ICCJ. Decizia nr. 5763/2012. Civil. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5763/2012
Dosar nr. 8763/30/2010
Şedinţa publică din 26 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională De Căi Ferate C.F.R. -Sucursala Regionala C.F. Timişoara şi s-a dispus evacuarea pârâtei SC A.R. SRL din spaţiile situate în staţia C.F.R. B.; sentinţa a fost comunicată pârâtei la data de 1 martie 2010, astfel cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare aflat la dosarul cauzei.
La data de 25 octombrie 2010 s-a înregistrat contestaţia în anulare formulată de către pârâtă, prin lichidator judiciar. Acţiunea în retractare s-a întemeiat atât pe dispoziţiile art. 317 C. proc. civ., contestatoarea invocând lipsa procedurii de citare şi încălcarea competenţei în soluţionarea acţiunii, cât şi pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., afimându-se erori materiale săvârşite în judecata cererii în evacuare.
Prin sentinţa civilă nr. 739 din 15 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8763/30/2010 s-a respins contestaţia în anulare, prima instanţă reţinând următoarele.
Faţă de prevederile art. 317 alin. (1)2 C. proc. civ., s -a reţinut că, la termenul de judecată din 27 noiembrie 2009 s-a prezentat pentru pârâtă, administratorul social al acesteia, G.F. care a solicitat instanţei să respingă cererea reclamantei întrucât terenul, obiect al contractului nu se află în patrimoniul C.F.R. Hotărârea pronunţată a fost comunicată pârâtei la data de 01 martie 2010 astfel cum rezultă din dovada de comunicare a dosarului de fond. Contestatoarea manifestă rea credinţă atunci când afirmă că nu a avut cunoştinţă despre acest litigiu şi nu a putut, din acest motiv, sa-şi formuleze apărările, fiind reprezentată de administratorul său.
De asemenea, nu este incidenţă nici invocarea ca temei juridic a încălcării de către instanţă a dispoziţiilor de ordine publică, cu referire la competenţa teritorială, la art. 26 din contract, părţile stipulând expres că eventualele neînţelegeri privind contractul, se soluţionează de instanţa de la sediul locatorului.
Cu privire la invocarea textului art. 318 C. proc. civ. fără a se arăta în ce constau motivele bazate pe această prevedere legală, ea nu poate fi aplicabilă în speţă întrucât se referă la posibilitatea atacării cu contestaţie a hotărârilor instanţelor de recurs [art. 318 alin. (13)].
Prin urmare, neexistând motiv temeinic şi legal dintre cele la care neam referit, este de prisos a analiza fondul cauzei, a existenţei sau nu, în patrimoniul reclamantei intimate a terenului, obiect al contractului de închiriere.
Cu toate că, nici excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei şi a lipsei capacităţii de exerciţiu invocate pe calea contestaţiei în anulare nu se încadrează în situaţiile de admisibilitate a acestei căi de atac pe care le-am enumerat, se poate afirma cu certitudine că, potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale şi ea nu poate fi subiect de drept distinct, dar că, aceste prevederi trebuie coroborate cu ale art. 36 din Decret nr. 31/1954 potrivit cărora „ raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare ori statut";, încât sucursala este reprezentată legal pe baza principiului derogării de competenţă, directorul general al societăţii „ mamă"; împuternicind pe directorii sucursalelor să reprezinte interesele societăţii comerciale în faţa instanţelor judecătoreşti.";
împotriva sentinţei a declarat apel contestatoarea SC A.R. SRL prin adm.jud.S.A.I.E. I.P.U.R.L., solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiei în anulare.
A arătat că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că procedura de citare a fost legal îndeplinită, în condiţiile în care la dosarul cauzei nu există dovada calităţii de reprezentant legal - administrator social a numitului F.G.; procedura de comunicare a sentinţei a fost de asemenea viciată, întrucât sediul aflându-se într-un bloc de locuinţe, se impunea afişarea
hotărârii pe uşa apartamentului, şi nu pe uşa uneia dintre scările care formează blocul de locuinţe. În ce priveşte competenţa în soluţionarea acţiunii, se impunea a se face aplicarea art. 5 şi 10 pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa teritorială astfel stabilită fiind de ordine publică; în mod greşit prima instanţă a reţinut alegerea de competenţă prin contract, cât timp contractul încetase prin ajungere la termen. A susţinut apelanta că şi motivul de retractare întemeiat pe eroarea materială era întemeiat, cât timp o parte din spaţiile din care s-a dispus evacuarea se află în proprietatea pârâtei, şi nu a reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 223 A din 20 octombrie 2011 Curtea de Apel Timişoara, a respins apelul.
În considerente s-a reţinut că potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.";
Potrivit art. 318 C. proc. civ., „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeala să cerceteze vreunul din motivele de casare.";
Astfel cum a fost formulată, contestaţia în anulare promovată de către lichidatorul judiciar al pârâtei este inadmisibilă, întrucât vizează o hotărâre de primă instanţă, susceptibilă de apel şi recurs.
Invocând lipsa procedurii de citare în primă instanţă şi vicierea procedurii de comunicare a sentinţei astfel pronunţate, conte statoarea era obligată să formuleze calea de atac ordinară a apelului - termenul de apel neputând curge împotriva părţii căreia nu i s-a comunicat sentinţa, nicidecum nu avea deschisă calea de atac în retractare, astfel cum în mod greşit s-a procedat.
Ceea ce nu a observat prima instanţă, a cărei analiză răspunde pe fond argumentelor contestatoarei, este că nu există un drept de opţiune între căile ordinare de atac şi contestaţia în anulare. Or, astfel cum mai sus s-a arătat, în ipoteza în care susţinerile contestatoarei cu privire la comunicarea sentinţei corespund realităţii, aceasta este îndreptăţită să formuleze calea de atac ordinară, doar în judecata apelului putând fi valorificate apărările cu privire la nelegala citare şi încălcarea competenţei.
Cu atât mai puţin, motivele prevăzute de art. 318 C. proc. civ. nu se pot referi la o hotărâre de primă instanţă, ci doar la o hotărâre pronunţată în recurs, astfel cum de altfel prevede expres textul de lege.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs contestatoarea, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând următoarele:
- instanţa a încălcat prevederile art. 295 C. proc. civ. întrucât s-a pronunţat pe excepţia inadmisibilităţii căii de atac
- reţinerea potrivit căreia motivele contestaţiei în anulare nu pot viza decât o hotărâre a instanţei de recurs încalcă prevederile art. 320 alin. (3) C. proc. civ.
- nu au fost analizate motivele de apel invocate.
Recursul nu este fondat.
Art. 295 C. proc. civ. instituie câteva reguli privitoare la posibilitatea folosirii probelor în faţa instanţei de apel pentru o corectă stabilire a situaţiei de fapt. Astfel, pot fi folosite aceleaşi probe invocate la instanţa de fond, sau pot fi încuviinţate şi alte probe suplimentare dacă sunt pertinente şi utile cauzei. Insă, refacerea probelor este atributul exclusiv al instanţei de apel şi se poate solicita numai în situaţia când ele sunt greşite sau insuficiente pentru soluţionarea corectă a cauzei.
În speţă, nu s-a solicitat refacerea sau completarea probatoriului administrat la fond, iar faptul că instanţa de apel a invocat inadmisibilitatea contestaţiei în anulare şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii, nemaicercetând fondul cauzei şi probele administrate, nu constituie o încălcare a textului legal menţionat.
În ceea ce priveşte admisibilitatea contestaţiei în anulare, în cauză sunt importante următoarele aspecte.
Instanţa de apel a reţinut că prin analizarea celei de-a doua condiţii de admisibilitate âvcontestaţiei în anulare, impusă de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., s-a observat că prin aceasta se restrânge admisibilitatea contestaţiei la situaţia în care motivul pe care se sprijină cererea nu putea fi invocat pe calea apelului sau recursului. Altfel spus, ori de câte ori partea avea la dispoziţie căile ordinare de atac şi nu le-a folosit, contestaţia în anulare devine inadmisibilă.
Faţă de motivul invocat în susţinerea contestaţiei în anulare, este lesne de observat că partea contestatoare nu a putut formula criticile vizând nelegala sa citare prin exercitarea apelului sau recursului. Este adevărat că în conturarea caracterului subsidiar al contestaţiei în anulare, partea nu are un drept de opţiune între o cale de atac de reformare şi calea de atac de retractare şi este indubitabil că, în speţă, motivul invocat acum în contestaţia în anulare dedusă judecăţii putea fi valorificat pe calea apelului sau recursului, însă aceste căi ordinare de atac nu au fost exercitate.
Referitor la motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. textul legal prevede „in terminis";, ca şi condiţie de admisibilitate a contestaţiei în anulare specială, că pot constitui obiect al acesteia numai hotărârile instanţelor de recurs care sunt rezultatul unei greşeli materiale.
Or, în speţă, contestatoarea şi-a îndreptat cererea de contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de fond, nefiind vorba despre o decizie pronunţată în soluţionarea recursului, astfel încât nu este îndeplinită ipoteza textului legal, care permite exercitarea contestaţiei în anulare speciale numai împotriva hotărârilor pronunţate în recurs. Ca atare, soluţia dată de instanţa de apel este corectă, acestui motiv de contestaţie în anulare nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 320 alin. (3) C. proc. civ.
Cum instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, motivele de apel, vizând fondul contestaţiei în anulare nu au mai fost analizate.
În raport de considerentele evocate, concluzia care se impune este aceea că, în mod corect instanţa de apel a soluţionat contestaţia în anulare în temeiul excepţiei inadmisibilităţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea SC A.R. SRL prin administrator judiciar S.A.I.E. I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr. 223A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5756/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5765/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
