ICCJ. Decizia nr. 5589/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5589/2012
Dosar nr. 16887/3/2010
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 2 aprilie 2010, reclamantul C.C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statului Român prin M.F.P., să se constate că, de drept, condamnarea pronunţată în contra bunicului său C.C. este una de natură politică, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.200.000 euro în lei la cursul plăţii, cu titlu de despăgubiri.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că, la 23 martie 1949, aşa cum rezultă din procesul verbal încheiat de Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului, bunicul său C.C. a fost percheziţionat şi reţinut, procedându-se şi la o percheziţie domiciliară.
Acesta a fost arestat, ulterior condamnat la 5 ani închisoare corecţională. Oficial, bunicul său a fost pus în libertate la 21 martie 1954, însă s-a întors acasă abia în anul 1955.
A mai arătat că, prin Hotărârea nr. 547 din 13 septembrie 1990, emisă în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, i-a fost recunoscută bunicului reclamantului întreaga perioadă de detenţie politică ca vechime în muncă, acordându-i-se o indemnizaţie în cuantum de 200 lei pe an de detenţie, în speţă 999 lei lunar.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1289 din 27 septembrie 2010, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 600 Euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicul reclamantului prin condamnare. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut, în fapt şi drept, următoarele:
La data de 23 martie 1949, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat de Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului, C.C., bunicul reclamantului, a fost percheziţionat şi reţinut.
Prin sentinţa penală nr. 72/1950 a Tribunalului Militar Timişoara, C.C. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire, faptă prevăzută de art. 209 C. pen.
Din actele aflate la dosarul cauzei se retine că bunicul reclamantului a executat pedeapsa aplicată în întregime, începând cu data de 23 martie 1949, când a fost iniţial reţinut pentru 24 de ore, până la 21 martie 1954, când s-a împlinit termenul pedepsei aplicate.
Tribunalul a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care condamnarea pronunţată pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen. reprezintă condamnare cu caracter politic şi a constatat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a bunicului său, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a arătat că, prin condamnarea sa la 5 ani de închisoare corecţională şi executarea acesteia în întregime în condiţii vitrege, bunicului reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Tribunalul a reţinut, astfel, că la momentul încarcerării acesta era căsătorit şi avea 2 copii. în plus, după eliberarea din penitenciar, acesta a fost în continuare în atenţia organelor de securitate.
Totodată, prima instanţă a ţinut cont şi de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
În aceste condiţii, constatând că reclamantul este nepot de fiu al celui condamnat şi faţă de situaţia de fapt reţinută, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 600 de euro, echivalent în lei la data plăţii.
Tribunalul a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, considerând că nu sunt întrunite cerinţele art. 274 C. proc. civ., în condiţiile în care, pentru realizarea dreptului recunoscut de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, inclusiv pentru stabilirea întinderii cuantumului daunelor morale, calea judiciară este obligatorie.
În termen legal au declarat apel reclamantul C.C.C., pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Reclamantul C.C.C. a criticat sentinţa apelată cu referire la cuantumul despăgubirilor, considerându-l a fi prea mic, cu încălcarea normelor de drept internaţionale.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a arătat că, urmare Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, temeiul de drept în baza căruia tribunalul a admis în fond acţiunea a fost declarat neconstituţional, astfel încât se impune admiterea apelului şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În subsidiar, a solicitat să fie reapreciat cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale pentru autorul reclamantului, suma stabilită în fond fiind exagerat de mare.
M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat sentinţa apelată, arătând că aceasta este nelegală, având în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin întâmpinare, reclamantul a înţeles să invoce inopozabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale raportate la cauza dedusă judecăţii, iar, pe fond, a solicitat respingerea apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 471/ A din 3 mai 2011 a admis apelurile declarate de pârât şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată, şi a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut ca motiv de ordine publică incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituţionalităţii acestui text de lege cât şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile C.E.D.O.
Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale fusese deja publicată în M. Of. şi prin urmare reclamanta nu deţinea un „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 C.E.D.O.
În raport de aceste considerente cât priveşte fondul dedus judecăţii, Curtea a înlăturat toate criticile legate de cuantumul daunelor morale stabilite în primă instanţă, acest motiv rămânând fără obiect faţă de cele reţinute mai sus privind imposibilitatea dezdăunării pentru prejudiciile morale suferite.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.C.C.
Dezvoltând foarte amplu motivele recursului său, reclamantul a arătat, în esenţă, că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 13598/2010.
A susţinut că efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea juridică şi se aplică doar pentru viitor. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în prezentul litigiu ar duce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La data sentinţei tribunalului s-a făcut aplicarea unui text legal în vigoare, astfel încât Curtea de apel a făcut o aplicare greşită a dispoz. art. 147 alin. (4) din Constituţie care menţionează că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor, au putere numai pentru viitor.
A susţinut că soluţia Curţii Constituţionale nu înlătură de plano răspunderea civilă delictuală a Statului, care trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat ca urmare directă a faptei ilicite, iar despăgubirile ce au fost acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente şi nu acoperă integral prejudiciul creat.
Reclamantul avea o speranţă legitimă în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluţia nr. 1096 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, reclamantul avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor.
Acţiunea introductivă a fost formulată anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactiva fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de către instanţa naţională, prima chemată să aplice Convenţia. A invocat încălcarea regulei tempus regit actum.
A susţinut că instanţa de apel, având în vedere obiectul pretenţiei deduse judecăţii, respectiv despăgubiri născute prin fapta comisă de statul român, săvârşită prin prepuşii săi, despăgubire atestată ca atare de puterea legislativă în conţinutul Legii nr. 221/2009, trebuia ca odată cu invocarea de către pârât şi Parchet a chestiunii de ordine publică referitoare la incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale, să facă aplicarea art. 998, 999, 1000 alin. (3) C. civ. şi să soluţioneze cauza pe aceste temeiuri de drept.
Reclamantul a argumentat că ceea ce leagă instanţa este cauza cererii de chemare în judecată şi nu temeiul de drept indicat în cerere, fiind prerogativa instanţei de judecată să cunoască şi să dea eficienţă dreptului aplicabil fiecărei speţe în parte. Susţine că M.P. a declarat un apel cu caracter profund abuziv, în favoarea pârâtului, şi rupând principiul egalităţii de arme, abuz concretizat prin decizia recurată. A menţionat în acest sens decizia C.E.D.O. prin care s-a condamnat statul Rusia în cauza Menchinskaya contra Rusiei pentru nerespectarea principiului egalităţii armelor şi a respectării aparenţei unui proces echitabil.
Se critică decizia şi pe aspectul discriminării reclamantului în raport de alte persoane, ce s-au găsit într-o situaţie similară şi care se bucură de hotărâri prin care li s-a recunoscut prejudiciul creat de statul român şi au fost despăgubiţi.
Înalta Curte a invocat în şedinţa publică din 21 septembrie 2012, ca motiv de ordine publică, incidenţa în speţă a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, având în vedere inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, înalta Curte constată următoarele:
Aspectul, care interesează prioritar în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. l.
În acest context al analizei, critica reclamantului potrivit căreia instanţa trebuia să recalifice temeiul de drept al acţiunii şi să soluţioneze acţiunea pe alt temei de drept nu poate fi primită.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că în mod legal Curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, critica reclamantului în acest sens fiind nefondată.
Instanţa de apel, chiar în situaţia în care pârâtul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti nu ar fi invocat prin motivele de apel această chestiune de ordine publică, nu ar fi putut-o ignora.
Prin urmare, în speţă nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Pe de altă parte, dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Or, continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor dispoz. art. 998 - 999, 1000 alin. (3) C. civ. prin motivele de recurs, înalta Curte constată că acestea constituie temeiuri de drept diferite, care nu a fost invocate ca fundament al acţiunii introductive. Respectând principiul instituit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a procedat în mod corect, examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se analiza direct în recurs asupra unor temeiuri juridice diferite de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
Tribunalul nu a analizat cererea şi din perspectiva dreptului comun, întrucât reclamantul nu a invocat în primă instanţă dispoz.art. 998 - 999, 1000 alin. (3) C. civ. astfel încât, cercetarea acestei chestiuni direct în recurs nu se poate realiza.
Critica referitoare la aplicarea normelor europene nu este, de asemenea, fondată.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care, aşa cum s-a arătat, sunt condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie"; atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate";. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"; (Cauza Caracas împotriva României, hotărârea publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră";.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, considerente în consonanţă cu jurisprudenţa europeană.
Contrar susţinerilor recurentului nu se încalcă dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 C.E.D.O.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie";, enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.
Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existenţă independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă priveşte un drept sau o libertate reglementată de Convenţie.
Or, în cazul reclamantului, în legătură cu despăgubirile pretinse în condiţiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puţin, o speranţă legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecţia Convenţiei, nebeneficiind de o hotărâre definitivă în acest sens.
Prin urmare, nu se poate reţine, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european.
Nici faptul că, în cadrul altor acţiuni civile întemeiate pe acelaşi act normativ s-au pronunţat soluţii favorabile persoanelor care au promovat acţiuni civile similare, nu poate constitui o justificare pentru admiterea prezentului recurs, o astfel de susţinere neputând fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că M.P. a declarat un apel cu caracter profund abuziv, în favoarea pârâtului, şi rupând principiul egalităţii de arme, se reţine că potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „M.P. exercită, prin procurori, următoarele atribuţii: (.)
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege (.)";.
Totodată, conform art. 45 C. proc. civ. „Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271-273, iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii.
Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii.
Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile prevăzute de alin. (1) poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat.";
Art. 45 alin. (3) C. proc. civ. dispune că procurorul poate, în condiţiile prevăzute de lege, să exercite căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti. în legătură cu această formă de participare a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecventă în practică, trebuie făcute unele precizări. Procurorul poate să exercite căile de atac chiar şi împotriva hotărârilor pronunţate într-o cerere cu caracter strict personal, deoarece textul de lege nu face nici o distincţie în acest sens.
Procurorul poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat sau nu la judecarea pricinii în care s-a pronunţat hotărârea atacata.
Această concluzie se desprinde din împrejurarea că art. 284 alin. final C. proc. civ. dispune că, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazul când procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii (în această din urmă situaţie, instanţa trebuind să comunice, hotărârea şi procurorului). Această prevedere îşi găseşte aplicare şi în ceea ce priveşte termenul de recurs, art. 301 C. proc. civ. făcând trimitere la art. 284 C. proc. civ.
Cât priveşte hotărârea C.E.D.O. menţionată de recurent, cauza Menchinskaya contra Rusiei, unde s-a concluzionat că intervenţia procurorului în apel a subminat aparenţa unui proces echitabil şi egalitatea armelor, sunt necesare câteva precizări.
Chiar instanţa de contencios european a statuat în cuprinsul acestei decizii faptul că dacă acelaşi punct de vedere este împărtăşit în faţa unei instanţe de mai multe părţi, nu pune, necesarmente, partea adversă într-o poziţie de net dezavantaj în prezentarea cauzei sale şi că sprijinirea de către Parchet a uneia dintre părţi poate fi justificată în anumite circumstanţe, de exemplu, când interesele statului trebuie protejate.
De altfel, modul în care este construită motivarea hotărârii determină concluzia că aparenţa unui proces echitabil şi egalitatea armelor nu a fost determinată de o anume poziţie privilegiată pe care ar fi avut-o procurorul în calea de atac şi dintr-o încălcare efectivă a egalităţii armelor, ci, din aceea că, în respectiva cauză, numai reprezentantul Parchetului şi-a susţinut oral argumentele în faţa instanţei de apel, nu şi părţile.
Og în speţă, reclamantul, prezent fiind la data soluţionării apelurilor, şi-a susţinut oral motivele de apel, argumentele în combaterea celorlalte apeluri declarate în cauză, respectiv pe chestiunea de ordine publică invocată.
Nu în ultimul rând, se reţine că motivele de ordine publică pot fi invocate oricând şi din oficiu, sub condiţia de fi puse în dezbaterea părţilor, astfel încât invocarea unei chestiuni de ordine publică de către Parchet nu poate avea un caracter abuziv.
În raport de considerentele anterior expuse este nefondată susţinerea recurentului conform căreia M.P. nu avea calitatea de a exercita calea de atac a apelului în cauza dedusă judecăţii, acest demers nefiind unul abuziv.
În consecinţă, având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii şi pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C.C. împotriva Deciziei civile nr. 471/ A din 3 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2012.
f■-H,
| ← ICCJ. Decizia nr. 5580/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5593/2012. Civil → |
|---|
