ICCJ. Decizia nr. 5694/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5694/2012
Dosar nr. 9737/3/2009
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii N.M.G.A. şi N.M.V.R., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei din 21 aprilie 2004, solicitând anularea acesteia şi, rejudecând, restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.
Reclamanţii au arătat că la data de 23 iulie 2001, prin intermediul executorului judecătoresc P.S., autoarea lor, F.I., a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a proprietăţii situată în Bucureşti, str. I.A., nr. 25, în suprafaţă de 207,31 m.p.
Prin dispoziţia din 21 aprilie 2004 a fost respinsă notificarea cu motivarea că nu au fost depuse actele doveditoare ale proprietăţii solicitate.
Prin cererea din dosar, a intervenit în cauză, în interesul Primarului General al municipiului Bucureşti, intervenienta Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2, aflată în subordinea Consiliului Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti, considerând că dispoziţia din 21 aprilie 2004, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, a fost emisă cu respectarea legii, solicitând respingerea contestaţiei.
Prin cererea de la dosar, reclamanţii N.M.G.A. şi N.M.V.R., în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primar General, au precizat cererea, solicitând să fie soluţionată contestaţia în contradictoriu şi cu intervenienta Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 şi cu Sectorul 2 al municipiului Bucureşti prin Primar, având ca obiect Legea nr. 10/2001. prin cererea precizatoare, reclamanţii au solicitat verificarea calităţii de unitate deţinătoare în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a Sectorului 2 al municipiului Bucureşti, prin Primar; în cazul în care se va constatat că unitatea deţinătoare este Sectorul 2 al municipiului Bucureşti, prin Primar, obligarea acestei părţi la restituirea imobilului revendicat în suprafaţă de 207,31 m.p. şi identificat conform Anexei 1 şi Anexei 2 din raportul de expertiză întocmit de expert D.A.; în situaţia în care unitatea deţinătoare este municipiul Bucureşti, prin Primar, să se facă aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a dispoziţiilor art. 166 alin. (46) din Legea nr. 84/1995 şi a art. 21 din Legea nr. 10/2001 cu obligarea acesteia la restituirea în natură a proprietăţii. Totodată, s-a solicitat în contradictoriu cu Sectorul 2 al municipiului Bucureşti, prin Primar, să se dispună radierea dreptului de proprietate din cartea funciară a titularului domeniului public al Sectorului 2 al municipiului Bucureşti şi dreptul de administrare Direcţia Generală de Administrare a Patrimoniului Imobiliar Sector 2 pentru suprafaţa de 207,31 m.p., identificată conform celor arătate mai sus, şi să se dispună intabularea dreptului lor de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 1102 din 14 septembrie 2010, Tribunalul a admis în parte contestaţia; a admis cererea de intervenţie în interes propriu şi al Primarului General al municipiului Bucureşti; a anulat dispoziţia din 21 aprilie 2004 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti; a obligat pe Primarul General al municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să-i propună pe reclamanţi pentru acordarea de despăgubiri echivalente privind terenul de 207,31 m.p. preluat abuziv şi situat în Bucureşti, str. C., identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert ing. D.A., din dosar; a obligat pe Primarul General al municipiului Bucureşti să înainteze dispoziţia, documentaţia şi sentinţa către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor; a respins cererea reclamanţilor privind restituirea terenului în natură, precum şi cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamanţi şi de pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul General, prin decizia nr. 735A din 06 octombrie 2011 a admis apelul declarat de reclamanţi; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat municipiul Bucureşti şi Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 Bucureşti să lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, str. C., sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert D.A., fond şi completare în apel, teren în suprafaţă de 207,31 m.p., către reclamanţi; a respins cererea de intervenţie formulată de intervenienta Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 Bucureşti; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la anularea dispoziţiei din 2004 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti; a respins, ca nefondat, apelul declarat de municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a obligat apelantul municipiul Bucureşti şi intimata Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 Bucureşti la 601,8 RON cheltuieli de judecată către apelanţii reclamanţi pentru considerentele ce urmează:
1. În ce priveşte critica apelantului-pârât vizând dreptul de proprietate al reclamanţilor şi calitatea acestora de persoane îndreptăţite la restituire sau despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, Curtea a reţinut că în preambulul deciziei a cărei anulare se cere, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, se menţionează că notificatoarea nu a depus acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitoare până la data 30 iunie 2003.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 expresia „soluţionarea notificării” trebuie înţeleasă în sensul că vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată.
Din analiza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Curtea a reţinut că nicio prevedere a acestui act normativ nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară. Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în faţa persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Cum procedura judiciară constituie o continuare a procedurii administrative având aceeaşi finalitate – a soluţionării notificării – concluzia nu poate fi decât aceea în sensul că părţile pot depune actele doveditoare ale pretenţiilor lor şi în faza judiciară.
O situaţie asemănătoare se regăseşte şi în pricina de faţă, reclamanţii depunând în completarea celor din dosarul administrativ o serie de acte justificative a dreptului de proprietate şi a calităţii lor de persoane îndreptăţite.
Astfel, terenul în litigiu, în suprafaţă de 207, 31 m.p. situat în Şos. I., nr. 48, actualmente figurând la adresa din str. I.A., nr. 25, a fost cumpărat de autorii A.G. şi N.G.L., prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 iulie 1947 şi autentificat prin procesul-verbal din 17 iulie 1947 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Conform certificatului de calitate de moştenitor din 03 iunie 2009 eliberat de B.N.P. D.V., de pe urma defunctei G.L.A., decedată la data de 08 februarie 1987, a rămas ca unic moştenitor N.G.L., în calitate de soţ supravieţuitor.
Potrivit certificatului de moştenitor din 01 iunie 1990, N.G.L., decedat la 08 martie 1990, a fost moştenit de autoarea reclamanţilor F.I., în calitate de legatar universal.
Astfel cum atestă certificatul de moştenitor din 08 septembrie 2004 eliberat de B.N.P. Asociaţi M. şi M., de pe urma defunctei F.I., decedată la data de 15 ianuarie 2003 a rămas ca unic moştenitor N.M.G.H., în calitate de fiu, care, în urma decesului acestuia şi potrivit certificatului de moştenitor din 01 august 2008 emis de B.N.P. D.V., a fost moştenit de reclamanţii din prezenta cauză.
Ca urmare, potrivit actului autentic depus la dosar şi a certificatelor de moştenitor, reclamanţii au dovedit dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu, în patrimoniul autorilor lor, aceştia făcând dovada calităţii de persoane îndreptăţite în condiţiile art. 23 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, astfel încât critica apelantului Municipiului Bucureşti legată de aceste aspecte urmează a fi privită ca nefondată.
2. În ce priveşte critica apelanţilor-reclamanţi referitoare la cererea precizatoare, Curtea a constatat că la data de 31 mai 2010, reclamanţii au formulat o cerere prin care aceştia au lărgit cadrul procesual prin chemarea în judecată a Direcţiei Generale pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 şi a Sectorului 2 al municipiului Bucureşti prin Primar, şi totodată, au completat obiectul cererii cu noi solicitări.
Aşa cum au arătat şi apelanţii-reclamanţi, aceştia au solicitat, prin cererea precizatoare, în primul rând, verificarea calităţii de unitate deţinătoare în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a Sectorului 2 al municipiului Bucureşti, prin Primar.
Contrar a ceea ce au susţinut apelanţii-reclamanţi, instanţa de fond a luat în dezbatere această cerere precizatoare, în şedinţa publică de la data de data de 07 septembrie 2010, când instanţa a apreciat, (aşa cum şi reclamanţii au cerut să procedeze) în privinţa titularului dreptului supus judecăţii, stabilind că municipiul Bucureşti este titularul, astfel considerându-se că nu se impune citarea Sectorului 2 ca unitate administrativ teritorială. Instanţa de fond a apreciat că potrivit Legii nr. 10/2001 atribuţiile în aplicarea acestei legi îi revin Primarului General al municipiului Bucureşti, care are obligaţia de a emite dispoziţiile de restituire şi nu fiecare primar de sector, motiv pentru care a considerat că nu se impune citarea acestei instituţii.
Cât priveşte Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2, în aceeaşi şedinţă publică, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor admisibilitatea cererii de intervenţie formulată de către aceasta, iar în temeiul art. 50 alin. (2) C. proc. civ. a încuviinţat soluţionarea acesteia alături de cererea principală.
Această intervenientă urmăreşte conservarea unui drept al său, tinzând să câştige pentru sine obiectul procesului. Prin admiterea cererii în principiu, intervenienta a devenit parte în proces şi a luat procedura în starea în care se afla, actele de procedură următoare îndeplinindu-se şi faţă de ea, inclusiv cererea modificatoare.
Ca urmare, faţă de consideraţiile expuse, este lipsit de relevanţă faptul că această intervenientă nu a fost citată în mod expres în calitate de pârâtă.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, imobilul în litigiu a fost preluat de stat, iniţial, în mod abuziv, fără acte de expropriere, iar ulterior, fără plata unor despăgubiri prealabile şi echivalente, în baza unei decizii a autorităţii locale, terenul a fost preluat de fosta Întreprindere E., pentru construirea unei grădiniţe de copii.
Această situaţie juridică a fost dovedită cu sentinţa civilă nr. 2830/1956 a Tribunalului Popular al Raionului 23 August, prin care autorii A.G. şi N.G.L. s-au judecat în revendicare cu fosta Întreprindere E., acţiunea în revendicare fiindu-le respinsă ca inadmisibilă. În conţinutul acestei hotărâri, în apărare, pârâta a invocat o decizie din 18 septembrie 1957 a fostului Sfat Popular al Capitalei prin care s-a scos din fondul de bază al Întreprinderii D.N. terenul în suprafaţă de 3.555 m.p. situat în str. I.A., nr. 25-33, care a fost trecut în folosinţa Ministerului Energiei Electrice şi Industriei Electrotehnice pentru Întreprinderea E., spre a se construi o creşă.
Deşi s-a susţinut că anterior acestei decizii terenul în litigiu a fost expropriat, la dosarul cauzei nu s-a depus niciun act care să ateste exproprierea, actele depuse la dosarul cauzei relevând insistenţa autorilor reclamanţilor de a recăpăta imobilul în litigiu prin diverse adrese făcute autorităţilor locale şi societăţilor care aveau în administrare imobilul trecut în proprietatea statului.
Potrivit notificării din 17 iulie 1957 trimisă autorilor de către Întreprinderea E., această întreprindere le-a solicitat să prezinte actul de proprietate în vederea exproprierii terenului. De asemenea, potrivit adresei din 03 septembrie 1958, emisă de Ministerul Industriei Grele, autorii reclamanţilor au fost informaţi că au fost întocmite formele de expropriere privind terenul situat în str. C. - str. I.A., nr. 25-33, în care este cuprinsă şi parcela revendicată de aceştia, respectiv că Sfatul Popular al Capitalei nu deţine teren din rezerva de stat, pentru a le fi predat în schimb, astfel că celor doi autori nu le-a fost predat niciun alt teren echivalent.
Cum la dosarul cauzei pârâta nu a depus niciun act doveditor cu privire la preluarea imobilului din proprietatea autorilor reclamanţilor în proprietatea statului, Curtea a apreciat că această situaţie se încadrează în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, şi nu art. 2 lit. h) din acelaşi act normativ, astfel cum corect au susţinut şi apelanţii reclamanţi.
Faptul că imobilul în litigiu s-ar afla în domeniul public al statului, astfel cum rezultă din hotărârea nr. 5/2001 emisă de Consiliul General al municipiului Bucureşti, nu prezintă relevanţă deoarece, afectarea unui imobil domeniului public nemaiconstituind un impediment la restituirea în natură, prin raportare la prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Ca urmare, incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 este irelevantă în cauză.
Prin rapoartele de expertiză întocmite prin dispoziţia instanţei, în calea de atac a apelului, expertul topograf a concluzionat în sensul că: terenul identificat în suprafaţă de 207,31 m.p. se găseşte în partea de nord est al terenului grădiniţei (în suprafaţă de 2.250 m.p.) şi accesul între cele două corpuri nu se face pe acesta. Accesul la grădiniţă nu se face pe terenul revendicat. Accesul la cele două corpuri de clădire se face prin cele două intrări, porţi, una pe str. I.A. şi cealaltă pe str. C., în dreptul scărilor corpului doi – C2 de clădire. Cele două corpuri de clădire ale grădiniţei sunt folosite numai în scopul de grădiniţă: - corpul în suprafaţă de C1 = 308 m.p. (clădire veche) are 3 grupe de copii + sediul administrativ (contabilitate) şi cabinet medical; - corpul în suprafaţă de C2 = 538 m.p. (clădire nouă) are 4 grupe de copii + bucătărie, sala de mese. În urma analizării planului cu reţele, la scara 1:500, expertul a constatat că există reţele de alimentare cu apă (branşamente aferente) şi canalizare principale pe cele două str. I.A. şi C. ce nu afectează (nu trece) pe terenul identificat în suprafaţă de 207,31 m.p., revendicat. Pe latura de sud a terenului identificat există două capace de canalizare (scurgere a apelor reziduale), ce nu împiedică restituirea acestuia în natură.
În final, expertul a concluzionat în sensul că pentru terenul în cauză nu există niciun impediment pentru restituirea în natură, având în vedere poziţionarea acestuia şi neafectarea de utilităţi.
Cum în cauză este incident art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, aşa cum s-a stabilit mai sus, Curtea a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 din acest act normativ care face trimitere la imobile expropriate, ci art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Ca urmare, faţă de situaţia de fapt şi de drept expusă, Curtea a apreciat că se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu cu obligaţia în sarcina acestora de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 5 ani, aceasta fiind şi solicitarea apelanţilor reclamanţi, care au solicitat expres aplicarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, urmând ca luarea efectivă în posesie să se facă după trecerea termenului prevăzut de acest articol.
Cum instanţa de apel a ajuns la concluzia că se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu, toate criticile apelantului-pârât, precum şi a apelanţilor-reclamanţi referitoare la despăgubiri urmează a nu mai fi primite, nemaiimpunându-se analizarea pe fond a acestora.
Împotriva deciziei au declarat recurs Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar şi municipiul Bucureşti.
Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia pentru greşita aplicare a art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2) din lege deoarece este vorba despre un teren pe care s-au edificat construcţii noi, autorizate, respectiv o grădiniţă.
Prevederile art. 16 se referă la imobilele clădirii şi terenuri care au fost preluate şi nu au fost demolate, în ele fiind înfiinţate unităţi de învăţământ.
Municipiul Bucureşti, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 în sensul că reclamanţii au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate abia în instanţă, astfel că decizia emisă este corectă.
Un alt motiv de nelegalitate se referă la faptul că, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deoarece lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren. Se mai arată că terenul, în afara celor două corpuri de clădire existente, este afectat de reţele edilitare, precum şi de capace de canalizare.
Intimaţii, deşi legal citaţi, nu au depus întâmpinare, act de procedură obligatoriu în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, reţine caracterul fondat al recursurilor în limitele şi pentru argumentele ce succed:
Legea nr. 10/2001, prin art. 23, stabileşte că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluţionarea notificării.
Sintagma „soluţionarea notificării” a fost interpretată în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca semnificând soluţionarea, pe lângă etapa administrativă şi etapa judiciară. Şi aceasta pentru că nu se poate nega instanţei de judecată dreptul de a administra toate probele necesare aflării adevărului în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ..
Dat fiind obligaţia judecătorilor de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, critica unităţii administrative referitoare la inadmisibilitatea completării probatoriului în etapa jurisdicţională este vădit nelegală.
Astfel cum a reţinut şi instanţa şi instanţa superioară de fond ca situaţie de fapt, imobilul a fost preluat fără acte de expropriere, fiind aşadar aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 (imobil preluat de stat fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legale prin acte de dispoziţie de organele locale ale puterii sau administraţia de stat).
Susţinerile recurenţilor în sensul că imobilul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, ceea ce ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. i) şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu au fundament în probatoriul administrat în faţa ambelor instanţe de fond.
Cu toate acestea, soluţia instanţei de apel de a dispune restituirea în natură a bunului încalcă dispoziţiile art. 10 alin. (2) din legea specială de reparaţie.
Potrivit acestor dispoziţii „În cazul în care pe terenuri s-au edificat construcţii noi autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.
Terenul în litigiu, în suprafaţă totală de 207,31 m.p. este înscris în perimetrul grădiniţei de copii, fiind amenajat ca loc de joacă, relaxare şi educaţie pentru copiii care o frecventează, situaţie de fapt reţinută şi prin expertiza efectuată la prima instanţă şi completată în etapa procesuală a apelului.
Totodată, expertul a constatat existenţa pe teren a două capace de canalizare pentru scurgerea apelor reziduale, precum şi reţele de alimentare cu apă şi canalizare principale, care însă nu împiedică restituirea terenului în natură.
Sintagma amenajări de utilitate publică a fost lămurit prin art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Printre amenajările de utilitate publică sunt enumerate a fi şi acele amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, cum ar fi şi amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini şi altele.
În cauza de faţă, terenul preluat abuziv de la autorii reclamanţilor serveşte nevoilor comunităţii, în sensul că procesul de educare şi învăţământ al preşcolarilor se desfăşoară şi prin activităţi în aer liber, în locuri de joacă ce pot fi asimilate spaţiilor verzi ori grădinilor despre care vorbeşte norma interpretativă.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., va admite recursurile şi va modifica decizia în sensul că apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1102 din 14 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti şi de intervenienta Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 Bucureşti împotriva deciziei nr. 735A din data de 06 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii N.M.G.A. şi N.M.V.R. împotriva sentinţei nr. 1102 din data de 14 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5667/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5696/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
