restituirea integrală a taxei de timbru achitată la primă instanţă.
2. Apelanţii au invocat soluţionarea nelegală şi netemeinică a capătului 3 din cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte plata folosinţei pentru lunile septembrie şi octombrie 2010.
Apelanţii au arătat că au solicitat expres plata lipsei de folosinţă şi pentru aceste două luni, mai întâi oral, apoi prin obiecţiunile la raportul de expertiză şi prin concluziile pe fond, conform dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Fiind vorba de o mărire a câtimii obiectului cererii cu lunile septembrie şi octombrie, susţin apelanţii, instanţa procedează în mod nelegal atunci când nu instituie obligaţia de plată în sarcina intimaţilor.
3. Apelanţii au mai invocat faptul că tribunalul a omis în totalitate să se pronunţe asupra acordării actualizării şi dobânzii legale solicitate pe cerere, pentru situaţia în care a înţeles să dispună obligaţia de plată a chiriei legale stabilite prin H.G. nr. 1886/2006.
Actualizarea este prevăzută de art. 7 din H.G. nr. 1886/2006, iar dobânda legală este datorată conform O.G. 9/2000 prin care se determină că orice obligaţie civilă este purtătoare de dobânzi.
Atâta vreme cât instanţa de fond a determinat că intimaţii au fost în întârziere faţă de obligaţia de plată a chiriei legale, în mod obligatoriu trebuia să dispună şi plata dobânzii legale pentru creanţa ajunsă la termen şi neachitată.
4. Apelanţii au mai susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu ignorarea încălcării obligaţiilor date prin Lg. 10/2001 în sarcina intimaţilor, fiind nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte stabilirea obligaţiei de plată în raport cu preţul de piaţă pentru perioada iunie 2009 - octombrie 2010.
Apelanţii au arătat că instanţa de fond a apreciat că folosinţa asupra imobilului s-a exercitat în temeiul unui drept instituit în baza legii speciale şi a înţeles să dispună obligarea celor doi intimaţi la plata chiriei legale stabilite prin H.G. 1886/2006.
Apelanţii au susţinut că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii când a determinat ca acest drept subiectiv poate fi protejat chiar dacă intimaţii au încălcat obligaţiile corelative absolute pe care le aveau faţă de apelanţi, într-o asemenea situaţie, dreptul lor nemaiputându-se afla sub protecţia H.G. 1886/2006 care limitează valoarea de înlocuire pentru folosinţa exercitată.
De aceea, au susţinut apelanţii, începând cu luna iulie 2009, aceştia sunt îndreptăţiţi să solicite legal plata lipsei de folosinţă la valoarea de piaţă, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., ca şi consecinţă a răspunderii civile instituită în baza art. 33 din Legea nr. 10/2001, întrucât intimaţii şi-au pierdut protecţia chiriei legale prin încălcarea în mod repetat a obligaţiilor corelative impuse de Legea nr. 10/2001 pentru dreptul de a desfăşura activităţi de învăţământ.
Apelanţii au arătat că, indiferent de faptul că instanţa a apreciat că se impune plata chiriei legale, întocmirea protocolului de predare a imobilului abia la 7 octombrie 2010, a reprezentat unul din motivele pentru care lipsa de folosinţă trebuia apreciată la valoarea de piaţă deoarece potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, proprietarii cărora le-au fost restituite în natură imobilele solicitate, vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare – preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, iar potrivit art. 40 din lege, nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţia de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit.
Pe de altă parte, pentru a se putea determina plata chiriei legale, instanţa trebuia să aibă în vedere condiţiile răspunderii civile delictuale şi să determine în mod obligatoriu dacă între părţi s-a încheiat un contract de închiriere. Or, nu doar că nu există un contract de închiriere, însă se dovedeşte că semnarea acestuia a fost refuzată în mod constant şi exclusiv de către intimaţi, iar în condiţiile în care nu există un contract de închiriere pentru a se invoca beneficiul chiriei legale, izvorul obligaţiilor dintre părţi este determinat din lege şi nu poate fi decât de natură delictuală.
Distinct de împrejurarea că nu există contract de închiriere, apelanţii au susţinut că, în raport de principiul disponibilităţii exprimat de intimaţi prin H.C.L. nr. 73/2009 conform art. 51 din H.G. 1886/2006 se dovedeşte fără echivoc că aceştia au deţinut în mod nelegal şi abuziv patru corpuri de clădiri şi terenul aferent, în condiţiile în care prin H.C.L. 73/2009 s-a aprobat încheierea contractului de închiriere privind corpul B, iar apelanţii au fost decişi proprietari pe 5 corpuri de clădiri.
Având justificarea principiului disponibilităţii raportat la art. 51 din H.G. 1886/2006 în care se prevede restrângerea suprafeţei destinate activităţii de învăţământ, pentru cele 4 corpuri de clădire şi terenul aferent, apelanţii sunt îndreptăţiţi să obţină despăgubiri la valoarea de piaţă.
Apelanţii au mai arătat că activitatea de învăţământ a fost sistată la data de 30 iunie 2010, situaţie în care, cel puţin pentru lunile iulie, august, septembrie şi octombrie nu se mai putea reţine o activitate publică, iar folosinţa trebuia determinată în afara legii speciale.
Apelanţii au arătat că intimaţii au încălcat şi obligaţia achitării la termen a chiriei, conform art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, potrivit cu care în situaţiile prevăzute la art. 1 şi 2, noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, sau de la data emiterii deciziei/dispoziţiei de restituire, după caz. În situaţia în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligaţia de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni. Or, aşa cum s-a dovedit în cauză, obligaţia de plată s-a executat la 22 decembrie 2009, 25 martie 2010, 21 mai 2010 sau 15 iulie 2010 şi într-un cuantum incorect aşa cum se dovedeşte prin restanţele achitate la 15 iulie 2010. În mod evident, susţin apelanţii, orice act sau fapt care nu respectă cerinţele legii, se constituie într-o faptă ilicită, cauzatoare de prejudiciu, care se impune a fi apreciat la valoarea stabilită în obiectivul 4 al raportului de expertiză. Intimaţii se fac vinovaţi de două încălcări ale legii, prin aceea că nu au plătit la timp, dar şi prin aceea că au refuzat semnarea protocolului de predare şi chiar dacă se apreciază că nu era nevoie de contract pentru stabilirea chiriei legale, împrejurarea că nu s-a plătit niciodată la termen, este suficientă pentru a se constata încălcarea unei obligaţii legale care nu mai conferă protecţia legii.
În motivarea apelului declarat, apelantul Colegiul Tehnic P.R., au invocat următoarele:
1. Instanţa în mod incorect a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a colegiului, faţă de dispoziţiile art. 166 alin. (41) din Legea Învăţământului nr. 84/1995 republicată,cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cu care „terenurile şi clădirile pe care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat - grădiniţe, şcoli generale (primare şi gimnaziale) licee, grupuri şcolare, seminarii teologice, şcoli profesionale şi şcoli postliceale - fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv al sectoarelor Municipiului Bucureşti şi sunt în administrarea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv ale sectoarelor Municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea, prin delegare către consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ”.
Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 10, 21, 81 alin. (2) lit. f), şi 81 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, privind Administraţia Publică Locală şi având în vedere faptul că prevederile Legii nr. 354/2004 de modificare a Legii nr. 84/1995 se aplică treptat şi că la nivelul Municipiului Bucureşti nu s-a trecut încă la delegarea dreptului de administrare către consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ, rezultă că bunurile în litigiu fac parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti şi au fost date în administrarea Consiliului Local al Sectorului 4 în baza hotărârii C.G.M.B. nr. 151/2001, Consiliul Local exercitând dreptul de administrare prin intermediul Direcţiei de Administrare a Învăţământului Preuniversitar.
Apelantul a mai arătat că deşi îşi desfăşoară activitatea în imobilul ce face obiectul prezentului litigiu nu are calitatea de unitate deţinătoare, astfel cum este definit acest termen în Legea nr. 10/2001 şi H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Apelantul a mai arătat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu are relevanţă faptul că acesta nu este unitate deţinătoare, având în vedere că art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 4 din H.G. 1886/2006 folosesc termenul de unitate deţinătoare în toate cazurile, fără a face vreo distincţie între retrocedare şi plata chiriei sau obligaţia întreţinerii imobilului.
În consecinţă, apelantul a susţinut că obligaţia de plată a chiriei revine fie Primăriei Municipiului Bucureşti, fie consiliului Local al Sectorului 4, în calitate de titular al dreptului de administrare.
2. Apelantul a susţinut că în mod incorect instanţa a permis reclamantului precizarea cererii de chemare în judecată şi după prima zi de înfăţişare, prin solicitarea chiriei pe perioada martie 2010 - august 2010, fiind astfel încălcate prevederile art. 132 şi 134 C. proc. civ.
Apelantul a arătat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum a susţinut reclamantul, deoarece modificarea perioadei pentru care se cer anumite drepturi, nu constituie o simplă mărire sau micşorare a câtimii obiectului cererii.
3. Apelantul a susţinut că instanţa nu a ţinut cont de apărările formulate de acesta în ceea ce priveşte modul de calcul al chiriei, arătând că în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009 pe terenul în speţă nu se datorează chirie, întrucât până la acest moment unitatea de învăţământ l-a folosit în baza Legii nr. 84/1995 şi abia în luna iulie 2009 i-a fost comunicată Decizia nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009 a Curţii de apel Bucureşti prin care se restituia terenul proprietarilor, iar pentru perioada iulie 2009 - decembrie 2009, cuantumul chiriei nu poate fi decât cel determinat conform H.G. nr. 343/2007, având în vedere că decizia Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 1546/2/2008, prin care s-a anulat parţial H.G. nr. 343/2007 a fost publicată în data de 15 decembrie 2009, dată de la care a devenit opozabilă terţilor şi s-au şi putut plăti chiriile conform H.G. nr. 1886/2005, obligativitatea publicării pentru opozabilitate fiind prevăzută de art. 23 din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, apelantul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a sa, sau, în cazul respingerii acestei excepţii, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca nefondată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282 - 298 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001, Legea nr. 84/1995, H.G. nr. 250/2007, H.G. nr. 1886/2006 şi Legea nr. 215/2001.
Prin Decizia civilă nr. 560 din 26 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei de interes în promovarea apelului formulată de către pârâtul Colegiul Tehnic P.R., ca neîntemeiată.
S-a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi B.A.I. şi B.A.G., în contradictoriu cu apelantul pârât Colegiul Tehnic P.R. şi intimata pârâtă Primăria Sectorului 4 Bucureşti prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 1597 din 03 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi apelul declarat de apelantul pârât Colegiul Tehnic P.R., împotriva aceleiaşi sentinţe.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că:
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Colegiul Tehnic P.R. şi s-a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost obligată pârâta Primăria Sectorului 4 şi la actualizarea sumei de 394.144 lei cu indicele de inflaţie, conform H.G. nr. 1886/2006, precum şi plata dobânzii legale, conform O.G. 9/2000, cu începere de la data introducerii acţiunii, până la data plăţii efective.
A fost menţinută sentinţa cu privire la soluţia dată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 4, de obligare a acesteia la plata sumei de 394.144 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 20 ianuarie 2009 - august 2010 şi a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9.052,44 lei.
A fost obligată intimata Primăria Sectorului 4 la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Colegiul Tehnic P.R., se impune, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizarea cu prioritate a excepţiei lipsei de interes în promovarea căii de atac, excepţie invocată de apelanţii reclamanţi la termenul din data de 19 mai 2011.
Această excepţie este neîntemeiată şi se va respinge ca atare, având în vedere că, prin sentinţa atacată, apelantul pârât Colegiul Tehnic P.R., a fost obligat în solidar împreună cu pârâta Primăria sectorului 4, Bucureşti, la plata către reclamanţi a sumei de 394.194 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât justifică interes în promovarea căii de atac, prin care se urmăreşte schimbarea sentinţei care stabileşte în sarcina pârâtului obligaţiile sus menţionate.
În ceea ce priveşte motivele de apel formulate, apelantul pârât susţine în primul rând faptul că nu justifică în cauză legitimare procesuală pasivă, aceasta critică fiind fondată, având în vedere următoarele considerente:
Reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi restrânsă, obligarea pârâţilor Colegiul Tehnic P.R. şi Sectorul 4, Bucureşti, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, sector 4, restituit în baza Legii nr. 10/2001, actualizarea acestei sume, conform art. 7 din H.G.R.R. 1886/2006 şi plata dobânzii legale, conform O.G. 9/2010.
Imobilul menţionat mai sus, compus din teren şi clădiri a fost restituit în natură reclamanţilor, prin sentinţa civilă nr. 477 din 10 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitiva prin Decizia civilă nr. 19/ A din 12 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie cu obligaţia reclamanţilor de a-i menţine afectaţiunea existentă la pronunţarea sentinţei, aceea de unitate de învăţământ, pentru o perioadă de până la 5 ani.
S-a reţinut în acest sens că imobilul face parte din domeniul public al sectorului 4 şi serveşte desfăşurării activităţii Colegiului Tehnic P.R., fiind incidente astfel dispoziţiile art. 16 alin. 1 din Legea 10/2001.
Prima instanţă a obligat pârâţii Colegiul Tehnic P.R. şi Primăria sectorului 4, Bucureşti, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada 20 ianuarie 2009 - august 2010.
Apelantul pârât a susţinut că nu justifică în cauză calitatea procesuală pasivă, pe de o parte, având în vedere dispoziţiile art. 166 alin. (41) din Legea învăţământului nr. 84/1995, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 251/2001 privind administraţia publică locală, iar pe de altă parte, întrucât nu are calitatea de unitate deţinătoare, conform Legii nr. 10/2001 şi H.G. 250/2007.
Criticile referitoare la faptul că pârâtul nu are calitate pasivă deoarece nu este unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, sunt nefondate, din această perspectivă în mod corect reţinând prima instanţă că nu prezintă relevanţă acest aspect, deoarece pe calea prezentei acţiuni nu se solicită restituirea imobilului în temeiul acestui act normativ.
S-au apreciat ca fiind întemeiate celelalte argumente invocate în susţinerea acestui motiv de apel, după cum urmează:
Potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în intervalul prevăzut la alin. (1) (în care foştii proprietari au obligaţia de a menţine afectaţiunea imobilelor destinate activităţii de învăţământ, cum este cazul în speţă s.n), noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului.
Ca urmare a neplăţii acestei chirii prevăzute de lege, au iniţiat reclamanţii prezentul demers judiciar, ceea ce înseamnă că stabilirea titularului obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii trebuie să se raporteze la dispoziţiile legale menţionate mai sus care prevăd dreptul reclamanţilor la plata contravalorii de folosinţă a imobilului.
Articolul 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu stabileşte în mod expres cui îi revine legitimarea procesuală pasivă într-o asemenea ipoteză, aceasta urmând a fi dedusă din prevederile hotărârii de Guvern la care face trimitere textul.
Astfel, prin H.G. 1886 din 21 decembrie 2006, s-a aprobat cuantumul chiriilor lunare aferente imobilelor care intră sub incidenţa art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la art. 4 prevăzându-se că noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri sau de la data emiterii deciziei/dispoziţiei de restituire, după caz. În situaţia în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligaţia de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni.
Prin urmare, obligaţia de plată a chiriei, respectiv a contravalorii lipsei de folosinţă pentru neplata acesteia, revine utilizatorului imobilului.
Potrivit art. 6 din H.G. 1886/2006 plata obligaţiilor care decurg din contractele de închiriere încheiate potrivit art. 4 se asigură din fondurile prevăzute cu această destinaţie în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate, în condiţiile legii.
În acelaşi timp, conform art. 166 alin. (41) din Legea învăţământului nr. 84/1995, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat - grădiniţe, şcoli generale, primare şi gimnaziale, licee, seminarii teologice, grupuri şcolare, şcoli de arte şi meserii şi şcoli postliceale - fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti, şi sunt în administrarea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea, prin delegare către consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ.
Având în vedere dispoziţiile legale enunţate mai sus, Curtea a apreciat că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă aparţine sectorului 4, în proprietatea publică a căruia s-a aflat imobilul până la data redobândirii de către reclamanţi şi în administrarea căruia a rămas ulterior, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Astfel, conform Protocolului nr. 1932 din 11 decembrie 2006 Colegiul Tehnic P.R. a predat în administrarea Direcţiei Generale de Administrare a Unităţilor de Învăţământ Sanitare şi Creşelor din Sectorul 4, clădirile şi terenurile în care îşi desfăşoară activitatea.
Prin procesul verbal de predare primire încheiat la data de 30 iunie 2010 Colegiul Tehnic P.R. a predat efectiv spaţiul situat în Bucureşti, Administraţiei Şcolilor, Liceelor şi Grădiniţelor Sector 4.
La data de 07 octombrie 2010, imobilul a fost predat reclamanţilor de către Administraţia Şcolilor, Liceelor şi Grădiniţelor Sector 4, astfel cum rezultă din procesul verbal de predare primire întocmit cu această ocazie.
Aşadar, administrarea terenurilor şi a clădirilor în litigiu a fost realizată, după redobândirea acestora de către foştii proprietari, în virtutea prevederilor legale enunţate, de către sectorul 4, prin direcţiile sale, chiar dacă faptic, imobilul a fost ocupat de Colegiul Tehnic P.R.
Or, noţiunea de utilizator, prevăzută de art. 4 din H.G. 1886/ 2006, la care face trimitere art. 16 alin. (2) din Legea 10/2001, nu poate fi decât aceea de persoană care deţine bunul în sens juridic (în speţă, în virtutea unui drept de administrare), fiind fără relevanţă cine ocupă în fapt imobilul, din această perspectivă stabilindu-se raporturi juridice distincte între unitatea administrativ teritorială şi unitatea de învăţământ, în conformitate cu prevederile Legii nr. 184/1995.
O asemenea interpretare este susţinută şi de împrejurarea că sectorul este cel care alocă sumele pentru plata chiriei, conform art. 167 alin. (1) din Legea nr. 184/1995 şi art. 6 din H.G. 1886/2006, ceea ce înseamnă că acesta are calitatea de titular şi al obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, determinat tocmai de nerespectarea prevederilor legale care stabilesc dreptul reclamanţilor în acest sens.
Pe de altă parte, nu există nici un temei legal şi cu atât mai puţin convenţional pentru a se institui răspunderea solidară a celor doi pârâţi(solidaritate pasivă), legea stabilind expres obligaţia de plată a chiriei în sarcina utilizatorului, care, în sens juridic, este Sectorul 4, pentru motivele arătate mai sus.
În consecinţă, s-a constatat că pârâtul Colegiul Tehnic P.R. nu justifică în cauză legitimarea procesuală activă, în mod greşit fiind respinsă aceasta excepţie de către prima instanţă, ceea ce impune, în temeiul art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului, schimbarea sentinţei sub acest aspect şi respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Tehnic P.R., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Ca urmare a acestei soluţii nu se mai impune analiza criticilor formulate de acest pârât cu privire la fondul cauzei.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţii B.A.I. şi B.A.G., acesta este fondat, pentru considerentele şi cu limitele ce urmează a fi expuse în continuare:
1. Prin prima critică formulată, reclamanţii au invocat faptul că stabilirea taxei de timbru este nelegală, fiind dispusă cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, dar şi a dispoziţiilor art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997 comb. cu art. 50 din Legea nr. 190/2001, potrivit cu care cererea este scutită de taxă de timbru, astfel că se solicită restituirea taxei de timbru achitate la prima instanţă.
Prin rezoluţia de primire a cererii de chemare în judecată li s-a pus în vedere reclamanţilor să achite până la primul termen de judecată taxa judiciară de timbru, în cuantum de 11.555 lei şi timbru judiciar de 5 lei, reclamanţii fiind citaţi cu această menţiune pentru termenul din data de 10 decembrie 2009.
Procedeul tribunalului în acest sens (fără a se pune în discuţie aici legalitatea măsurii sub aspectul taxei de timbru datorate) a fost corect şi în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (art. 20 alin. (1) şi (2), potrivit cu care taxele de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată). Prin urmare, este nefondată critica recurenţilor referitoare la încălcarea principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.
În plus, o asemenea măsură nici nu ar fi fost de natură să aducă o vătămare reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia au uzat de mijlocul procedural pe care îl aveau la îndemână în privinţa modalităţii de stabilire a taxei de timbru, formulând cerere de reexaminare, conform art. 18 din Legea nr. 146/1997.
Cererea de reexaminare a fost respinsă prin încheierea din data de 25 ianuarie 2010.
Având în vedere regimul juridic al acestei încheieri, care este irevocabilă, conform art. 18 alin. (3) din lege, măsura dispusă de tribunal cu privire la taxa de timbru datorată în primă instanţă nu mai poate fi supusă controlului judiciar pe calea apelului.
Prin urmare, nu mai pot fi valorificate în această fază procesuală criticile invocate de apelanţii reclamanţi referitoare la legalitatea stabilirii taxei de timbru în primă instanţă, sub acest aspect fiind necesar a se da eficienţă corespunzătoare încheierii de reexaminare, care are caracter irevocabil.
O asemenea soluţie nu contravine măsurii dispuse în apel prin încheierea din data de 10 martie 2011, când Curtea a constatat, pentru considerentele expuse în încheierea respectivă, că apelanţii reclamanţi nu datorează taxa de timbru în apel. Aceasta întrucât taxa de timbru se stabileşte distinct, pentru fiecare fază procesuală în parte, astfel că este posibilă o apreciere diferită a Curţii în ceea ce priveşte cuantumul taxei de timbru datorate în apel.
Prin urmare, chiar dacă în această fază procesuală Curtea a constatat că reclamanţii nu datorează taxa de timbru, în ceea ce priveşte măsura stabilirii taxei de timbru în prima instanţă, aceasta nu mai poate fi repusă în discuţie, având în vedere încheierea de reexaminare, irevocabilă pronunţată în primă instanţă, criticile sub acest aspect urmând a fi respinse ca nefondate.
2. În ceea ce priveşte cea de-a doua critică formulată, referitoare la faptul că, soluţionând capătul 3 de cerere, instanţa de fond a omis lunile septembrie şi octombrie, 2010, în condiţiile în care reclamanţii au solicitat şi plata lipsei de folosinţă pe aceste două luni:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei estimate de 500.001 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pe perioada ianuarie 2009 - noiembrie 2009.
La data de 12 februarie 2010 reclamanţii si-au precizat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 378.486,70 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada ianuarie 2009 - februarie 2010 (fila 44).
Această precizare a fost făcută în termen legal, înainte de prima zi de înfăţişare, cu respectarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) rap. la art. 134 C. proc. civ.
La termenul din data de 26 februarie 2010, reclamanţii au solicitat proba cu expertiză contabilă, având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada ianuarie 2009 până la momentul efectuării expertizei, probă încuviinţată ca atare de instanţă, prin încheierea din data de 28 mai 2010 fiind stabilite şi obiectivele expertizei.
Raportul de expertiză întocmit în cauză a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 20 ianuarie 2009 – august 2010.
La data de 22 octombrie 2010 reclamanţii au depus la dosar obiecţiuni - note calcul la raportul de expertiză, solicitând, la punctul 1 ca expertiza să aibă în vedere şi lunile septembrie şi octombrie, întrucât calculul se opreşte la luna august 2008.
Această cerere a fost pusă în discuţie la termenul din data 22 octombrie 2010, când pârâtul Colegiul Tehnic P.R. s-a opus stabilirii contravalorii lipsei de folosinţă pe perioada solicitată, deoarece cererea de chemare în judecată a vizat doar perioada ianuarie 2009 - februarie 2010, pârâta Primăria sectorului 4, Bucureşti, achiesând la aceste susţineri.
Instanţa a respins obiecţiunile formulate, iar prin sentinţa apelată a obligat pârâţii, în solidar la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, pe perioada 20 ianuarie 2009 - august 2010.
Apelanţii reclamanţi au susţinut că în mod greşit prima instanţă nu a acordat contravaloarea lipsei de folosinţă şi pentru lunile septembrie şi octombrie, deoarece, precizările formulate în acest sens, echivalează cu o majorare a câtimii obiectului cererii, care poate fi făcută şi după prima zi de infăţişare, conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Critica este nefondată, având în vedere următoarele:
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi.
Alin. (2) pct. 2 al aceluiaşi articol stabileşte că cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii.
În cauză însă, solicitarea de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă şi pentru lunile septembrie şi octombrie nu reprezintă o majorare a câtimii obiectului cererii, în sensul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci o modificare a cererii, întrucât se schimbă perioada pentru care se solicită despăgubiri, iar nu suma pretinsă pentru perioada solicitată iniţial.
Prin urmare, nefiind incidentă ipoteza de excepţie prevăzută la art. art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., o asemenea solicitare nu putea fi primită după prima zi de înfăţişare, astfel că, în mod corect lunile menţionate nu au fost avute în vedere de prima instanţă.
Sub un alt aspect, trebuie menţionat că, prevederile art. 132 C. proc. civ. au caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că reclamanţii ar fi putut să îşi modifice acţiunea şi după prima zi de înfăţişare, dacă pârâţii ar fi consimţit la aceasta, expres sau tacit. În cauză însă, pârâţii s-au opus în mod expres la modificarea acţiunii, astfel cum s-a reţinut mai sus, conform celor consemnate în încheierea din data de 22 octombrie 2010.
3. în ceea ce priveşte criticile referitoare la faptul că în mod greşit tribunalul a stabilit obligaţia de plată pentru perioada iulie 2009 - octombrie 2010 în raport cu valoarea chiriei prevăzute de H.G. 1886/2006, iar nu în raport cu valoarea de piaţă, acestea sunt nefondate:
Dreptul reclamanţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul care le-a fost restituit prin hotărâre judecătorească, cu obligaţia acestora de a îi menţine afectaţiunea de unitate de învăţământ, pentru o perioada de până la 5 ani, derivă din prevederile art. 16 alin. (2) din Legea 10/2010 raportat la H.G. 1886 din 21 decembrie 2006.
Art. 16 alin. (2) din Legea 10/2001 stabileşte că în intervalul pentru care se prevede menţinerea afectaţiunii imobilului noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului.
Potrivit art. 4 H.G. 1886/ 2006 noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri sau de la data emiterii deciziei/dispoziţiei de restituire, după caz. În situaţia în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligaţia de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni.
Prin urmare, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, forma scrisă a contractului este necesara ad probationem, iar nu ad validitatem, obligaţia de plată a chiriei fiind stabilită prin lege, chiar în lipsa încheierii unui contract de închiriere.
În aceste condiţii, neîndeplinirea de către utilizator a obligaţiei de încheia contract de închiriere, nu prezintă relevanţă sub aspectul chiriei datorate potrivit legii, neputând fi primite, faţă de dispoziţiile legale exprese menţionate mai sus, susţinerile apelanţilor reclamanţi în sensul că răspunderea pentru neplata chiriei trebuie plasată în plan delictual, cu consecinţa stabilirii contravalorii de folosinţă raportat la valoarea de piaţă a imobilului.
Cum obligaţia de plată a chiriei este una legală, iar aceasta subzistă şi în ipoteza în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului nu poate fi raportată decât la cuantumul chiriei prevăzute de lege, reclamanţii neputând pretinde mai mult decât ceea ce însăşi legea stabileşte în favoarea acestora.
Trebuie avut în vedere şi faptul că, dată fiind condiţia impusă în sarcina reclamanţilor de a menţine afectaţiunea imobilului pe o perioadă de 5 ani, aceştia nu se află în situaţia în care, în perioada respectivă ar fi putut dispune de bun, eventual l-ar fi putut închiria pe piaţa liberă, pentru ca lipsa de folosinţă a acestuia să poată fi stabilită în funcţie de asemenea criterii.
Apelanţii reclamanţi au mai invocat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care proprietarii cărora le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces verbal de constatare unilaterala a preluării imobilului, respectiv art. 40 care prevede că nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 atrage obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a-i plăti noului proprietar, o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit (art. 40).
Aceste dispoziţii, care au în vedere ipoteza restituirii necondiţionate a imobilului, nu sunt aplicabile în cauză, reclamanţii aflându-se intr-o altă situaţie decât cea reglementată de textele legale enunţate mai sus, având în vedere că restituirea imobilului către aceştia s-a făcut în condiţiile speciale prevăzute de art. 16 din lege, respectiv cu obligaţia pentru aceştia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de 5 ani.
Prin urmare, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/20101 şi prevederile H.G. 1886/2006, la care acesta face trimitere, în raport cu care, lipsa de folosinţă a imobilului în perioada supusă afectaţiunii legale se traduce prin contravaloarea chiriei stabilite prin hotărâre de Guvern.
Apelanţii reclamanţi au mai invocat faptul că lipsa de folosinţă trebuia raportată la valoarea de piaţă a imobilului, deoarece pârâţii au deţinut nelegal 4 corpuri de clădire şi terenul aferent, în condiţiile în care prin H.C.L. 73/2009, titularul dreptului de administrare a stabilit că se aprobă încheierea contractului de închiriere privind corpul B, în baza H.G. 1886/2006.
O asemenea susţinere nu poate fi primită, având în vedere că prin hotărârea judecătorească prin care reclamanţilor le-a fost restituit imobilul, s-a stabilit în sarcina acestora menţinerea afectaţiunii speciale pentru întreg imobilul, compus din teren şi clădiri, iar potrivit H.G. 1886/2006 chiria este datorată chiar în lipsa unui contract de închiriere în formă scrisă. Prin urmare, chiar dacă s-a încheiat contract de închiriere pentru un singur corp de clădire, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata chiriei pentru întreg imobilul, în condiţiile prevăzute de lege.
Nu prezintă relevanţă din perspectiva cuantumului în raport cu care trebuie determinată contravaloarea lipsei de folosinţă, faptul invocat de reclamanţi în sensul că la data de 30 iunie 2010 Colegiul Tehnic P.R. a predat efectiv spaţiul ocupat Administraţiei Şcolilor, Liceelor şi Grădiniţelor Sector 4, astfel cum rezultă din procesul verbal de predare primire încheiat cu această ocazie, deoarece imobilul a rămas în continuare în administrarea sectorului 4, având aceeaşi destinaţie.
În ceea ce priveşte faptul că utilizatorul nu a respectat termenul la care devenea scadentă obligaţia de plată a chiriei, conform H.G. 1886/2006, achitând cu întârziere o parte din sumele datorate, acesta nu poate determina concluzia că valoarea lipsei de folosinţă trebuie raportată la valoarea de piaţă, ci reprezintă un motiv de acordare a dobânzii legale, conform art. 1088 C. civ. şi O.G. nr. 9/2000, acest aspect urmând a fi avut în vedere în continuare în cadrul analizei ultimului motiv de apel formulat de apelanţii reclamanţi.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, s-a constatat că în mod corect tribunalul a stabilit obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă raportat la chiria prevăzută de H.G. nr. 1886/2006 şi nu la valoarea de piaţă a imobilului, criticile apelanţilor reclamanţi în acest sens fiind nefondate.
4. În schimb, Curtea s-a constatat întemeiat motivul de apel referitor nesoluţionarea capetelor 4 şi 5 din cerere prin prisma soluţiei adoptate de instanţa de fond (actualizarea obligaţiei de plată, conform art. 7 din H.G. 1886/2006 şi obligarea la plata dobânzii legale asupra sumelor de plată, conform O.G. 9/2000).
Într-adevăr, stabilind valoarea folosinţei în raport cu H.G. 1886/2006 prima instanţă nu a avut în vedere dispoziţiile invocate de reclamanţi prevăzute de art. 7 din acest act normativ, potrivit cu care cuantumul chiriilor prevăzut în anexele nr. 1 şi 2 se va actualiza anual cu indicele de inflaţie prin hotărâre a Guvernului, raportul de expertiză efectuat în cauză menţionând doar valoarea fixă a chiriei prevăzute în hotărârea de Guvern.
Ca atare, având în vedere cele reţinute şi împrejurarea că actualizarea chiriei reprezintă o sumă determinabilă, conform dispoziţiilor legale enunţate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., se impune admiterea apelului reclamanţilor şi schimbarea în parte a sentinţei în sensul obligării pârâtei Primăria sectorului 4 (care nu a declarat apel, apelul Colegiului Tehnic P.R. fiind admis, constatându-se că acesta nu are calitate procesuală pasivă) şi la actualizarea sumei de 394.144 lei cu indicele de inflaţie, conform H.G. nr. 1886/2006.
De asemenea, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea de acordare a dobânzii legale şi având în vedere caracterul accesoriu al acestei sume, constatând că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata acesteia, conform art. 1088 C. civ. şi O.G. nr. 9/2000, va fi obligată pârâta şi la plata dobânzii legale, cu începere de la data introducerii acţiunii, până la data plăţii efective.
Obligaţiile stabilite mai sus sunt distincte şi pot fi cumulate. Indicele de inflaţie reprezintă un calcul matematic aplicabil unui fenomen economic, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflaţi în circulaţie, coeficientul de scădere a puterii de cumpărare. Prin aplicarea în practică a acestui calcul banii sunt aduşi la actuala lor putere de cumpărare. Cât priveşte dobânda, aceasta reprezintă câştigul, folosul ori profitul pe care l-ar fi obţinut reclamanţii din investirea banilor dacă pârâta ar fi plătit debitul datorat la termen.
În baza art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., având în vedere că un singur motiv de apel din cele formulate de reclamanţi a fost apreciat ca fiind întemeiat, a fost obligată intimata Primăria Sectorului 4 la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând parte din onorariul de avocat, achitat conform chitanţei din 10 mai 2011.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs, reclamanţii B.A.I. şi B.A.G., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs au susţinut următoarele:
1. Instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Colegiului Tehnic P.R. cu nesocotirea disp.art. 16 din Legea nr. 10/2001. Instanţa de apel a omis în totalitate ca activitatea de învăţământ pentru care s-a impus sarcina afectaţiunii este atributul exclusiv al acestui intimat şi că ordinele de plată sunt emise de această instituţie de învăţământ.
Indiferent de raporturile legale sau convenţionale dintre Colegiul Tehnic P.R. şi Sectorul 4 Bucureşti, sarcina menţinerii activităţii de învăţământ s-a realizat în considerarea persoanei juridice care are competenţa exclusivă pentru o asemenea exploatare.
Mai mult decât atât, având la dosar ordinele de plata emise de către Colegiul Tehnic P.R., instanţa de apel a ignorat în totalitate faptul că aceasta instituţie de învăţământ a făcut plăţile parţiale ale unor sume datorate pentru folosinţa pe care o exercită.
2. Instanţa de apel a determinat prin încheierea din 10 martie 2011 că acţiunea este scutită de plata taxei de timbru dar în mod nelegal nu a dispus restituirea taxei de timbru achitată la instanţa de fond.
Prin încheierea din 10 martie 201 s-a stabilit că acţiunea este scutită de plata taxei de timbru, însă s-a respins motivul de apel care a vizat nelegala instituire a obligaţiei de achitare a taxei de timbru motivat de faptul că respingerea cererii de reexaminare formulată la instanţa de fond este irevocabilă şi nu mai poate fi pusă în discuţia instanţei de apel.
Cererea de reexaminare se soluţionează printr-o încheiere interlocutorie şi are aceeaşi valoare juridică cu oricare din încheierile dosarului de fond. Spre deosebire de celelalte încheieri reglementate de art. 266 C. proc. civ. şi care nu au cale de atac, împotriva măsurii plaţii taxei de timbru se poate face cerere de reexaminare care nu are valoarea căii de atac a apelului sau a recursului pentru a fi acceptată ca hotărâre judecătorească irevocabilă.
Cererea de reexaminare făcută la instanţa de fond rămâne doar o încheiere interlocutorie care precede judecata pe fond şi care este irevocabilă doar în ceea ce priveşte posibilitatea de a mai fi atacată în faţa primei instanţe.
Însă, instanţa superioară, în virtutea prerogativelor date de procedura civilă, analizează legalitatea tuturor masurilor dispuse de instanţa de fond prin încheierile din dosar şi se pronunţă asupra fondului şi a tuturor încheierilor pronunţate de instanţa de fond.
Astfel, în mod cu totul contradictoriu cu cele decise în mod irevocabil la termenul din 10 martie 2011, instanţa nu a primit acest motiv de apel şi nu a dispus restituirea taxei de timbru impusă în mod nelegal de Tribunalul Bucureşti şi achitată de recurenţi fără a fi datorată.
Ori, în măsura în care instanţa de apel a determinat că acţiunea este scutită de plata taxei de timbru şi că încheierea Tribunalului prin care recurenţii au fost obligaţi la achitarea unei sarcini fiscale este nelegală, în condiţiile disp.art. 282 alin. (2) C. proc. civ. instanţa trebuia să admită apelul şi să dispună restituirea taxei de timbru ca nedatorată.
3. Instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că solicitarea de plată pentru lunile septembrie şi octombrie 2010 nu reprezintă o majorare a pretenţiilor ci, o modificare a acţiunii.
Recurenţii au solicitat plata unei sume de bani evaluată provizoriu. Obiectul acţiunii fiind pretenţii, câtimea obiectului reprezintă valoarea pretenţiilor care poate fi majorată sau micşorată oricând până la judecata în fond a cauzei.
Nu are nicio relevanţă indicarea lunilor pentru care se solicită plata unei sume, pentru că recurenţii nu aveau posibilitatea să cunoască la data introducerii acţiunii momentul până la care intimaţii sunt căzuţi în pretenţii.
Instanţa de apel a făcut o gravă confuzie între obiectul cauzei şi valoarea pretenţiei dedusă judecăţii pronunţând o hotărâre nelegală.
4. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a disp.art. 33 şi 40 raportat la obligaţia de predare a imobilului la încetarea activităţii de învăţământ conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Instanţa de apel a nesocotit că activitatea de învăţământ a încetat la 30 iunie 2010 şi că Sectorul 4 Bucureşti a deţinut ilegal imobilul până la 7 octombrie 2010 fără a mai exista afectaţiunea specială asupra imobilului.
Dând o interpretare străină de prevederile Legii nr. 10/2001 asupra folosinţei exercitate de Sectorul 4 Bucureşti în perioada 1 iulie 2010 - 7 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a interpretat greşit actul folosinţei asupra imobilului exercitat în perioada în care nu a mai existat activitate de învăţământ.
Procesul-verbal din 30 iunie 2010 este cel care atestă că activitatea de învăţământ a încetat la 1 iulie 2010 şi că imobilul a fost predat Sectorului 4 Bucureşti de către unitatea de învăţământ care a beneficiat de protecţia legii.
Ori, odată cu stingerea afectaţiunii speciale, intimatul Sectorul 4 Bucureşti avea obligaţia legală de a întocmi protocolul de predare primire a imobilului cu începere de la data la care nu se mai desfăşura activitatea publică pentru care se instituise obligaţia legală.
H.G. 1886/2006 determină cuantumul chiriilor aferente imobilelor în care se desfăşoară activităţi de învăţământ. Însă, odată sistată activitatea de învăţământ, folosinţa exercitată de sectorul 4 Bucureşti devine una nelegală şi pentru care datorează lipsa de folosinţă la valoarea de piaţă.
5. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a disp.art. 33 în raport de obligaţiile corelative instituite prin art. 16, 25, 40 din Legea nr. 10/2001 şi art. 4 din H.G. 1886/2006 pe care intimaţii aveau obligaţia să le respecte pentru a avea protecţia drepturilor instituite prin legea specială.
Intimaţii şi-au încălcat toate obligaţiile stabilite prin Legea nr. 10/2001 şi H.G. 1886/2006, fără ca recurenţii să obţină despăgubirea integrală la valoarea de piaţă pentru încălcarea dreptului la predarea posesiei, obţinerea contractului de închiriere sau plată la fiecare 10 ale lunii în curs.
Ignorând sancţiunea prevăzută de art. 33 din Legea nr. 10/2001 pentru încălcarea legii cu intenţie, instanţa de apel nu a făcut nicio diferenţă de regim juridic între situaţiile în care se instituţia care beneficiază de protecţia legii îşi respectă obligaţia legală de încheiere a protocolului de predare-primire, încheie un contract de închiriere cu noul proprietar şi achita în mod corect chiria legală la fiecare 10 ale lunii în curs şi situaţia Sectorului 4 Bucureşti şi a Colegiului Tehnic P.R. care nu şi-au onorat niciuna din aceste obligaţii.
Deşi s-a dovedit în mod clar că cei doi intimaţi au ignorat obligaţiile impuse de Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel Bucureşti a determinat că recurenţii sunt în drept să obţină doar plata chiriei legale pentru încălcarea tuturor drepturilor conferite de Legea nr. 10/2001.
Recurenţii sunt în drept să solicite instanţei de judecată obligarea intimaţilor la plata lipsei de folosinţă în temeiul art. 998-999 C. civ. ca şi consecinţă a răspunderii civile instituită în baza art. 33 din Legea nr. 10/2001 conform căruia:
„Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională, civilă sau penală.”
Determinând prin art. 33 din Legea nr. 10/2001 angajarea răspunderii civile pentru nerespectarea Legii nr. 10/2001, instanţa face o greşită aplicare a legii în raport de actele şi lucrările dosarului pentru cel puţin 3 argumente astfel:
Prima încălcare a obligaţiilor legale - şi poate cea mai importantă dintre toate - o constituie refuzul nejustificat de achitare a chiriei legale la data de 10 ale fiecărei luni începând cu data când au luat la cunoştinţă de schimbarea proprietarului.
În mod evident ca orice act sau fapt care nu respectă cerinţele legii, se constituie intr-o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii şi care dă dreptul recurenţilor să obţină repararea integrală a prejudiciului fără a mai opera plafonarea legii speciale.
Pentru a beneficia de protecţia legii, chiria legală poate fi invocată doar în situaţia în care intimaţii şi-ar fi respectat obligaţia de plată la fiecare 10 ale lunii.
Împrejurarea că nu s-a plătit niciodată la termen, este suficient pentru a se constata încălcarea unei obligaţii legale care trebuie sancţionată în conformitate cu art. 33 Legea 10/2001.
Însă, în mod cu totul separat de împrejurarea că nu există contractul de închiriere, în raport de principiului disponibilităţii exprimat de intimaţi prin H.C.L. nr. 73 din 23 iulie 2009 conform art. 51 din H.G. 1886/2006.
Instanţa avea obligaţia să constate că intimaţii au deţinut în afara cadrului legal şi în mod abuziv 4 corpuri de clădire şi terenul aferent şi că activitatea de învăţământ a fost sistată la 30 iunie 2010, situaţie în care, cel puţin pentru lunile iulie, august, septembrie şi octombrie nu se mai putea reţine o activitate publică iar plata folosinţei trebuia determinată în afara legii speciale.
Reţinând în mod cu totul nelegal că art. 25 şi 40 din Legea nr. 10/2001 are aplicabilitate doar pentru situaţiile în care imobilul nu este grevat de sarcini, obligaţia de întocmire a Protocolului de predare a imobilului realizat abia la 7 octombrie 2010 nu are nicio legătură de cauzalitate cu plata chiriei.
Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, trebuie să însoţească întotdeauna lucrul principal. Afectat sau nu, dreptul de proprietate trebuie să aibă toate cele trei atribute pe care le-a decis instanţa care a dispus restituirea.
per a contrario, acceptând teza instanţei de apel, recurenţii nu sunt în drept să aibă posesia până în 2013 când ar expira afectaţiunea impusă prin hotărârea de restituire, în mod cu totul separat de faptul că în prezent nu mai există activitate de învăţământ.
Instanţa de apel a confundat posesia cu activitatea specială care se desfăşoară în imobil. Faptul că în imobil se desfăşura o anumită activitate, nu este de natură să justifice încălcarea obligaţiei de întocmire a protocolului de predare a posesiei.
Potrivit art. 40 din Legea nr. 10/2001 nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a plăti noului proprietar o sumă calculata pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit.
6. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a disp. art. 274 C. proc. civ. şi a diminuat onorariul avocatului fără a ţine seama de complexitatea cauzei şi demersurile realizate pentru reprezentarea recurenţilor.
Instanţa de apel a procedat la diminuarea onorariului de avocat şi a obligat intimaţii la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată pe motiv că a fost admis doar un singur motiv de apel.
Instanţa de apel a nesocotit faptul că avocatul a reprezentat interesele părţilor atât în faza concilierii administrative cât şi pentru faza judecătorească, perioadă de timp în care s-au redactat nenumărate notificări, cereri şi demersuri.
În egală măsură, instanţa de apel a nesocotit în tot că onorariile se stabilesc şi se percep în raport de complexitatea speţei şi de valoarea litigioasă a obiectului, în mod evident că o asemenea speţă a ridicat un grad ridicat de dificultate atâta vreme cât a fost nevoie de angajarea unui proces pentru recuperarea unor sume de bani neachitate.
Recursul este fondat, doar în parte, pentru următoarele considerente:
1. Critica privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Colegiului Tehnic P.R., raportat la dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, şi a faptului că această pârâtă a făcut plăţi parţiale ale unor sume datorate, este nefondată.
În mod fondat a reţinut instanţa de apel, prin raportare la dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, la H.G. nr. 1886 din 21 decembrie 2006 şi la art. 166 alin. (41) din Legea nr. 84/1995 că titularul obligaţiei de plată a chiriei este Primăria Sectorului 4 Bucureşti, în calitate de „utilizator” al imobilului, în proprietatea căreia s-a aflat imobilul până la data redobândirii de către reclamanţi şi în administrarea căruia a rămas ulterior, imobilul fiind predat Administraţiei Şcolilor, Liceelor şi Grădiniţelor Sector 4.
Noţiunea de „utilizator”, prevăzută de art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, la care face trimitere art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se realizează în persoana care deţine bunul în sens juridic (exercită un drept de administrare), fiind fără relevanţă cine ocupă imobilul şi cine face eventual plăţile, Primăria Sectorului 4 alocând sumele pentru plata chiriei din bugetul propriu de venituri şi cheltuieli, aprobat în condiţiile legii.
Faptul că sarcina menţinerii activităţii de învăţământ s-a realizat în considerarea activităţii desfăşurate de Colegiul Tehnic P.R. nu are relevanţă în determinarea „utilizatorului”, singurele criterii prevăzute de lege pentru stabilirea acestuia fiind: cine are prevăzut în bugetul de venituri şi cheltuieli, fonduri pentru plata chiriei, în condiţiile legii şi respectiv cine este deţinătorul juridic al bunurilor.
2. Nefondată este şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., instanţa reţinând în mod fondat că solicitarea de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă şi pentru lunile septembrie şi octombrie nu reprezintă o majorare a câtimii obiectului cererii, ci o modificare a cererii, întrucât se schimbă perioada pentru care se solicită despăgubiri, iar nu suma pretinsă pentru perioada solicitată iniţial.
Obiectul judecăţii este reprezentat de obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 20 ianuarie 2009 - august 2010, putând fi modificată în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. doar câtimea contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada solicitată iniţial, nu însăşi perioada de timp pentru care se solicită despăgubiri.
3. Nefondate sunt şi criticile privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 33 şi 40, raportat la obligaţia de predare a imobilului la încetarea activităţii de învăţământ, conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa că pentru perioada 1 iulie – 7 octombrie 2010 pârâta Primăria Sectorului 4 Bucureşti ar fi deţinut ilegal imobilul şi datorează despăgubiri pentru lipsa de folosinţă la valoarea de piaţă.
În mod legal a reţinut instanţa că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 întrucât reclamanţii nu sunt beneficiarii unei restituiri necondiţionate a imobilului, aceştia aflându-se într-o altă situaţie juridică decât cea reglementată de art. 25, având în vedere că restituirea imobilului către aceştia s-a făcut în condiţiile prevăzute de art. 16 din lege, respectiv cu obligaţia pentru aceştia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de 5 ani.
Contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în perioada supusă afectaţiunii legale este reprezentată de contravaloarea chiriei stabilite prin Hotărâre de Guvern.
Faptul că la data de 30 iunie 2010 Colegiul Tehnic P.R. a predat efectiv spaţiul ocupat Administraţiei Şcolilor, Liceelor şi Grădiniţelor Sector 4 nu prezintă relevanţă din perspectiva modului de determinare a cuantumului lipsei de folosinţă, deoarece spaţiul a rămas în continuare în administrarea sectorului 4, având aceeaşi destinaţie.
4. Instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 16, 25, 40 din Legea nr. 10/2001 şi art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, stabilind că pe perioada supusă afectaţiunii legale reclamanţii nu pot fi decât beneficiarii contravalorii lipsei de folosinţă, reprezentată de cuantumul chiriei stabilite prin hotărâre de Guvern.
Neîncheierea contractului de închiriere în formă scrisă, neplata chiriei la data prevăzută de lege, neîntocmirea protocolului de predare – primire, pretinsa deţinere abuzivă a patru corpuri de clădire şi a terenului aferent sunt aspecte fără relevanţă sub aspectul cuantumului despăgubirilor datorate, în situaţia de fapt şi de drept reţinută, utilizatorul datorând doar cuantumul chiriei stabilite conform H.G. nr. 1886/2006.
Pe perioada afectaţiunii legale a imobilului, în întregul său, utilizatorul, indiferent dacă a încheiat sau nu contract de închiriere, datorează doar chiria legală, neîndeplinirea obligaţiilor invocate de reclamanţi netransformând raportul obligaţional legal într-un raport întemeiat pe răspundere civilă delictuală.
Neplata chiriei la termenele prevăzute de lege, a fost sancţionată de instanţa de apel prin obligarea la actualizarea sumei cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale, cu începere de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.
5. Procedând la reducerea onorariului de avocat, instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv valoarea pricinii şi munca depusă de avocat, ci soluţia dată în apel, respectiv schimbarea în parte a sentinţei, găsindu-se întemeiat doar un singur motiv de apel din cele patru formulate, pârâta căzând în pretenţii doar în parte.
Înalta Curte nu poate face ea însăşi o apreciere a proporţionalităţii onorariului cu pretenţiile şi nici a complexităţii cauzei, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate, nu şi pentru motive de netemeinicie. Diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată s-a făcut în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile fiind acordate proporţional cu modul în care pretenţiile au fost admise.
6. În ceea ce priveşte posibilitatea de cenzurare a stabilirii taxei judiciare de timbru, potrivit dispoziţiei 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 „în situaţia în care instanţa investită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu”.
Prin urmare, instanţa de control judiciare poate aprecia că taxa judiciară de timbru a fost greşit stabilită de prima instanţă.
Pronunţarea unei încheieri într-o cerere de reexaminare nu leagă instanţa de control judiciar, ci doar prima instanţă.
Posibilitatea acordată de lege primei instanţe de a cenzura modul de stabilire a taxei judiciare, în cadrul cererii de reexaminare, nu înlătură, însă, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 20 alin. (5), controlul judiciar ierarhic, în calea de atac ordinară sau extraordinară, textul nefăcând distincţie între situaţia în care modul de stabilire a taxei de timbru a fost contestat în faţa primei instanţe şi cea când taxa judiciară a fost achitată aşa cum a fost stabilită, o astfel de interpretare fiind contrară oricărei logici, întrucât posibilitatea de cenzurare este permisă şi nu poate să depindă de soluţia dată în reexaminare, care este un efect.
Instanţa de control judiciar poate cenzura modul de stabilire a taxei de timbru, indiferent dacă legalitatea impunerii măsurii de timbrare sau cuantumul acesteia, a fost sau nu supus controlului judiciar pe calea cererii de reexaminare şi indiferent dacă, în acest control judiciar, prima instanţă s-a pronunţat sau nu pe fondul cererii de reexaminare.
Raportat la considerentele de mai sus, prima instanţă a stabilit în mod greşit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru iar instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 147/1996, care permit instanţe de control judiciar cenzurarea legalităţii obligaţiei de timbrare cât şi a cuantumului acesteia.
Măsura stabilită de prima instanţă de obligare la plata taxei judiciare de timbru, în raport de valoarea pretenţiilor este nelegală întrucât încalcă prevederile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, combinat cu art. 50 din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora cererile sau acţiunile în justiţie, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.
În condiţiile în care lipsa de folosinţă s-a solicitat pentru un drept de proprietate al cărui regim juridic se află sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 1072001 acest capăt de cerere este scutit de plata taxei de timbru, urmând a se dispune restituirea către reclamanţi a taxei de timbru nedatorate şi achitate în cuantum de 17.102,44 lei.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul reclamanţilor B.A.I. şi B.A.G. a se modifica în parte decizia, în sensul dispunerii şi a restituirii către aceştia a taxei de timbru nedatorate şi achitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.A.I. şi B.A.G. împotriva Deciziei nr. 560/ A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că dispune şi restituirea către reclamanţi a taxei judiciare de timbru nedatorată, în cuantum de 17.102,44 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 514/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 515/2012. Civil → |
|---|
