ICCJ. Decizia nr. 515/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 515/2012
Dosar nr. 287/115/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, la data de 26 ianuarie 2010, reclamantul T.M. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1.000.000 Euro, cu titlu de daune morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951, precum şi pentru suferinţele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă, pe care a trebuit să o îndure atât reclamantul, cât şi familia sa până în prezent, pentru refacerea vieţii.
Ulterior, au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Caraş-Severin şi acţiunile formulate de reclamantele R.D., S.R. şi V.N., cauzele fiind conexate prin încheierea de şedinţă din data de 2 martie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 629 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii T.M., R.D., S.R. şi V.N. împotriva pârâtului S.R. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 220.000 Euro echivalată în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere că, prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, i-au fost cauzate atât reclamantului, cât şi familiei sale, prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat, lipsirea de libertate au produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa a avut în vedere atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamanţilor şi familiei acestuia, în raport de care a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 220.000 Euro.
Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului” suferinţelor fizice şi psihice ale reclamanţilor şi familiei acestora, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 412/ A din 2 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, curtea de apel a avut în vedere că, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, se impune soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor în totalitate.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii T.M., R.D., S.R. şi V.N., solicitând menţinerea ca valabilă şi legală a sentinţei Tribunalului Caraş-Severin.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că instanţa de apel în mod cu totul nelegal a invocat motivul de ordine publică referitor la declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa nu a făcut însa nicio referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010. când tot aceeaşi curte declară tot acelaşi articol ca şi constituţional, deci Curtea Constituţională se contrazice singură.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de alte decizii care au fost date în mod favorabil mai multor petenţi şi nu se poate într-un Stat de Drept ca o lege să poată fi aplicabilă pentru unii, iar pentru alţii nu.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că pârâtul nu a adus probe în combatere, pe fondul cauzei, aşa încât în mod greşit curtea de apel le-a admis apelul. De fapt, nici pârâtul, nici reprezentantul parchetului nu au adus nici un element nou care să ducă la schimbarea soluţiei primei instanţe, în afara unor motivaţii aiuristice prin care nu pot combate deportarea reclamanţilor, chinurile, suferinţele şi umilinţele la care au fost supuşi şi sărăciţi. Trebuiau aplicate de fapt şi prevederile art. 298 C. proc. civ. Nu au fost respectate nici prevederile articolului 129 alin. (1), (5), (51) şi (6), cât şi art. 723 C. proc. civ.
Temeiul juridic care a stat la baza acţiunii a fost Legea nr. 221/2009, în totalitate şi nu numai art. 5 alin. (1) lit. a), aşa cum a apreciat curtea de apel. În acest caz trebuia să mai ţină cont şi de art. 1 din C.E.D.O. privind repararea totală şi în întregime a tuturor drepturilor ce au fost încălcate în mod ilegal.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată pe Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360/2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, ale căror efecte asupra cauzei de faţă au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, şi nu prin prisma motivelor de apel ale pârâtului.
Întrucât motivul de ordine publică pune în discuţie însuşi temeiul juridic al pretenţiilor formulate în cauză, în mod corect a fost analizat cu prioritate faţă de motivele de apel şi, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la cercetarea susţinerilor pârâtului din motivarea căii de atac.
În acest context, se impune cercetarea, în primul rând, a criticilor vizând aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale în faza apelului.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Cu privire la criticile prin care se susţine că instanţa de apel ar fi putut lua în considerare alte temeiuri de drept în faza procesuală a apelului, este de reţinut că instanţa superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretenţiile reclamanţilor din perspectiva altui temei de drept, deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenţii, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii T.M., R.D., S.R. şi V.N. împotriva deciziei nr. 412/ A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5147/2012. Civil. Evacuare. Obligaţie de a... | ICCJ. Decizia nr. 516/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
