ICCJ. Decizia nr. 5649/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5649/2012
Dosar nr. 19921/3/2010
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 22 aprilie 2010, sub nr. 19921/3/2010, reclamanţii D.M. şi D.O. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.F.P., M.F.P. şi SC H.N. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună următoarele:
1.- obligarea în solidar a pârâţilor Statul Român prin M.F.P. şi M.F.P. la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, sector 1, în conformitate cu disp. art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009; au evaluat ipotetic apartamentul la suma de 150.000 euro, echivalentul a 616.500 lei.
2.- obligarea pârâtului SC H.N. SA la restituirea comisionului de 1% din preţul plătit pentru apartamentul cumpărat, încasat de acesta la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului, conform art. 41 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995; cu cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, au dobândit dreptul de proprietate situat în imobilul din Bucureşti, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu SC H.N. SA, în calitate de mandatar al Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi în baza sentinţei civile nr. 8536 din 27 iunie 1997 irevocabilă prin neapelare, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în Dosar civil nr. 3116/1997 şi a Dispoziţiei nr. 2088 din 22 decembrie 1997 a Primarului General, prin care s-a întregit suprafaţa utilă a apartamentului.
Preţul apartamentului a fost achitat integral la data semnării contractului de vânzare-cumpărare şi de asemenea, a fost achitată sulta stabilită prin sentinţa sus-menţionată prin care s-a admis acţiunea de ieşire din indiviziune cu Primăria Mun. Bucureşti şi le-a fost atribuită în proprietate exclusivă baia apartamentului în suprafaţă de 10,15 mp.
Apartamentul situat în Bucureşti, sector 1, ce a fost proprietatea reclamanţilor, era compus din hal, baie, 3 camere, culoar, oficiu, cămara, bucătărie, cămara, WC de serviciu, 2 boxe, 3 balcoane şi baie in proprietate exclusivă, casa scării, baie, vestibul, culoar, camera uzine în proprietate comună şi avea o suprafaţă utilă totală de 168,9 mp. Totodată, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au arătat că au mai dobândit dreptul de proprietate asupra unei cote indivize de 34% din părţile comune ale imobilului şi teren în suprafaţă de 74,54 mp situat sub construcţie.
Prin Decizia civilă nr. 2604 din 25 noiembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 1223/2002, a fost admis recursul declarat de reclamanţii P.M. şi P.D.C. împotriva Deciziei civile nr. 3189/ A din 07 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 5469/2001, a fost modificată în tot decizia recurată, în sensul că apelul declarat de apelanţii-pârâţi D.O. şi D.M. a fost respins ca nefondat, astfel încât sentinţa civilă nr. 5304 din 14 mai 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 pronunţată în Dosarul nr. 22417/2000 a rămas definitivă şi irevocabilă. Prin sentinţa civilă nr. 5304/2001 a fost admisă în parte acţiunea în revendicare prin comparare de titluri promovata de reclamanţii P.M. şi P.D.C., în contradictoriu cu pârâţii D.M. şi D.O., SC H.N. SA şi cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar reclamanţii din cauza de faţă au fost obligaţi să lase foştilor proprietari în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din hol, baie, 3 camere, culoar, oficiu, cămară, bucătărie, WC serviciu, 3 balcoane, 2 boxe, casa scării, baie, vestibul, culoar, camera uzinei, 74,54 m.p. teren situat sub construcţie şi cota indiviză de 37,41% din părţile de folosinţă comună. De asemenea, prin aceeaşi sentinţa a fost respins, în mod irevocabil, capătul de cerere privind desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997.
Întrucât 6 instanţe au cenzurat valabilitatea titlului lor de proprietate, au constatat buna credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu au desfiinţat şi nici nu au constatat nulitatea actului de proprietate, reclamanţii consideră că sunt îndreptăţiţi la a solicita şi a obţine valoarea de circulaţie pe piaţa liberă a imobilului de care au fost deposedaţi ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare iar situaţia dedusă judecăţii în cauza de faţă, se circumscrie dispoziţiilor textului de lege, respectiv dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 1/2009, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 1337 C. civ., art. 41 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri precum şi expertiză construcţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1525 din 14 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanţi a fost obligat pârâtul M.F.P. să plătească reclamanţilor suma de 172.800 euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, s-a respins ca neîntemeiată cererea în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. şi SC H.N. SA şi a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunța aceasta sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 reclamanţii au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti apartamentul situat în sector 1. Prețul imobilului in suma de 29.785.857 lei a fost achitat in totalitate prin chitanţa din 17 ianuarie 1997 (conform menţiunii din cuprinsul contractului).
Ulterior, prin sentinţa civila nr. 5304 din 14 mai 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti devenita definitiva si irevocabila prin Decizia civilă nr. 2604 din 25 noiembrie 2002 a Curţii de Apel secţia a III-a civilă au fost obligaţi reclamanţii să lase în deplină proprietate şi liniştita posesie imobilul foştilor proprietari. Capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1997 a fost respins ca neîntemeiat.
Astfel, s-a apreciat că situaţia reclamanţilor se încadrează în dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceştia fiind comparatori în temeiul Legii nr. 112/1995, al căror contract - încheiat cu respectarea prevederilor acestei legi - a fost desfiinţat prin sentinţa civila nr. 5304 din 14 mai 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, devenită definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2604 din 25 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Ca atare, aceştia sunt îndreptățite la restituirea preţului de piaţa al imobilului, iar potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această obligaţie revine doar M.F.P.
Aşa cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul B.A., a rezultat că valoarea imobilului este de 172.800 euro, valoare la care reclamanţii şi-au precizat primul capăt de cerere în şedinţa de la 14 octombrie 2010, astfel că, tribunalul a admis primul capăt de cerere si a obligat pârâtul M.F.P. la plata sumei de 172.800 euro către reclamanţi.
Cât priveşte acţiunea îndreptată împotriva Statului Român, tribunalul a constatat că acesta nu are o obligaţie de restituire a preţului plătit de cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, distinctă de cea a Ministerului Finanţelor, motiv pentru care tribunalul a respins acţiunea faţă de acest pârât ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte capătul doi al cererii, tribunalul a constatat că acesta nu este întemeiat deoarece, prin restituirea preţului de piaţă al imobilului, reclamanţii sunt despăgubiţi în întregime cu privire la valoarea imobilului care a ieşit din patrimoniul lor, astfel încât nu sunt îndreptăţiţi să solicite şi restituirea comisionului de 1% din preţul plătit conform contractului de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1997 pe care l-a perceput SC H.N. SA, ca mandatar al vânzătorului Municipiul Bucureşti.
În baza art. 274 C. proc. civ., Tribunalul a obligat pe pârâtul M.F.P., singurul care a căzut în pretenţii, la plata sumei de 1.000 lei reprezentând onorariu de expert, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P.M.B, criticându-se soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie; la data de 22 martie 2011 au declarat cerere de aderare la apel reclamanţii D.M. şi D.O., calificata de instanţa de apel ca fiind apel provocat, conform art. 2931 C. proc. civ., arătând că prin această cerere înţeleg să declare apel împotriva intimatului-pârât Statul Roman reprezentat prin M.F.P., parte în privinţa căreia prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 527/ A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate ambele apeluri.
Pentru a decide în acest sens, curtea de apel a constatat că situaţia de fapt a fost reţinută în mod corect de prima instanţă, apreciindu-se că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.
În ceea ce priveşte apelul principal, declarat de pârâtul M.F.P., acesta a invocat, ca motive de ordine publică, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţii absolute, care pot fi invocate pentru prima oară şi în apel, conform art. 294 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
Dat fiind efectul pe care îl produc excepţiile menţionate, instanţa de apel a analiazat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie pe care a găsit-o însă neîntemeiată, având în vedere următoarele:
Calitatea procesuala pasivă a M.F.P. în litigiul de faţă este conferită de dispoziţiile exprese ale art. 50 alin. (2) şi (3) rap. la art. 501 din Legea nr. 10/2001, cu modificările si completările ulterioare.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată se referă la contracte de vânzare cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba aşadar, de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii sau nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desfiinţate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.
Instanţa de apel a constatat că această este ipoteza şi în cauza dedusă judecăţii, întrucât contractul de vânzare cumpărare al reclamanţilor nu a fost constatat nul (cererea formulată în acest sens fiind respinsă), dar actul juridic a devenit lipsit de eficacitate în urma admiterii acţiunii în revendicare, astfel că, acesta nu îşi mai poate produce efecte juridice, ceea ce reprezintă înţelesul noţiunii de „desfiinţat”, din cuprinsul textului în discuţie.
Restituirea preţului de piaţă în situaţia menţionată mai sus, se face, conform art. 50 alin. (2) şi (3) din Lg. 10/2001, de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Curtea de apel a constatat că aceste prevederi speciale, derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului ";specialia generalibus derogant"; astfel încât, în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea, în privința restituirii preţului de piaţă al imobilului, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.), sau dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, invocate de pârât, fiind fără relevanţă din această perspectivă şi faptul că M.F.P. nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare.
Prin urmare, s-a apreciat că M.F.P. justifică legitimarea procesuală pasivă în cauză, criticile cu acest conţinut formulate de apelantul pârât, fiind înlăturate ca nefondate.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil în speţă este cel de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, însă acesta nu este împlinit în speţă, având în vedere următoarele:
Termenul de prescripţie începe să curgă, potrivit art. 7 alin. (1) din Decret, de la data când se naşte dreptul la acţiune.
Or, în cauză, dreptul la acţiune, respectiv dreptul de a promova cererea de chemare în judecată pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii, s-a născut, la data intrării în vigoare a legii care a reglementat această posibilitate, a restituirii preţului de piaţă al imobilului (Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 care a modificat Legea nr. 10/2001, publicată in M. Of. din data de 3 februarie 2009).
Curtea de apel a apreciat că nu se poate admite că dreptul la acţiune s-a născut la data pronunţării Deciziei civile nr. 2604 din 25 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă prin care s-a soluţionat irevocabil acţiunea privind revendicarea imobilului şi cererea privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, formulată în contradictoriu cu reclamanţii, deoarece, la acea dată nu exista temeiul juridic pe care a fost fundamentată cerere de chemare în judecată de faţă.
Prin urmare, având în vedere că dreptul la acţiune în valorificarea pretenţiilor formulate s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 22 aprilie 2010, rezultă că termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 158/1967 nu a fost depăşit în speţă, excepţia prescripţiei invocată de pârât ca motiv de ordine publică, în apel, fiind nefondată.
În ceea ce priveşte criticile formulate de apelantul pârât cu privire la omologarea raportului de expertiză întocmit in cauză, de asemenea, au fost găsite ca nefondate de instanţa de apel.
Astfel, s-a constatat, contrar susţinerilor apelantului pârât, că în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 209 C. proc. civ., întrucât raportul de expertiza a fost depus la dosar cu aproape 2 luni înaintea termenului de judecată din 14 octombrie 2010, respectiv, la data de 19 august 2010, interval suficient pentru ca partea să îl poată studia.
În al doilea rând, prin apelul declarat, pârâtul nu a formulat critici propriu zise cu privire raportul de expertiza în ceea ce priveşte modalitatea de calcul avută in vedere de expert sau metodele pe care acestea le-a folosit la stabilirea preţului de piaţă al imobilului şi nici nu a solicitat în etapa căii de atac efectuarea unei alte expertize în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., care permit refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea de probe noi, propuse în condiţiile art. 292, dacă acestea sunt apreciate ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei.
Apelantul pârât a susţinut doar că suma acordată de instanţă este exagerat de mare şi că depăşeşte cu mult valoarea de circulaţie a imobilului pe piaţa imobiliară la ora actuală, fără a propune şi a face însă nicio dovadă contrară celor administrate în faţa primei instanţe, deşi avea o asemenea posibilitate în apel, în virtutea efectului devolutiv al căii de atac.
Nici critica în sensul că obligarea pârâtului la plata valorii de circulaţie a imobilului ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, dat fiind preţul contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1997, nu a fost primită, deoarece reclamanţii au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului în virtutea legii, dacă sunt îndeplinite condiţiile pe care aceasta le impune, fără să prezinte relevanţă cuantumul preţului cu care a fost cumpărat imobilul.
Nefondată a fost apreciată şi critica referitoare la obligarea pârâtului la plata întregii sume, reprezentând preţul de piaţă al imobilului, fără a se deduce comisionul de 1%, actualizat, încasat de SC H.N. SA.
Potrivit dispoziţiilor legale enunţate, apelantul pârât are obligaţia de plată a întregii sume reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, fără a avea relevanţă în cadrul raportului juridic pe care legea îl reglementează între reclamanţi şi M.F.P., comisionul de 1% încasat de SC H.N. SA.
Comisionul respectiv a reprezentat plata serviciilor realizate de către această societate în calitate de unitate specializată în vânzare şi de mandatar al vânzătorului, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General. Dată fiind natura acestei sume, atâta vreme cât contractul de prestări servicii nu a fost reziliat sau desfiinţat, unitatea deţinătoare justifică reţinerea comisionului încasat pentru contravaloarea serviciilor prestate, astfel că nu poate fi obligată la restituirea lui.
În ceea ce priveşte ultima critică formulată de pârât, referitoare la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu de expertiză, şi aceasta a fost apreciată ca nefondată, constatându-se că prima instanţa făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care pârâtul este cel care a „căzut in pretenţii”, în sensul textului invocat, ca urmare a admiterii acţiunii formulate împotriva sa.
Reclamanţii au înţeles să declare apel împotriva pârâtului Statul Roman, prin M.F.P., calificat de instanţă ca apel provocat, solicitând ca în cazul in care se admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., să se constate că pârâtul Statul Roman, prin M.F.P. este cel care justifică legitimare procesuală pasivă în cauză şi să fie obligat acest pârât la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Apelul principal a fost respins ca nefondat, ceea ce a determinat analiza pe fond şi a apelului provocat, având în vedere că nu se verifică ipoteza prevăzută de art. 293 alin. (2) teza I C. proc. civ., la care face trimitere art. 2931 C. proc. civ., pentru ca apelul provocat să fie declarat ca rămas fără obiect.
Examinând criticile formulate, instanţa de apel a reţinut considerentele expuse anterior cu privire la calitatea procesuala pasivă, expuse în analiza apelului declarat de M.F.P.
Având in vedere că art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 conferă în mod expres calitate procesuală pasivă în astfel de litigii M.F.P., acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, apelul provocat declarat împotriva Statului Roman prin M.F.P., s-a apreciat a fi nefondat, astfel că a fost respins ca atare.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul M.F.P., prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că hotărârea este nelegală şi netemeinică, fiind dată încălcarea şi aplicarea greşita a legii.
Recurentul învederează că instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinut motivul de apel referitor la lipsa calităţii sale procesuale pasive în cauză.
1. Astfel, faţă de raportul juridic dedus judecăţii, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă, Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA), iar nu M.F.P., întrucât nu a avut calitatea de parte contractantă în contractul de vânzare cumpărarea încheiat în baza Legii nr. 112/1995, caz în care nici nu îi poate reveni obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului juridic menţionat.
M.F.P. este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care au fost vărsate sumele încasate de vânzător.
Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., s-ar fi putut pune în discuţie problema răspunderii vânzătorului, respectiv, a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
În opinia recurentului, aceste dispoziţii de drept comun nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabile între părţile din prezentul litigiu.
Pe de altă parte, nici dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a recurentului în calitate de pârât şi să-i confere calitate procesuală pasivă, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mult mai larg; în plus, sunt întrunite şi cerinţele angajării răspunderii vânzătorului pentru evicţiune întrucât deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, în urma admiterii acţiunii în revendicare, reprezintă tulburarea de drept prin fapta unui terţ.
Ca atare, nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că în pricina de faţă nu se verifică din niciun punct de vedere culpa recurentului.
În opinia sa, nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, nu se justifică în cauză calitatea sa procesuală pasivă, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din lege, deoarece nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care să fi fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, nefiind întrunite nici premisele art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
2. În subsidiar, în măsura în care prima critică formulată prin motivele de recurs nu va fi primită, recurentul învederează că şi pe fondul cauzei decizia atacata este nelegală şi netemeinică.
Astfel, se arată că potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda preţul de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a doua condiţii: prima este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua, este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Recurentul învederează că în speţă condiţia referitoare la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, având în vedere că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada că acesta ar fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, după cum nici cealaltă condiţie expres prevăzută de norma invocată nu este întrunită având în vedere că a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietarii, iar prin dispoziţia nr. 1080 din 22 decembrie 1996 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea în natura a imobilul cu privire la care, în prezenta cauză, se solicită restituirea preţului de piaţă; or, în aceste condiţii, mai arată recurentul, nu se poate reţine că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
3. Recurentul susţine că instanţa de apel în mod greşit a înlăturat criticile cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză.
Astfel, nu s-a ţinut seama de faptul că tribunalul nu a acordat pârâtului posibilitatea de a lua la cunoştinţă de raportul de expertiză, respingând cererea de amânare a cauzei formulată pentru acest motiv, deşi raportul nu îi fusese comunicat.
În al doilea rând, instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că suma stabilită prin raport cu titlu de preţ de piaţă este exagerat de mare în situaţia scăderii considerabile a preţurilor în domeniul imobiliar şi a blocajului actual în acest domeniu; aşa fiind, instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că pârâtul nu a formulat critici propriu-zise cu privire la raportul de expertiză şi că nu a solicitat în faza procesuală a apelului efectuarea unei alte expertize.
Recurentul învederează că această motivare a instanţei este eronată întrucât, în virtutea rolului activ, reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel putea ordona efectuarea unei noi expertize dacă aprecia că numai pe baza concluziilor unui alt expert putea stabili dacă sunt sau nu fondate criticile sale cu privire la concluziile expertizei de la prima instanţă.
În al treilea rând, recurentul consideră că în speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză întrucât intimaţii-reclamanţi ar urma să încaseze o suma a cărei valoare depăşeşte cu mult valoarea de piaţă a imobilului în condiţiile în care preţul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a avut o valoare mult mai mică decât cel care ar putea fi încasată în temeiul hotărârii instanţei de fond, menţinută de Curtea de apel.
Într-o ultimă critică, recurentul susţine că menţinerea de instanţa de apel a obligării sale dispuse de prima instanţă la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi este o soluţie nelegală, întrucât M.F.P. nu datorează cheltuieli de judecată, chiar dacă va fi obligat la plata preţului de piaţă, deoarece nu îi aparţine culpa procesuală, ci aceasta se verifică în ce priveşte Primăria Municipiului Bucureşti - parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu intimaţii-reclamanţi.
Recurentul învederează că nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijentă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel încât nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În consecinţă, neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de art. 274 C. proc. civ., este inadmisibilă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul pârât a formulat atât cerere de suspendare provizorie a deciziei recurate, cât şi cerere de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., ambele fiind respinse, prima prin încheierea din 26 martie 2012, iar cea de competenţa completului, prin încheierea din şedinţa publică de la 6 aprilie 2012.
Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea deciziei recurate.
În recurs, niciuna dintre părţi nu a administrat alte probe, respectiv, înscrisuri, date fiind dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi examinând decizia recurată în baza acestora, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele pentru modificarea hotărârii date de instanţa de apel, pe temeiul criticilor dezvoltate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. În ce priveşte criticile ce au ca obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat că instituţia publică menţionată are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluţionat în cauză, având în vedere dispoziţiile derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură de la aplicare dispoziţiile dreptului comun în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Or, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea preţului de piaţă (ipoteza de la art. 50 alin. (21), la care textul face trimitere) se realizează de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Contrar celor susţinute de recurent, această obligaţie de dezdăunare a cumpărătorului evins nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit soluţiei din dreptul comun) ci M.F.P., întrucât legea specială instituie prin norma derogatorie invocată, o subrogaţie legală a persoanei debitorului obligat la restituirea preţului de piaţă; raţiunea adoptării de către legiuitor a unei norme speciale este tocmai aceea de a edicta o altă soluţie faţă de cea consacrată deja de dreptul comun, normă care, prioritară fiind, face inaplicabile dispoziţiile dreptului comun.
Această prevedere legală îşi are justificare în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea adminsitrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea către aceştia a preţului de piaţă (sau a celui actualizat, după caz), pentru cazul producerii evicţiunii (ori al constatării nulităţii contractului, în cealaltă ipoteză), precum în speţă - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995, cu modificările ulterioare.
2. Pornind de la premisa corect reţinută de instanţele de fond, se constată că în cauză se verifică premisa răspunderii pentru evicţiune, dată fiind tulburarea de drept produsă intimaţilor reclamanţi prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de moştenitorii proprietarilor reali ai aparatamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, evicţiune care se reglează nu după dispoziţiile dreptului comun, ci ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Producerea evicţiunii rezultă din Decizia civilă nr. 2604 din 25 noiembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 1223/2002, decizie prin care a fost admis recursul declarat de reclamanţii P.M. şi P.D.C. împotriva Deciziei civile nr. 3189/ A din 07 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 5469/2001, a fost modificată în tot decizia recurată, în sensul că apelul declarat de apelanţii-pârâţi D.O. şi D.M. a fost respins ca nefondat, astfel încât sentinţa civilă nr. 5304 din 14 mai 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 pronunţată în Dosarul nr. 22417/2000 a rămas definitivă şi irevocabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 5304/2001 a fost admisă în parte acţiunea în revendicare prin comparare de titluri promovată de reclamanţii P.M. şi P.D.C., în contradictoriu cu pârâţii D.M. şi D.O., SC H.N. SA şi cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar reclamanţii din cauza de faţă au fost obligaţi să lase foştilor proprietari în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din hol, baie, 3 camere, culoar, oficiu, cămară, bucătărie, WC serviciu, 3 balcoane, 2 boxe, casa scării, baie, vestibul, culoar, camera uzinei, 74,54 m.p. teren situat sub construcţie şi cota indiviză de 37,41% din părţile de folosinţă comună. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă a fost respins, în mod irevocabil, capătul de cerere privind desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997.
Aşa cum deja s-a arătat, contrar celor susţinute de recurentul cauzei, având în vedere că apartamentul în legătură cu care poartă pricina de faţă face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislaţie reparatorie de statului român, întrucât acesta a fost preluat de la autorii proprietarilor prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluţionarea cererii deduse judecăţii nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1.337 şi urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul legii speciale, anume art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod legal a confirmat aplicarea acestui text în speţa de faţă.
Astfel, art. 501 din legea specială prevede: “Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.”
Astfel cum indică şi recurentul, premisele acestui text presupun: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, Înalta Curte constatând însă că instanţele de fod în mod legal au reţinut că ambele cerinţe ale textului sunt îndeplinite în cauză.
Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi “desfiinţat” (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că “desfiinţarea” nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (şi altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.
Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca şi cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată, contrar celor susţinute prin motivele de recurs.
Aşa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 (precum în speţă), sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea “proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate”, ceea ce înseamnă (contrar susţinerilor din motivele de recurs) că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: “Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.”
Totdată, art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: “Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”
Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, leguitorul admite coexistenţa celor două tipuri de acţiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:
- Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi
- Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.
Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 501, leguitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.
Drept urmare, constatându-se că intimaţii reclamanţi întrunesc premisele aplicării art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia acordării preţului de piaţă al apartamentului, în sumă de 172.800 euro, conform expertizei efectuate la prima instanţă.
3. Şi cea de-a treia critică formulate prin memoriul de recurs va fi înlăturată ca nefondată, întrucât, în absenţa constatării încălcării formelor de procedură cu privire la dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de raportul de expertiză, ce se înscrie în garanţiile procesuale ale dreptului la apărare, instanţa de apel în mod corect a respins acest motiv de apel.
Astfel, s-a reţinut că în cauză prima instanţă a asigurat respectarea prevderilor art. 209 C. proc. civ., expertiza dispusă în cauză fiind depusă cu aproape 2 luni înaintea termenului de judecată din 14 octombrie 2010, respectiv, la 19 august 2010, astfel că, pârâtul a avut la dispoziţie un interval îndestulător pentru a lua cunoştinţă de această probă pentru formularea unor eventuale obiecţiuni.
Caracterul prea oneros al sumei stabilite cu titlu de preţ de piaţă, în termenii art. 501 din Legea 10/2001, republicată, nu a fost combătut de pârât prin solicitarea unei noi probe în apel prin care eventual să demonstreze această susţinere.
De asemenea, nu pot fi primite susţinerile cu privire la lipsa de rol activ a instanţei de apel (art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.), întrucât rolul activ al instanţei îşi găseşte limitarea în principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, al imparţialităţii şi echidistanţei în raport cu toate părţile cauzei; în plus, caracterul exagerat al sumei stabilite cu titlu de preţ de piaţă a constituit obiect al criticilor formulate prin motivele de apel de către pârât, critici pe care era ţinut să le demonstreze; pentru aceleaşi considerente nu pot fi reţinute nici susţinerile privind îmbogăţirea fără just temei.
În ce priveşte obligarea de prima instanţă a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanţi, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a constatat că tribunalul a făcut aplicarea criteriului culpei procesuale consacrat implicit prin dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală fiind o noţiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligational, raportul de drept material în cauză concretizând, de altfel, o răspundere obiectivă a statului de dezdăunare a chiriaşilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 care au fost evinşi de foştii proprietari.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 527/ A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5647/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5667/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
