ICCJ. Decizia nr. 5846/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5846/2012
Dosar nr. 1709/105/2010*
Şedinţa publică din 1 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Ploieşti, sub nr. 7304/281/2009, reclamanta I.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Ploieşti, prin Primar, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor să îi lase, în deplină proprietate şi netulburată folosinţă, terenul în suprafaţă de 2.039 mp, situat în Ploieşti, str. M.B. nr. X, judeţul Prahova.
La data de 7 iulie 2009, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că, faţă de concluziile raportului de expertiză topografică conform cărora terenul în cauză nu este liber, solicită acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.463.090 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 1823 din 18 februarie 2010, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, raportat la valoarea obiectului cererii şi la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În urma declinării, cauza a fost înregistrată sub nr. 1709/105/2010 pe rolul Tribunalului Prahova.
Pe parcursul procesului, reclamanta şi-a precizat temeiul de drept al cererii, indicând în acest sens dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Pârâtul Municipiul Ploieşti, prin Primar, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de existenţa legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 532 din 25 martie 2011, Tribunalul Prahova, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Municipiul Ploieşti şi a respins acţiunea precizată, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a stabilit că, la data sesizării instanţei, era în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială, care exclude utilizarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, lege generală în materie de expropriere.
Art. 11 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil în materia tuturor exproprierilor.
Legea nr. 10/2001 impune o procedură prealabilă obligatorie, pe care reclamanta nu a urmat-o, situaţie în care aceasta nu poate solicita instanţei restituirea terenului în baza Legii nr. 33/1994.
În acest sens a reţinut incidenţa deciziei în interesul legii nr. 53/2007 şi a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat apel reclamanta I.C., iar, prin Decizia civilă nr. 176 din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii enunţată mai sus, potrivit art. 329 C. proc. civ., precum şi faptul că aceasta nu încalcă dreptul de acces la justiţie reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, cerinţa liberului acces la justiţie nu trebuie doar prevăzută de legislaţia internă, ci să aibă şi aplicabilitate practică, or, în cauză, legiuitorul român a asigurat în mod efectiv exercitarea acestui drept, stabilind în sarcina tribunalului, prin art. 26 alin. (3) coroborat cu art. 11 din Legea nr. 10/2001, obligaţia de a soluţiona contestaţiile formulate de persoane ale căror imobile au fost expropriate de către statul român, în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în hotărârea pronunţată în Cauza Golden împotriva Regatului Unit, că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept, întrucât este un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească, în sensul restrâns al cuvântului.
Prin urmare, atâta timp cât însăşi Curtea Europeană recunoaşte posibilitatea legiuitorilor naţionali, de a aduce limite acestui drept, datorită recunoaşterii sale prin Convenţie, fără existenţa unei definiţii stricte, instanţa de apel a considerat că, în cauză, nu se pot valida apărările formulate de apelantă, în sensul că acţiunea sa ar fi admisibilă în raport de dispoziţiile Convenţiei şi ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.C., criticând-o pentru următoarele motive:
Instanţele au interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecaţii, pronunţând o soluţie lipsită de temei legal şi cu aplicarea greşită a legii, având în vedere că acţiunea introductivă a avut ca obiect revendicare şi nu a fost motivată, în drept, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001; indicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, ca temei de drept, are caracter subsidiar faţă de cel al acţiunii în revendicare.
Legea nr. 10/2001 este o lege de reparaţie al cărei efect nu constă în pierderea dreptului de proprietate.
În plus, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că aplicarea acestei legi se face cu respectarea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care dispune că nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale. Această convenţie are prioritate faţă de legile interne.
Dispoziţiile art. 21 din Constituţie prevăd că procedura prealabilă nu este obligatorie, urmând a se face aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie accesul liber la justiţie.
Sunt incidente şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
În cazul imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, legea veche, materializată în dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., nu suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispoziţiile art. 15 din Constituţie şi art. 1 C. civ. Drept urmare, accesul reclamantei la un proces echitabil cu privire la imobilul revendicat ar putea fi exercitat şi în procedura acţiunii în revendicare, potrivit dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.).
În speţă, urmează a se avea în vedere şi decizia în interesul legii nr. 33/2008, care stabileşte, printre altele, că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Legea specială reprezintă un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, iar procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 este într-o flagrantă contradicţie cu Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, întrucât nu pot fi aduse restricţii exerciţiului unui drept.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a celor două hotărâri atacate, iar, pe fond, admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.463.090 RON, despăgubiri pentru terenul în litigiu.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 din acelaşi cod nu este incident, deoarece, prin criticile formulate, recurenta nu se referă la interpretarea greşită a unui act juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie, ci la interpretarea şi aplicarea greşită a unor dispoziţii legale, ceea ce constituie motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9.
Din această perspectivă, susţinerile recurentei sunt neîntemeiate.
Astfel, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată cu ocazia examinării motivelor de apel, verificând în mod corect soluţia primei instanţe prin raportare la decizia în interesul legii nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, decizie care vizează imobilele expropriate în perioada regimului politic trecut.
În speţă, terenul pentru care reclamanta a formulat iniţial acţiune în revendicare şi, ulterior, în despăgubiri, a fost expropriat în baza Decretelor nr. 401/1979 şi nr. 287/1984, partea menţionând, în precizarea de acţiune depusă la fila 33 din dosarul de fond, aflat pe rolul Tribunalului Prahova, că, faţă de concluziile raportului de expertiză, nu mai poate solicita restituirea în natură a imobilului, ci doar echivalentul în RON, temeiul de drept privind revendicarea nu mai poate subzista, instanţa urmând să-i acorde despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.
Prin urmare, faţă de cererea precizatoare arătată mai sus şi de modalitatea de preluare a imobilului, prin expropriere, în mod corect, instanţele au verificat admisibilitatea acţiunii din perspectiva raportului între legea generală în materie de expropriere, Legea nr. 33/1994, şi legea specială în materie de imobile preluate abuziv, inclusiv a celor expropriate, Legea nr. 10/2001, având în vedere şi decizia în interesul legii nr. 53/2007, care rezolvă tocmai acest raport în favoarea legii speciale.
Cum s-a arătat, chiar partea a menţionat în precizarea de acţiune că temeiul iniţial al cererii de chemare în judecată, respectiv, dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., nu mai subzistă, deoarece imobilul nu mai poate fi restituit în natură.
Ca atare, nu se poate considera că Legea nr. 33/1994 reprezintă un temei subsidiar al acţiunii şi că instanţele ar fi omis să verifice admisibilitatea cererii în despăgubiri prin prisma celui iniţial, şi anume textele sus-menţionate C. civ., care reglementează acţiunea în revendicare de drept comun.
De asemenea, instanţele nu au reţinut, ca fundament juridic al acţiunii, Legea nr. 10/2001, temei care nici nu a fost invocat de parte, ci, dimpotrivă, prin raportare la această lege specială, au constatat inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe legea generală, nr. 33/1994.
În concluzie, nu se poate reţine schimbarea temeiului juridic al acţiunii, astfel cum a fost precizat de reclamantă în condiţiile sus-arătate.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu reprezintă, în sine, un mod de pierdere a dreptului de proprietate pentru imobilele care cad sub incidenţa sa, deoarece dreptul respectiv „s-a pierdut” în persoana fostului proprietar cu ocazia preluării imobilului de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cu toate acestea, în ipoteza în care, pentru bunul pretins, persoana interesată trebuie să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 şi nu acţionează în acest sens, va pierde dreptul la obţinerea în justiţie a măsurilor reparatorii reglementate de această lege, conform art. 22 alin. (5) din aceeaşi lege. Or, ceea ce interesează în cele din urmă pentru fostul proprietar nu este dreptul de proprietate ca atare, privit generic, ci posibilitatea valorificării atributelor specifice acestui drept, care nu poate fi realizată în absenţa demarării procedurii prevăzute de această lege.
În ceea ce priveşte aplicarea prioritară a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în raport de Legea nr. 10/2001, susţinerile reclamantei sunt întemeiate în baza art. 20 alin. (2) din Constituţia României, condiţionat, însă, de existenţa neconcordanţelor între documentul european şi legea naţională.
Reclamanta nu a relevat, prin criticile formulate, niciun aspect de neconcordanţă între cele două legi.
În plus, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri că, „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Kopecký contra Slovaciei, [MC] nr. 44.912/98, § 35). Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilităţii publice", cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă (James şi alţii contra Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, § 46)” - Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în cauza Păduraru împotriva României.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condiţiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită a le primi să formuleze notificare în acest scop într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurenta nu au fost în măsură să prezinte motivele pentru care acest termen sau alte cerinţe cuprinse în actul sus-menţionat nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa anterior citată.
A mai susţinut reclamanta încălcarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care, în capitolul 1 pct. 2 privind „Principiile de soluţionare a notificărilor”, prevăd obligativitatea respectării reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi în protocoalele adiţionale la această convenţie, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, cu modificările ulterioare, precum şi a soluţiilor jurisprudenţiale ale Curţii Europene ale Drepturilor Omului, în mod deosebit a exigenţelor art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Critica este neîntemeiată.
Astfel, documentul european asigură protecţia dreptului de proprietate, în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, în cazul „bunurilor” părţii, noţiune care vizează fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are, cel puţin, „o speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate, în speţă, de dreptul la despăgubiri pentru imobilul expropriat şi imposibil de restituit în natură.
Reclamanta nu are „un bun” actual, deoarece nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă care să recunoască dreptul la despăgubiri în favoarea sa. De asemenea, interesul său de a obţine despăgubiri nu se circumscrie unei „valori patrimoniale” de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, deoarece acest interes nu are o bază suficientă în dreptul intern (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 47, 28 septembrie 2004).
Aceasta întrucât, în absenţa depunerii unei notificări în condiţiile legii speciale, dreptul reclamantei la despăgubiri nu este recunoscut de lege.
În plus, dreptul la despăgubiri pretins în condiţiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor, în sensul admiterii unor asemenea acţiuni. Dimpotrivă, astfel de acţiuni au fost finalizate prin hotărâri irevocabile de respingere.
Prin urmare, recurenta nu are o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizat interesul său patrimonial la despăgubiri în cadrul acţiunii de faţă şi, ca atare, nu poate beneficia de protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dreptului de proprietate.
Speranţa părţii de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 decembrie 2005).
În ceea ce priveşte lipsa obligativităţii parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială, susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, obţinerea despăgubirilor în temeiul dreptului comun, în cazul imobilelor expropriate, nu mai este posibilă, deoarece actul normativ menţionat, ca lege specială, înlătură aplicarea Legii nr. 33/1994, potrivit regulii „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”.
În acest sens, s-a statuat şi prin decizia în interesul legii nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, care, chiar dacă se referă în mod expres la imposibilitatea retrocedării imobilelor expropriate, în condiţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru identitate de raţiune, este pe deplin aplicabilă şi în cazul acţiunii în despăgubiri privind astfel de imobile.
Referitor la caracterul facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 conform art. 21 alin. (4) din Constituţia României, critica este, de asemenea, nefondată, deoarece textul de lege menţionat se referă la jurisdicţiile speciale administrative, iar nu la procedurile administrativ jurisdicţionale, cum este cazul celei reglementate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în regimul trecut.
De altfel, caracterul obligatoriu al parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 rezultă fără dubiu din conţinutul dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din această lege, anterior citat.
A mai invocat recurenta posibilitatea formulării acţiunii în condiţiile dreptului comun în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Textul de lege sus-menţionat prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o asemenea lege specială de reparaţie, care reglementează şi ipoteza măsurilor reparatorii, inclusiv prin echivalent, cuvenite foştilor proprietari pentru imobile preluate de stat prin expropriere (art. 11 din Lege), cum este şi cazul imobilului în litigiu.
Ca atare, existând o lege specială de reparaţie, a cărei procedură era obligatoriu de urmat pentru obţinerea măsurilor reparatorii, de către reclamantă, aceasta nu şi poate valorifica pretenţiile referitoare la imobil pe calea dreptului comun.
În ceea ce priveşte decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, invocată de reclamantă cu trimitere la aplicarea prioritară a Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cazul conflictului dintre aceasta şi legea naţională, nu se poate reţine încălcarea acestei decizii în raport de aspectul în discuţie pentru considerentele deja redate.
A mai invocat recurenta că Legea nr. 10/2001 reprezintă un obstacol în realizarea accesului efectiv la o instanţă, susţinere, de asemenea, neîntemeiată, atât timp cât actul normativ în discuţie pune la dispoziţie persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi şi este nemulţumită de soluţia dată în procedura administrativă să formuleze contestaţie în condiţiile art. 26 alin. (3) din Lege, care se va rezolva de către secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, deci, de o instanţă de judecată.
În consecinţă, criticile formulate de reclamantă sunt nefondate, decizia Curţii de Apel, de confirmare a soluţiei primei instanţe, de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, fiind pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale analizate în precedent.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.C. împotriva Deciziei nr. 176 din 7 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5842/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5850/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
