ICCJ. Decizia nr. 5667/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5667/2012
Dosar nr. 3089/98/2010
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomiţa la data de 07 iunie 2010, reclamantul P.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând acordarea de despăgubiri civile în cuantum de 5.000.000 euro în echivalent lei la curs B.N.R. din ziua plăţii reprezentând prejudiciu moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui său P.P., 100.000 euro reprezentând despăgubiri pentru echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare şi obligarea pârâtului la repunerea în drepturi.
În drept, cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 221/2009, precum şi pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 2378 din 16 noiembrie 2010, Tribunalul Ialomiţa a admis în parte cererea formulată de reclamant şi a obligat pe pârât la plata sumei de 5.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic suferită de tatăl său, P.P.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut, în baza probelor administrate (copia extrasului de pe hotărârea penală nr. 901 din 19 septembrie 1958 a Tribunalului Militar Bucureşti, adresa din 1964 emisă de Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, copia procesului-verbal de sechestru din data de 18 august 1958, adresa din 04 noiembrie 2010 eliberată de Casa Judeţeană de Pensii Ialomiţa, declaraţie de martor), că tatăl reclamantului a fost condamnat pentru delict de uneltire contra ordinei sociale, faptă prevăzută în art. 209 C. pen. din 1936, la pedeapsa de 8 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională cu suspendarea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-5 C. pen., precum şi confiscarea totală a averii.
Întrucât fapta pentru care a fost condamnat tatăl reclamantului, defunctul P.P., era prevăzută în art. 209 C. pen. din 1936, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, Tribunalul a reţinut că acesta a suferit o condamnare cu caracter politic, recunoscută ca atare de textul de lege menţionat.
Tribunalul a apreciat că pretenţiile reclamantului privind obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării tatălui său sunt întemeiate în parte, în limita maximă prevăzută de lege, respectiv, echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro, sens în care a admis cererea.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de acordare de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, Tribunalul a apreciat că în lipsa unor probe certe care să ateste care au fost bunurile proprietatea personală a autorului reclamantului, confiscate ca urmare a condamnării, precum şi valoarea acestora, cererea formulată în acest sens este neîntemeiată şi a respins-o ca atare.
Tribunalul a respins şi solicitarea reclamantului de a obliga pârâtul la repunerea în drepturi, reţinând că nu este îndeplinită cerinţa art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009 în sensul că din hotărârea de condamnare nu rezultă că prin aceasta s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară a autorului reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamantul a cerut desfiinţarea sentinţei, susţinând că aceasta este nulă pentru că a fost dată fără participarea procurorului, majorarea cuantumului despăgubirilor acordate şi admiterea cererilor respinse, privind contravaloarea bunurilor confiscate.
Statul Român a cerut respingerea acţiunii reclamantului, invocând declararea neconstituţionalităţii art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, în baza căruia a fost obligat la plata unor despăgubiri morale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în complet de divergenţă, prin decizia nr. 307A din 18 martie 2011, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa Tribunalului, în sensul că a respins în totalitate cererea reclamantului, reţinând următoarele:
Potrivit art. 4 din Legea nr. 221/2009, participarea procurorului în proces este obligatorie numai în cererile în care se stabileşte caracterul politic al măsurilor administrative sau al condamnărilor din perioada de referinţă a legii or reclamantul nu a solicitat instanţei să constate caracterul politic al condamnării pronunţate împotriva tatălui său.
Instanţa de apel a apreciat că cererea reclamantului privind despăgubirile pentru bunurile confiscate nu este întemeiată reţinând că sarcina probei pentru cota de proprietate şi valoarea actuală revine reclamantului, aceste probe nefiind administrate, nici în faţa instanţei de fond şi nici în faza apelului.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de majorare a cuantumului despăgubirilor morale, instanţa de apel a reţinut că nu este posibilă în condiţiile în care textul de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat aceste pretenţii a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, ci dimpotrivă, având în vedere decizia menţionată, se impune admiterea apelului pârâtului şi respingerea cererii reclamantului.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs în termen legal, dar nemotivat, făcând precizarea că motivele de recurs vor fi depuse ulterior, în termen, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte urmează să constate intervenită sancţiunea nulităţii recursului, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor.
Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., iar conform art. 306 alin. (1) din acelaşi Cod, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi de instanţă din oficiu.
În prezenta cauză, reclamantul a declarat recurs la data de 24 martie 2011, fără să invoce şi să dezvolte vreun motiv de recurs, arătând că motivele de recurs le va depune după comunicarea hotărârii recurate, în termen legal, printr-un memoriu separat.
Deşi în declaraţia de recurs, reclamantul a precizat că motivele vor fi depuse în termen, după comunicarea hotărârii recurate, acestea au fost înregistrate la Înalta Curte, la data de 24 august 2012, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., care s-a împlinit la 18 mai 2011 întrucât, conform dovezii de comunicare a hotărârii, decizia recurată i-a fost comunicată recurentului reclamant la data de 02 mai 2011.
Cum recurentul-reclamant nu a invocat vreun motiv de ordine publică, după cum nici instanţa nu constată a fi incident vreunul, pentru a face posibilă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (1) din acelaşi Cod, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul P.S. împotriva deciziei nr. 307A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5649/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5694/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
