ICCJ. Decizia nr. 516/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 516/2012
Dosar nr. 945/83/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 3 martie 2010, reclamanta C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale, potrivit Legii nr. 221/2009, în sumă de 500.000 lei, constatându-se calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la beneficiul acestor despăgubiri, în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului C.T., condamnat politic.
Prin sentinţa civilă nr. 1271/D din 30 iunie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acţiunea reclamantei şi în consecinţă: a constatat caracterul politic al condamnării soţului reclamantei, defunctul C.T., condamnat prin sentinţa penală nr. 2107/1958 a Tribunalului Militar Cluj, dosar nr. 1738/1958; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 100.000 Euro plătibilă în moneda naţională la cursul din data plăţii, cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009; a respins restul pretenţiilor; cu cheltuieli de judecată în sumă de 1190 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că soţul reclamantei, C.T., decedat la data de 14 februarie 2010, prin sentinţa penală nr. 2107 din 27 decembrie 1958 pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii III MIL Cluj în dosar nr. 1738/1958 a fost condamnat în baza art. 207 alin. (1) comb. cu art. 230 alin. (1) C. pen. şi art. 157 pct. 1 lit. a) C. pen. la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii personale pentru complicitate la crimă de acte de teroare. Din fişa matricola penală nr. 2629 a Penitenciarului Satu Mare rezultă că defunctul a fost depus ca condamnat la data de 26 noiembrie 1958 şi a fost liberat la data de 20 iulie 1964. Ulterior, pedeapsa a fost comutată în 25 de ani muncă silnică.
În considerentele hotărârii de condamnare ca şi stare de fapt s-a reţinut că soţul reclamantei, în calitate de complice, a săvârşit fapta constând în uciderea persoanei care era preşedintele întovărăşirii, iar inculpaţii aveau pământ comasat. Deşi soţul reclamantei a fost complice la omucidere, împrejurările în care fapta a fost săvârşită a fost considerată de autorităţile acelor vremuri ca crimă de acte de teroare având caracter politic şi nu o infracţiune de drept comun.
Faţă de această stare de fapt reţinută, tribunalul a considerat că soţul reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind incidente dispoziţiile art. 2 din acelaşi act normativ.
În baza art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, tribunalul, ţinând cont de situaţia concretă a soţului reclamantei, de perioada în care soţul reclamantei a fost privat de libertate, respectiv perioada 1958-1964, precum şi condiţiile în care a fost obligat acesta să-şi execute pedeapsa, a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei cu titlu de daune morale suma de 100.000 de euro plătibilă în moneda naţională la cursul din data plăţii. Instanţa a avut în vedere şi faptul că soţul reclamantei a beneficiat şi de dispoziţiile Decretului nr. 118/1990, fiind emisă Hotărârea nr. 42/1990.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, atât reclamanta C.A., solicitând modificarea în parte a sentinţei în sensul majorării despăgubirilor la suma de 400.000 euro, cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, solicitând în principal, modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinţei, în sensul diminuării despăgubirilor acordate, precum şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând diminuarea despăgubirilor acordate la suma de 5.000 euro.
Prin decizia nr. 46/2011-R din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea – secţia civilă mixtă a admis, ca fondate, apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de la 100.000 Euro la 68.000 Euro; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a respins, ca nefondat, apelul reclamantei C.A.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, instanţa de apel a arătat că, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, însă instanţa a considerat că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
S-a reţinut că, a aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, curtea de apel a reţinut că, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel se încalcă art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, iar schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu contravine acestui drept.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia, paragraf 81).
Instanţa de apel a arătat şi faptul că, şi în ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziţie declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale), aceasta este îndreptăţită de a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ. ), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva soţului său. Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripţia dreptului de a cere despăgubiri, câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
În cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurii, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la cuantumul daunelor ce se impun în astfel de situaţii, s-a reţinut că este de notorietate şi deci nu se impune a fi dovedit faptul că o deţinere, arestare, provoacă traume atât de natură fizică cât mai ales psihică nu doar celui în cauză ci şi familiei acestuia, mai mult, tot de notorietate este şi faptul că ulterior arestării şi relaţiile sociale au avut de suferit, cele legate de prietenie, vecinătate, relaţii de muncă. Cuantumul prejudiciului suferit în astfel de situaţii nu poate fi însă determinat cu exactitate, astfel că, în asemenea cazuri, datorită acestui aspect, în cauze similare Curtea a hotărât să acorde câte 2000 euro pentru fiecare lună de detenţie pentru cel ce a fost privat de libertate efectiv, iar în cazul decesului titularului în locul de detenţie câte 1.000 euro pentru fiecare lună de detenţie în favoarea moştenitorilor acestuia, fiind o certitudine faptul că nu se poate pune semnul de egalitate între suferinţa provocată de propria arestare şi cea a unui membru al familiei.
Curtea de apel a arătată că, instanţa de fond, într-adevăr la stabilirea cuantumului daunelor morale nu a avut în vedere faptul că detenţia soţului reclamantei de 68 de luni impunea acordarea doar a 68.000 euro în loc de 100.000 euro cât greşit a acordat, criticile în acest sens fiind fondate şi nu în sensul diminuării conform O.U.G. nr. 62/2010, care potrivit celor expuse mai sus a fost declarată de către Curtea Constituţională ca fiind neconstituţională referitor la limitarea despăgubirilor ce se pot acorda în astfel de situaţii.
Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamanta C.A., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare.
În recursul său, reclamanta a criticat cuantumul despăgubirilor acordate de către instanţa de apel, considerând că nu sunt în măsură să acopere prejudiciul moral suferii de soţul său în perioada celor 6 ani de închisoare efectuaţi în Penitenciarul Gherla pentru condamnarea sa cu caracter politic.
Raportat la perioada mare în care a fost privat de libertate şi a condiţiilor grele, inumane, ale închisorilor comuniste în care soţul său a fost obligat să-şi execute pedeapsa, apreciază recurenta-reclamantă că suma de 100.000 de euro acordată de instanţa de fond, cu titlu de daune morale, nu constituie o sumă echitabilă pentru prejudiciul cauzat. Actele de teroare ale regimului comunist au fost reţinute de instanţă şi cu toate acestea, daunele acordate sunt mult prea mici faţă de suferinţele provocate în închisoarea comunistă.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut prin motivele de recurs, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate.
În acest sens, pârâtul-recurent a făcut trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O. care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (cauza Hood/Marii Britanii, cauza Nicolova/Bulgariei).
Totodată, s-a arătat că repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 şi Decretului-lege nr. 118/1990. Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Pârâtul a criticat decizia recurată şi prin prisma reglementărilor O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat Legea nr. 221/2009, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare dar şi un plafon până la care se pot acorda despăgubiri persoanelor care se încadrează în categoriile enunţate de acest act normativ.
În motivarea recursului, pârâtul a invocat şi Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Astfel, în temeiul Legii nr. 221/2009 se poate solicita şi dispune de către instanţă doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări şi a măsurilor administrative asimilate acestora, fără acordarea despăgubirilor morale.
S-a invocat şi jurisprudenţa C.E.DO. în legătură cu existenţa „speranţei legitime”, stabilindu-se că reclamanţii nu pot susţine că au o speranţă legitimă ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat în sensul celor ce succed, urmând a fi admis:
Astfel, vor fi analizate criticile formulate de pârât care aduc în discuţie efectul pe care îl are în cauză Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În acest context, este de reţinut că, apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a invocat acest aspect ca motiv de apel de ordine publică, în completarea motivelor de apel formulate în scris, după cum rezultă din practicaua deciziei nr. 46/2011.
Însă, instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere considerentele expuse, nu se mai impune analizarea recursului declarat de reclamanta C.A., care a formulat critici ce vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale şi care nu mai pot fi verificate, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
Faţă de cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul reclamantei, va fi admis recursul pârâtului, cu consecinţa modificării în parte a deciziei curţii de apel, în sensul schimbării în tot a sentinţei tribunalului şi respingerii acţiunii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 46/2011-R din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea – secţia civilă mixtă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia, în sensul că schimbă în tot sentinţa nr. 1271/D din 30 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare – secţia civilă şi respinge acţiunea reclamantei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 515/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 517/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
