ICCJ. Decizia nr. 5588/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5588/2012
Dosar nr. 2340/90/2010
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 23 iunie 2010 reclamanţii P.E. şi P.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea pârâtului la despăgubiri morale în cuantum de 250.000 RON şi daune materiale în cuantum de 2.500 RON (contravaloarea unei arme de vânătoare) pentru prejudiciul suferit prin condamnarea sa la 1 an şi 6 luni închisoare, în temeiul art. 13 din Decretul nr. 163/1950.
Au arătat că prin sentinţa penală nr. 2192/1952 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, autorul lor, P.A.C., a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, dispunându-se confiscarea unei arme de vânătoare, în temeiul art. 13 din Decretul nr. 163/1950.
Autorul reclamanţilor a executat această pedeapsă, a decedat în anul 1983 iar reclamanţii sunt fiul, respectiv soţia acestuia.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă prin sentinţa civilă nr. 336 din 31 martie 2011, a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia dreptului la acţiune invocate de pârât; a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţi; a constatat caracterul politic al condamnării autorului P.A.C. şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 30.000 RON, daune morale către reclamanţii împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul.
Reclamanţii au criticat soluţia primei instanţe din perspectiva neacordării despăgubirilor materiale solicitate prin acţiune, respectiv contravaloarea armei de vânătoare.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat în apel Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale arătând că nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul textului de lege declarat neconstituţional iar precizarea de acţiune a reclamanţilor, după apariţia Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, care au invocat şi alte temeiuri de drept pe care îşi fundamentează demersul judiciar, a fost tardiv formulată.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 1247R din 23 iunie 2011, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a modificat în parte sentinţa în sensul că a respins capătul de cerere din acţiune privind acordarea daunelor morale, a menţinut în rest sentinţa şi a respins, ca nefondat, recursul reclamanţilor.
Cu privire la excepţia tardivităţii cererii precizatoare de acţiune, Curtea, a reţinut că modificarea acţiunii având ca temei de drept dispoziţiile art. 998-999 C. civ. este tardivă, considerent faţă de care capătul de cerere privind acordarea daunelor morale nu poate fi analizat din punct de vedere al acestor dispoziţii legale.
Curtea, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, prin care s-au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material suferit de autorul reclamanţilor ca urmare a condamnării sale, petit întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, având în vedere prevederile Legii nr. 202/2010, respectiv art. XXVI şi momentul pronunţării hotărârii atacate a soluţionat calea de atac declarată în cauză ca recurs şi a constatat că a dispărut norma internă care permitea acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politicii.
Curtea a reţinut că acestea nu mai reprezintă un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii criticând calificarea juridică dată căii de atac anterioare şi arătând că în raport de valoarea obiectului acţiunii, care depăşeşte suma de 100.000 RON, calea de atac era apelul şi nu recursul.
Au criticat soluţia pronunţată de instanţa de recurs şi pentru că situaţia creată prin declararea ca neconstituţională a prevederilor art. 5 alin. (1) litera a, teza I din Legea nr. 221/2009 nu poate constitui un motiv imputabil reclamanţilor iar prin cererea precizatoare nu s-a creat nici un prejudiciu pârâtului, acesta fiind în măsură ca în raport de precizări să îşi formuleze apărarea.
Reclamanţii au criticat şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe aspectul daunelor materiale.
Înalta Curte, a invocat în şedinţa publică din 21 septembrie 2012 excepţia inadmisibilităţii recursului, pe care o găseşte incidenţă cauzei pentru următoarele considerente:
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării autorului reclamanţilor, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea şi temeinicia pretenţiilor acestora, astfel cum a reţinut, în mod corect şi Curtea de Apel.
Legea nr. 221/2009 fiind o lege specială de reparaţie, se aplică tocmai unor situaţii trecute, după cum rezultă din ansamblul dispoziţiilor sale, şi anume persoanelor (şi descendenţilor) celor care au suferit un prejudiciu prin condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Or, pretenţiile reclamanţilor, respectiv, acordarea de daune morale şi materiale pentru prejudiciul suferit de autorul lor ca urmare a condamnării sale, au fost corect verificate, în primă instanţă, din perspectiva acestui act normativ.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, reclamanţii înşişi au solicitat iniţial aplicarea acestei legi, modificarea cererii introductive fiind tardiv formulată în condiţiile art. 132 C. proc. civ.
Prin urmare, instanţă de fond şi apoi, Curtea de Apel, în mod corect au judecat litigiul în raport de acest act normativ, care constituie legea specială în raport de dreptul comun (art. 998-998 C. civ.), pentru obţinerea despăgubirilor de natura celor pretinse de reclamanţi, potrivit principiului „specialia generalibus derogant"; - „legea specială derogă de la cea generală ";.
Privită din această perspectivă, soluţia Curţii de Apel de calificare a căii de atac exercitată împotriva sentinţa civilă nr. 336 din 31 martie 2011 a Tribunalului Vâlcea se reţine a fi judicioasă, instanţa făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiţie.
Astfel, art. 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/11.06. 2009, cu modificările şi completările ulterioare, a fost modificată şi completată, introducându-se alin. (6) cu următorul cuprins:
";Hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de Apel.";
Curtea a avut în vedere şi art. XXVI conform căruia „...dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi";.
În cauza de faţă, se reţin incidente dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora să se realizeze în condiţiile legii.
Or, în speţă, reclamanţii au exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinţei dată de tribunal în primă instanţă, recurs care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 1247/R din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Aşa fiind, exercitarea de către aceştia, pentru a doua oară, a aceleiaşi căi de atac a recursului împotriva deciziei dată de Curtea de Apel, ca instanţă de recurs, faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, este inadmisibilă.
Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii de genul celui de faţă, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie.
În lumina jurisprudenţei C.E.D.O. se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exerciţiul a două căi de atac şi, cu atât mai puţin un rezultat favorabil pentru reclamant.
Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptăţirea sau pe care legea nu îl acceptă şi constatând că reclamanţii au formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunţată de Curtea de Apel în recurs, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac.
Faptul că instanţa de recurs nu a analizat una din criticile formulate de reclamanţi nu poate fi, deci, analizată pe această cale, inadecvată procedural.
Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecinţă, ca inadmisibil, pentru că, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale.
De altfel, această concluzie decurge şi din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exerciţiul lui, deoarece o altă soluţie ar tinde la ipoteza acceptării unui ";recurs la recurs ";.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii P.E. şi P.I. împotriva deciziei civile nr. 1247/R din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă pudică, ^astă^i 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5587/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5596/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
