ICCJ. Decizia nr. 5848/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5848/2012
Dosar nr. 13550/63/2007
Şedinţa publică din 1 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia civilă, la data de 20 iulie 2007, sub nr. 13550/63/2007, reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Bucureşti, solicitând obligarea acestuia la plata de daune materiale şi morale, în cuantum de 7.000 RON şi respectiv 247.000 euro, pentru prejudiciul cauzat prin privarea sa nelegală de libertate pe o perioadă de 247 zile, în cauza penală în care a fost achitat prin sentinţa penală nr. 317/2005 a Judecătoriei Sibiu, definitivă conform deciziei penale nr. 100/2006 a Tribunalului Sibiu.
Prin sentinţa civilă nr. 283 din 02 iulie 2010, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a admis în parte cererea privind daunele morale şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 200.000 euro daune morale; a respins cererea privind daunele materiale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rechizitoriul RR/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest, a reclamantului, pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 208 din Legea nr. 31/1999, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), trei infracţiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 1537 din 28 martie 2000 a Judecătoriei Craiova s-a făcut aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., reclamantul fiind achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., reclamantul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi pentru trei infracţiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) C. pen. S-a constatat că reclamantul a fost arestat preventiv în cauza respectivă de la 17 aprilie 1996 la 01 decembrie 1996, în baza mandatului de arestare preventivă nr. GG/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj.
În cadrul dosarului penal respectiv, prin încheierea pronunţată la 26 august 1999, s-a reţinut că prin Ordonanţa din 17 aprilie 1996 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului D.I., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 208 din Legea nr. 31/1990 şi art. 239 C. pen., apreciindu-se că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică; la 8 iulie 1996, urmărirea penală fiind finalizată, s-a întocmit rechizitoriu, dosarul fiind înaintat instanţei de judecată; prin încheierea din 11 decembrie 1996, pronunţată în Dosarul nr. 3953/1996 al Judecătoriei Drăgăşani, modificată prin decizia penală nr. 513 din 18 decembrie 1996 a Tribunalului Vâlcea, a fost admisă cererea inculpatului D.I., dispunându-se punerea acestuia în libertate sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. GG/1996 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.
În faza apelului, dosarul a fost strămutat la Tribunalul Sibiu, iar prin decizia penală nr. 413 din 27 noiembrie 2002 a Tribunalului Sibiu s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sibiu, întrucât cauza a fost soluţionată în condiţiile lipsei de procedură cu unele părţi vătămate; s-a pronunţat apoi sentinţa penală nr. 653 din 04 iunie 2003, care a fost din nou desfiinţată cu trimitere spre rejudecare, prin decizia penală nr. 421/2003 a Tribunalului Sibiu.
Prin sentinţa penală nr. 317 din 02 martie 2005, pronunţată de Judecătoria Sibiu în Dosarul nr. 738/R/2004, s-a făcut aplicarea art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu aplicarea art. 122 şi 124 C. pen., fiind încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului D.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 239 C. pen. (parte vătămată S.A.).
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., inculpatul D.I. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 208 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (1), art. 42 C. pen., şi pentru două infracţiuni prevăzute de art. 239 C. pen. (părţi vătămate L.G. şi C.G.).
S-a constatat că inculpatul D.I. a fost arestat preventiv în intervalul de timp 17 aprilie 1996 -19 decembrie 1996.
Prin decizia penală nr. 100 din 10 aprilie 2006, pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 5035/2005, au fost admise apelurile declarate de inculpatul D.I. şi de Parchet, dispunându-se desfiinţarea parţială a sentinţei apelate, în sensul că, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., inculpatul D.I. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen. (parte vătămată S.A.).
Situaţia reclamantului se încadrează în una din tezele pe care le reglementează art. 504 alin. (3) C. proc. pen., în sensul că privarea de libertate pe care a suferit-o acesta în cursul procesului penal trebuie raportată la hotărârea definitivă de achitare.
Astfel, reclamantul a fost achitat pentru fapta prevăzută de art. 208 din Legea nr. 31/1990 (bancrută frauduloasă), instanţa stabilind că „fapta nu a fost prevăzută de legea penală";, prin sentinţa penală nr. 317/2005 a Judecătoriei Sibiu; a fost achitat, prin aceiaşi sentinţă penală, pentru fapta prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1992 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) (fals intelectual), întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; a fost achitat pentru două dintre infracţiunile de ultraj de care a fost acuzat, pentru lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, prin aceiaşi sentinţă penală, iar pentru cea de-a treia infracţiune de ultraj a fost achitat prin decizia penală nr. 100/2006 a Tribunalului Sibiu, pe motiv că fapta nu e prevăzută de legea penală.
Nu poate fi primită apărarea Parchetului în sensul că reclamantul nu ar avea dreptul la despăgubiri, întrucât nu s-a constatat vreo nelegalitate a măsurii arestării preventive, conform C. proc. pen., iar unul dintre motivele pentru care s-a dispus achitarea a constatat în dezincriminarea faptei.
Infracţiunile de ultraj care au fost reţinute în rechizitoriul Parchetului nu au stat la baza arestării preventive a reclamantului, faptele respective, care au fost încadrate astfel de organul de urmărire penală, consumându-se în penitenciar, în timpul detenţiei preventive.
În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, instanţa penală a reţinut că inculpatul nu avea nicio calitate în SC D. SRL, nu avea contract de muncă încheiat cu reprezentantul legal al societăţii şi că răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii nu poate reveni decât unui contabil autorizat, acesta fiind considerentul pentru care s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
Achitarea reclamantului pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă a fost pronunţată pe considerentul dezincriminării faptei, prin O.G. nr. 32/1997.
Soluţia de achitare pentru dezincriminarea faptei nu constituie, însă, o excepţie de la aplicabilitatea art. 504 alin. (3) C. proc. pen., pe de o parte, pentru că legea nu face distincţie între motivele pentru care s-a hotărât achitarea, iar, pe de altă parte, pentru că nu se poate considera că incidenţa dezincriminării îi creează o situaţie defavorabilă persoanei ce a fost judecată în calitate de inculpat şi care beneficia de prezumţia de nevinovăţie.
Totodată, faptul că una dintre infracţiunile pentru care reclamantul a fost trimis în judecată a fost dezincriminată devine lipsit de relevanţă în condiţiile în care, pentru celelalte fapte, achitarea s-a pronunţat pentru considerente ce ţin de incidenţa instituţiilor de drept substanţial penal („fapta nu e prevăzută de legea penală"; şi „faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii";).
În ceea ce priveşte durata măsurii arestării preventive, se constată că aceasta a fost stabilită şi reţinută prin dispozitivul sentinţei penale ca fiind 17 aprilie 1996 - 19 decembrie 1996, iar acest aspect nu mai poate fi cenzurat sau reanalizat de către instanţa civilă, astfel încât apărarea potrivit căreia reclamantul cere despăgubiri pentru perioada în care a fost arestat într-o altă cauză se înfăţişează ca neîntemeiată.
Prejudiciul moral suferit de reclamant a fost dovedit în cauză; dincolo de prezumţia simplă că profilul psihologic al oricărui om normal exclude ipoteza potrivit căreia acesta ar putea să se simtă bine în penitenciar sau că viaţa sa îşi urmează cursul firesc în regim de detenţie, proba testimonială dovedeşte faptul că reclamantul a avut de îndurat suferinţe psihice în această perioadă, el suportând cu dificultate situaţia respectivă, familia i s-a destrămat din acest considerent şi a avut de îndurat consecinţe negative şi după încetarea stării de detenţie.
Aşadar, în cauză este dovedită existenţa unei privări nejustificate a reclamantului de libertate şi existenţa unui prejudiciu moral generat de această situaţie.
Prejudiciul moral nu este, în sine, cuantificabil, valoarea pecuniară nu poate înlocui sau anihila privarea de libertate suportată la un moment dat, însă acordarea unei despăgubiri morale este menită a conferi o recunoaştere morală a prejudiciului şi a importanţei valorii sociale lezate.
Ţinând seama de perioada detenţiei preventive, de importanţa dreptului la respectarea libertăţii personale, de faptul că reclamantul era o persoană integrată social înainte de detenţie, de starea de incertitudine ce a planat cu privire la tragerea reclamantului la răspundere penală, urmează a se aprecia că suma de 200.000 euro este suficientă pentru a oferi reclamantului o satisfacţie echitabilă şi pentru a asigura o recunoaştere a prejudiciului moral.
Cererea de acordare a daunelor materiale este, însă, neîntemeiată.
Reclamantul a pretins că măsura arestării preventive l-ar fi împiedicat să obţină un comision de 31.500.000 dolari SUA, ce i s-ar fi cuvenit în condiţiile unei derulări normale a contractului din 08 iulie 1995 încheiat cu Corporaţia K. din Nevada, SUA.
Expertiza contabilă întocmită în cauză a confirmat existenţa firmei cu care s-a încheiat contractul şi a arătat că reclamantului i s-ar fi cuvenit un comision în valoarea cerută, în condiţiile unei derulări normale, pe termenul de 18 luni stipulat.
În primul rând, este de reţinut că pretinsul contract a fost încheiat la 08 iulie 1995, iar reclamantul a fost arestat la data de 17 aprilie 1996, în acest răstimp fiind posibilă derularea contractului; nu s-a dovedit şi nu s-a invocat o asemenea derulare a contractului şi o încasare a comisionului, deşi termenul contractului era de 18 luni de zile, iar intervalul respectiv priveşte o durată de zece luni de zile, aşa încât pretenţia dedusă judecăţii de reclamant şi susţinerile referitoare la aceasta apar ca neverosimile.
Totodată, este justă observaţia făcută de pârât prin concluziile scrise depuse la dosar, potrivit căreia nu există dovezi că reclamantul a desfăşurat activitate ca urmare a încheierii acestui contract, astfel încât acesta nu şi-a produs efectele, iar reclamantul nu a făcut dovada că partenerul său a reziliat contractul.
Este fondată şi apărarea potrivit căreia reclamantul nu a făcut dovada că avea calitatea de comerciant ca persoană fizică; Decretul-Lege nr. 54/1990, invocat de pârât în concluziile scrise, reglementa organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative, iar art. 25 din acesta reglementa autorizarea persoanelor fizice pentru a desfăşura activităţi independente „în domeniul serviciilor sau pentru realizarea anumitor produse";; contractul dedus judecăţii este un contract de intermediere, între firma din SUA şi o firmă din China, nefiind vorba de vreo activitate dintre cele vizate de lege (servicii sau realizarea unor produse), astfel încât calitatea de comerciant ce putea încheia un astfel de contract putea aparţine numai unei societăţi comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 31/1990, neputând fi primită susţinerea reclamantului că a încheiat actul respectiv „în calitate de persoană fizică";.
De asemenea, veniturile realizate de orice persoană, comerciant sau nu, sunt, în principiu, impozabile, reclamantul neadministrând dovezi privind efectuarea unui bilanţ contabil al activităţii sale comerciale.
Expertiza extrajudiciară pe care şi-a comandat-o reclamantul (eludând dispoziţiile luate de instanţă cu privire la cererea de administrare a unei noi expertize sau a unui supliment la expertiza iniţială) nu are nicio valoare probantă şi nu are cum să convingă instanţa cu privire la o împrejurare de fapt ce nu a fost dovedită, aceea că reclamantul ar fi fost unul dintre cei mai mari oameni de afaceri din România în anul 1995 şi că ar fi încasat comisioane de zeci de milioane de dolari.
Expertul respectiv susţine că a studiat nişte facturi şi nişte documente din dosarul penal şi că a ajuns la concluzia că „SC D. SRL Craiova a reclamantului D.I."; a desfăşurat operaţiuni financiar-contabile de 14.109.557.367 ROL pe perioada 1992 - octombrie 1995”.
Or, SC D. SRL nu era „a reclamantului D.I.";, aşa cum a precizat expertul, reprezentantul legal al acestei persoane juridice fiind soţia reclamantului, D.Ş., iar motivul pentru care reclamantul a fost achitat în dosarul penal pentru una din faptele reţinute în sarcina sa a constatat tocmai în faptul că el nu a avut o calitate oficială în firma respectivă şi că nu îi revenea vreo responsabilitate legală pentru derularea operaţiunilor financiar-contabile.
De altfel, dispoziţia instanţei privind depunerea unor înscrisuri din care să rezulte volumul activităţii comerciale desfăşurate de reclamant în perioada anterioară arestării a rămas doar consemnată în încheierea din 2 octombrie 2009, pentru că reclamantul nu a avut ce să depună la dosar, gândindu-se mai apoi la expertiza extrajudiciară total irelevantă, despre care s-a menţionat mai înainte.
Prin decizia nr. 184 din 23 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant, pârât şi Ministerul Public împotriva sentinţei susmenţionate, pentru următoarele considerente:
În speţă, instanţa de fond a surprins corect întreaga stare de fapt referitoare la situaţia reclamantului ca inculpat în procesul penal, stare de fapt necontestată de părţi.
Raportat la situaţia de fapt reţinută, au fost corect aplicate dispoziţiile legale incidente în speţă - art. 504 C. proc. pen.
La stabilirea prejudiciului moral, instanţa de fond a avut în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care reclamantului i-a fost afectată situaţia materială, profesională şi socială.
Referitor la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, în baza art. 504 şi urm. C. proc. pen., în raport de suferinţele şi traumele cauzate în perioada detenţiei, se impune menţinerea cuantumului acordat de instanţa de fond (200.000 euro), justificându-se că privarea de libertate pe o perioadă destul de lungă - peste 8 luni de zile - este de natură să creeze atât un prejudiciu material, cât şi unul moral.
Astfel, au fost lezate - prin deţinerea nelegală a reclamantului pe o perioadă de 247 zile - atât drepturile patrimoniale, cât şi drepturile fundamentale ale acestuia, existând o atingere adusă valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la recuperarea prejudiciului produs fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 şi urm. C. proc. pen., cât şi a dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din actele existente la dosar, rezultă că reclamantul a fost arestat şi a executat un număr de 247 zile, în intervalul cuprins între 17 aprilie 1996 şi 19 decembrie 1996, fiind ulterior achitat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă.
În atare situaţie, în speţă îşi găsesc incidenţa prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., reclamantul fiind îndreptăţit la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a privării nelegale de libertate.
Este unanim recunoscut în jurisprudenţă, că orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celui în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, îi produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Întinderea acestei compensaţii nu se stabileşte în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii obiective care rezultă din prevederile art. 505 C. proc. pen.
Operaţiunea de estimare a despăgubirilor a fost corect efectuată de către prima instanţă, care s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 505 C. proc. pen., respectiv la durata privării de libertate suportate, la consecinţele produse asupra reclamantului şi familiei acestuia, dar în special la durata privării de libertate.
Faptul că pentru o perioadă de 247 zile, reclamantul a fost lipsit de libertate, fiind nevoit să trăiască în penitenciar şi să suporte regimul de detenţie impus prin lege, constituie argumentul determinant în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate.
În speţă, chiar dacă fapta de bancrută frauduloasă a fost dezincriminată ulterior, prin O.G. nr. 92/1997, aceasta nu constituie o excepţie de la aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., pentru că legea nu face distincţie între motivele pentru care s-a hotărât achitarea.
Toată situaţia creată reclamantului se raportează la măsura detenţiei luată (arestarea) şi apoi la faptul că, în final, a fost achitat. Aceasta, în condiţiile în care a fost în concret stabilită perioada de arest preventiv strict efectuată ca urmare a trimiterii în judecată şi formării Dosarului nr. 193/P/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, în care reclamantul a fost arestat la data de 17 aprilie 1996, deşi pentru alte infracţiuni fusese deja arestat anterior la data de 20 octombrie 1995.
Faţă de toate aceste considerente, nu sunt fondate motivele de apel invocate de către cei trei apelanţi cu privire la acordarea despăgubirilor morale, la legalitatea, respectiv nelegalitatea măsurii arestării preventive şi la cuantumul despăgubirilor morale acordate de către prima instanţă.
Aşa cum s-a arătat, îndreptăţirea reclamantului la astfel de daune derivă din lege (art. 504 C. proc. pen.), aceste daune fiind dovedite cu probele existente la dosar, cuantumul lor fiind stabilit pe baza criteriilor care rezultă expres din dispoziţiile art. 505 C. proc. pen.
Prin prisma acestor considerente, urmează să fie înlăturate toate criticile referitoare la acordarea şi, respectiv cuantumul despăgubirilor morale, la situaţia socială, morală şi profesională a reclamantului înainte şi după detenţie, o astfel de susţinere fiind irelevantă din punct de vedere juridic în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale (apelul D.G.F.P. Dolj şi respectiv, apelul Ministerului Public).
Referitor la proba testimonială administrată în cauză, se constată că prima instanţă a ţinut cont de aceasta, neexistând nicio altă probă prin care să se combată declaraţiile martorilor audiaţi pentru reclamant, după cum nu există nici argumente care să atragă înlăturarea acestor depoziţii.
Cu privire la invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitor la cuantumul foarte mare al despăgubirilor morale acordate, după cum critică apelanţii D.G.F.P. Dolj şi Ministerul Public, urmează a se aprecia că s-a realizat scopul urmărit prin suma pe care instanţa de fond a acordat-o, în genere Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordând sume de bani mai mici în încercarea de a oferi o satisfacţie mai mult morală pentru prejudiciul moral suferit, fără a exista o regulă de cuantificare pentru fiecare zi de detenţie.
Nici ultimul motiv de apel invocat de reclamant cu privire la neacordarea de despăgubiri materiale, nu este fondat.
Astfel, reclamantul a solicitat suma de 32.000.000 dolari SUA, în echivalentul în lei, considerând că a făcut dovada existenţei unui contract comercial în derulare înainte de luarea măsurii arestării preventive.
Prin expertiza tehnică contabilă efectuată în cauză şi prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada existenţei unui astfel de contract comercial şi de comision încheiat de Corporaţia K. din Nevada, SUA, contract încheiat la 08 iulie 1995.
Pentru perioada începând cu data încheierii contractului şi până la data arestării preventive a reclamantului - 17 aprilie 1996, contractul comercial în cauză s-a derulat însă, fără ca reclamantul să facă dovada acestei derulări şi în special, a perceperii comisionului.
De asemenea, expertiza tehnică contabilă a calculat comisionul în speţă în funcţie de datele înscrise în contractul încheiat, fără a fi prezentate dovezi că acest comision a fost perceput şi că, datorită măsurii arestării preventive, contractul a fost reziliat de către partea contractantă, reclamantul fiind astfel prejudiciat.
Mai mult, contractul în cauză este unul de intermediere între firma din SUA şi o firmă din China, iar conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada calităţii de comerciant ca persoană fizică.
Corect instanţa de fond a reţinut că reclamantul, ca persoană fizică, în condiţiile Decretului-Lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative, era obligat să deţină autorizaţii în acest sens şi să întocmească bilanţ contabil trimestrial (H.G. nr. 201/1996), acte pe care acesta nu le-a depus la dosarul cauzei.
Mai mult, nu s-a făcut dovada existenţei unor furnizori sau a unor contracte strict şi ferm încheiate care să facă ulterior dovada derulării contractului în cauză înainte şi după luarea măsurii arestării preventive.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către ambele părţi şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
I. Recurentul-reclamant a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate şi al respingerii cererii privind daunele materiale.
1. Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurentul a susţinut că acesta este prea mic în raport de prejudiciul suferit.
Deşi instanţele de fond au reţinut că prejudicial moral suferit a fost dovedit în cauză, referindu-se şi la gravitatea acestui prejudiciu, derivată din existenţa unei privări nejustificate de libertate pe o perioadă de 247 zile, suma acordată cu titlu de daune morale este nejustificat de mică raportat la principiile conform cărora despăgubirile morale au rolul de a diminua prejudiciul psihic suferit de cel în cauză şi de a-l sprijini în regăsirea unor condiţii de viaţă asemănătoare celor avute anterior.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că în cazurile de violare a art. 5 parag. 1 al Convenţiei (privarea nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit pe perioada detenţiei nelegale. De asemenea, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în sensul acordării unor asemenea despăgubiri, calculate la 1.000 de euro/zi de deţinere.
Raportat şi la această practică, dar şi la gravitatea consecinţelor suportate de el ca urmare a celor 247 de zile de detenţie nelegală, reţinută de instanţă, recurentul susţine că trebuia admisă cererea sa privind acordarea sumei de 247.000 euro cu titlu de daune morale, în respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat.
2. Cererea de acordare a daunelor materiale a fost în mod greşit respinsă.
Recurentul arată că raportul de expertiză efectuat în cauză în vederea stabilirii prejudiciului material a confirmat faptul că a fost împiedicat, prin măsura arestării preventive executate în perioada 17 aprilie 1996 - 19 decembrie 1996, să obţină comisionul în valoare de 31.500.000 dolari SUA, ce i s-ar fi cuvenit în condiţiile unei derulări normale a contractului din 08 iulie 1995.
Însăşi instanţa, în motivarea sa, recunoaşte că „expertiza contabilă întocmită în cauză a confirmat existenţa firmei cu care s-a încheiat contractul şi a arătat că reclamantului i s-ar fi cuvenit un comision în valoarea cerută, în condiţiile unei derulări normale, pe termenul de 18 luni stipulate”.
Recurentul arată că, în aceste condiţii, sunt neavenite aprecierile instanţei privind modul de derulare a contractului, fiind demonstrat în mod cert că măsura privativă de libertate a făcut imposibilă derularea contractului comercial din 08 iulie 1995, situaţie în care trebuia acordată cu titlu de daune materiale suma de 31.500.000 dolari SUA, reprezentând comisionul ce i-ar fi revenit în condiţiile derulării normale a contractului din 08 iulie 1995, pe durata de 18 luni.
II. Recurentul-pârât a formulat următoarele critici:
1. Hotărârea recurată nu este motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., din care rezultă că motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ci ea trebuie să se refere la toate acestea.
Or, în considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de apel a reţinut ca fiind corect analizată starea de fapt de către instanţa de fond, înţelegând astfel că rolul său este mai mult acela de a verifica modalitatea în care a fost aplicată legea de către prima instanţă.
2. Hotărârea recurată este nelegală sub aspectul acordării daunelor morale.
Reclamantul nu este îndreptăţit la daune morale, în condiţiile în care, în cauză, nu au fost administrate probe concludente care să conducă la stabilirea prejudiciului moral încercat şi, cu atât mai puţin, probe care să determine legătura de cauzalitate dintre măsura privativă de libertate la care acesta a fost supus şi eventualele consecinţe ale unei asemenea măsuri.
Prejudiciul moral pretins a fi fost cauzat reclamantului prin privarea acestuia de libertate trebuia dovedit prin administrarea de probe corespunzătoare, care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice şi psihice la care a fost supusă victima, cât şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către aceasta şi familia sa, fapt ce rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1169 C. civ. şi art. 505 alin. (1) C. proc. pen.
În lipsa dovedirii cumulative a tuturor acestor condiţii, obligarea Statului Român la plata daunelor morale este nejustificată, astfel că acordarea sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.
Pe de altă parte, cuantumul daunelor morale acordate este prea mare, instanţa de apel nearătând modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale.
Astfel, nu s-a ţinut seama de criteriile legale şi jurisprudenţiale, respectiv de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia materială, familială, profesională şi socială.
De asemenea, nu s-a ţinut seama de jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este în sensul acordării unor sume de bani mult mai mici.
III. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a formulat următoarele critici:
1. Conform art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care a fost privată de libertate în cursul procesului penal ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Coroborând dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen. cu cele ale art. 504 alin. (3) din acelaşi Cod (text care precizează expres modalitatea de stabilire a nelegalităţii privării sau restrângerii de libertate), rezultă că dreptul la repararea pagubei se naşte numai în situaţia în care măsura preventivă se revocă pentru că a fost luată cu încălcarea prevederilor legale. Această interpretare se află în deplină concordanţă cu reglementarea conţinută în art. 5 parag. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Or, prin decizia penală nr. 513 din 18 decembrie 1996 a Tribunalului Vâlcea s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului D.I., în temeiul art. 1602 C. proc. pen., iar prin decizia penală nr. 100 din 10 aprilie 2006 a Tribunalului Sibiu, inculpatul a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 239 C. pen.
Aşadar, punerea în libertate a inculpatului nu s-a realizat pentru încălcarea vreunei prevederi legale privind măsura arestului preventiv (măsură luată în mod legal, prelungită şi confirmată de instanţele de judecată din judeţele Dolj şi Vâlcea), iar achitarea a intervenit urmare intrării în vigoare a unei legi penale mai favorabile ce a dezincriminat şi modificat conţinutul infracţiunii de ultraj, prin O.U.G. nr. 58/2002.
Este evident că, reclamantul nu a fost privat de libertate după ce a intervenit dezincriminarea infracţiunii de ultraj în anul 2002, faptă aflată în concurs cu alte infracţiuni.
2. Conform probelor din dosar, reclamantul a fost arestat în altă cauză pentru infracţiuni concurente încă din 20 octombrie 1995, liberarea sa survenind la aceeaşi dată de 19 decembrie 1996.
În concluzie, în mod netemeinic s-au acordat despăgubiri inclusiv pentru perioada în care reclamantul se afla arestat şi în altă cauză. Arestarea reclamantului în altă cauză rezultă din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 aprilie 2009, în cauza Didu împotriva României, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 740/30.10.2009.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantului:
1. Recurentul-reclamant critică hotărârea sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că acest cuantum este prea mic în raport de prejudiciul încercat.
Recurentul nu invocă, însă, faptul că instanţa de apel ar fi omis să aibă în vedere vreunul dintre criteriile legale sau jurisprudenţiale pentru evaluarea prejudiciului moral suportat ca urmare a privării lui nelegale de libertate, ceea ce ar fi permis încadrarea criticii vizând cuantificarea daunelor morale în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dimpotrivă, susţine că instanţa de apel a avut în vedere aceste criterii, dar, cu toate acestea, a cuantificat greşit daunele morale, acordându-i o sumă insuficientă pentru prejudiciul pe care l-a suportat.
Or, aprecierea, în concret, a cuantumului daunelor morale prin raportare la criteriile aplicabile în materie reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate.
În ceea ce priveşte invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, contrar susţinerilor recurentului, aceasta nu consacră regula acordării de daune morale în cuantum de 1.000 euro pe zi de detenţie nelegală. Principiul ce se degajă din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. Or, instanţa de apel a făcut aplicarea acestui principiu în cauză, apreciind că suma de 200.000 euro acordată la fond reclamantului cu titlu de daune morale asigură o satisfacţie echitabilă în raport cu prejudiciul moral suferit prin privarea nelegală de libertate timp de 247 de zile.
În consecinţă, criticile fundamentate pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu sunt fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurentul-reclamant critică hotărârea şi sub aspectul respingerii cererii sale de acordare a daunelor materiale, sens în care susţine că raportul de expertiză administrat în cauză dovedea prejudiciul material suferit ca urmare a privării nelegale de libertate.
Critica aduce, deci, în discuţie, o problemă legată de modul de evaluare a probelor, tinzând la reevaluarea situaţiei de fapt stabilite în apel pe aspectul prejudiciului material, ceea ce ţine de temeinicia hotărârii atacate, iar nu de legalitatea ei.
Greşeala gravă de fapt consecutivă aprecierii eronate a probelor administrate, pe care o conturează critica în discuţie, nu mai poate face însă obiectul analizei instanţei de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
II. Cu privire la recursul pârâtului:
1. Critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate nu este fondată.
Împrejurarea că instanţa de apel nu a mai reluat în considerentele hotărârii pronunţate starea de fapt stabilită la fond cu privire la situaţia reclamantului ca inculpat în procesul penal a fost justificată de instanţă prin aceea că starea de fapt pe aspectul în discuţie a fost stabilită corect la fond şi nu a fost contestată de părţi, caz în care nu se pune problema nemotivării hotărârii, cum greşit susţine recurentul-pârât.
Motivarea hotărârii instanţei de control judiciar trebuie să poarte asupra aspectelor contestate în calea de atac, or cu privire la aspectele contestate prin apelurile exercitate în cauză - caracterul nelegal al privării de libertate, prejudiciul moral cauzat reclamantului şi cuantumul daunelor morale acordate, respingerea cererii de daune materiale, instanţa de apel a expus pe larg în considerentele hotărârii pronunţate argumentele de fapt şi de drept care i-au format convingerea la darea soluţiei, respectând astfel exigenţele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face inaplicabil în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. Recurentul-pârât critică soluţia privind acordarea daunelor morale, susţinând, pe de o parte, că reclamantul nu este îndreptăţit la daune morale, pentru că în cauză nu au fost administrate probe concludente care să conducă la stabilirea prejudiciului moral încercat şi a legăturii de cauzalitate dintre măsura privativă de libertate la care acesta a fost supus şi eventualele consecinţe ale unei asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, că instanţa a stabilit un cuantum prea mare al daunelor morale, fără a ţine seama de criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie.
Criticile referitoare la probele administrate, care, în opinia recurentului, ar fi neconcludente în stabilirea prejudiciului moral încercat de reclamant ca urmare a măsurii privative de libertate la care acesta a fost suspus, vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată de instanţa de recurs, faţă de actuala structură a recursului.
Practic, se contestă, în contra celor reţinute de instanţa de apel, dovedirea prejudiciului moral încercat de reclamant ca urmare a privării sale nelegale de libertate, or, o asemenea critică nu se poate încadra în niciunul dintre cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., deoarece ea priveşte modul de stabilire de către instanţa de apel a situaţiei de fapt pe baza aprecierii probelor administrate în cauză.
Modul în care instanţa a stabilit situaţia de fapt, consecutiv aprecierii probelor administrate în cauză, nu mai poate face obiectul analizei instanţei de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea o asemenea cenzură, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac susceptibilă de exercitare numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, iar reevaluarea situaţiei de fapt pe aspectul existenţei prejudiciului moral cauzat de privarea nelegală de libertate a reclamantului, prin reaprecierea probatoriului administrat în cauză, la care tinde în fapt recurentul-pârât, implică un control asupra temeiniciei hotărârii atacate, urmează a se reţine că un asemenea control nu poate fi efectuat de instanţa de recurs, depăşind limitele restrictive de exercitare a controlului judiciar în recurs, impuse de art. 304 C. proc. civ.
Criticile referitoare la cuantificarea daunelor morale cu ignorarea criteriilor legale şi jurisprudenţiale în materie aduc, însă, în discuţie legalitatea hotărârii recurate, încadrându-se în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt, însă, fondate, deoarece pentru a confirma soluţia fondului pe aspectul întinderii compensaţiei pecuniare la care reclamantul are dreptul pentru prejudiciul moral încercat prin privarea nelegală de libertate, instanţa de apel a făcut referire la durata privării nelegale de libertate - 247 de zile, la consecinţele negative suportate de reclamant pe plan moral, social şi profesional ca urmare a măsurii privative de libertate la care a fost supus, constând în lezarea onoarei, a demnităţii şi libertăţii individuale, la importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant raportat la durata privării de libertate.
Or, toate aceste împrejurări la care s-a raportat instanţa de apel se circumscriu criteriilor obiective prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. pentru stabilirea întinderii reparaţiei în cazul privării nelegale de libertate, astfel că hotărârea recurată apare ca fiind dată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale menţionate.
Totodată, instanţa de apel a făcut trimitere şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene, reţinând, în esenţă, că principul care se degajă din această jurisprudenţă este acela al acordării de despăgubiri băneşti echitabile, care să asigure o satisfacţie morală victimei prejudiciului nepatrimonial, şi că, în speţă, acest principiu este respectat prin suma de bani acordată reclamantului cu titlu de daune morale.
Ca atare, nu a fost ignorat de către instanţa de apel nici principiul echităţii, consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene în materia acordării daunelor morale, astfel că nici din acest punct de vedere nu se poate reţine nelegalitatea hotărârii recurate.
În ceea ce priveşte stabilirea, în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale, aceasta este o chestiune ce ţine de aprecierea instanţei, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Având în vedere considerentele prezentate, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
III. Cu privire la recursul Ministerului Public:
1. Recurentul contestă caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului, pe motiv că măsura privativă de libertate luată faţă de reclamant nu a fost revocată, iar achitarea reclamantului pentru una din faptele pentru care a fost arestat preventiv s-a datorat dezincriminării.
Contrar susţinerilor recurentului, împrejurarea că măsura arestării preventive a reclamantului nu a fost revocată nu infirmă caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului, reţinut de instanţele anterioare, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea nelegală de libertate poate fi stabilită nu doar prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative de libertate, ci şi prin hotărâre definitivă de achitare, cum este cazul în speţă.
Astfel, art. 504 alin. (3) C. proc. pen. prevede că „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)”.
Rezultă că, textul permite reţinerea caracterului nelegal al privării de libertate nu doar prin raportare la hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative de libertate, ci şi prin raportare la hotărârea definitivă de achitare.
Or, în speţă, prin sentinţa penală nr. 317 din 02 martie 2005 a Judecătoriei Sibiu, aşa cum aceasta a rămas definitivă prin decizia penală nr. 100 din 10 aprilie 2006 a Tribunalului Sibiu, reclamantul a fost achitat pentru toate faptele pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. RR/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj şi pentru care, prin Ordonanţa din 17 aprilie 1996 a aceluiaşi Parchet, s-a dispus arestarea lui preventivă. Pe cale de consecinţă, privarea de libertate a reclamantului în perioada 17 aprilie 1996 - 19 decembrie 1996, cât acesta a fost arestat preventiv în cauza penală în care ulterior a fost achitat prin hotărâre definitivă, are caracter nelegal în sensul art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentului, împrejurarea că pentru una dintre faptele pentru care reclamantul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, achitarea s-a dispus ca urmare a dezincriminării, nu face inaplicabil art. 504 alin. (3) C. proc. pen., întrucât textul nu face nicio distincţie între motivele achitării. De altfel, o atare împrejurare este oricum lipsită de relevanţă, în condiţiile în care pentru celelalte fapte pentru care s-a luat măsura arestării preventive a reclamantului, executată în perioada 17 aprilie 1996 - 19 decembrie 1996, achitarea prin hotărâre definitivă s-a pronunţat pe considerente de drept substanţial - „fapta nu e prevăzută de legea penală” şi „faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii”.
2. Critica potrivit căreia s-au acordat despăgubiri reclamantului inclusiv pentru perioada în care acesta era arestat şi în altă cauză este, de asemenea, nefondată.
În speţă, reclamantului i-au fost acordate despăgubiri numai pentru privarea nelegală de libertate la care a fost supus în perioada 17 aprilie 1996 - 19 decembrie 1996, ca urmare a măsurii arestării preventive luate împotriva sa prin Ordonanţa din 17 aprilie 1996 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, pentru fapte pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. RR/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj şi pentru care ulterior a fost achitat prin sentinţa penală nr. 317 din 02 martie 2005 a Judecătoriei Sibiu, definitivă prin decizia penală nr. 100 din 10 aprilie 2006 a Tribunalului Sibiu.
Faptul că în aceeaşi perioadă, reclamantul era arestat şi în altă cauză nu înseamnă că despăgubirile acordate în prezentul litigiu au vizat şi arestarea din acea altă cauză, cum eronat pretinde recurentul, întrucât calificarea drept nelegală a privării de libertate din perioada 17 aprilie 1996 - 19 decembrie 1996 s-a făcut de către instanţe exclusiv în considerarea arestării reclamantului în cauza penală în care acesta a fost achitat prin hotărâre definitivă.
Faţă de considerentele prezentate, reţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. şi că astfel nu sunt întrunite în speţă cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul Ministerului Public, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul D.I., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei nr. 184 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5847/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5849/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
