ICCJ. Decizia nr. 5849/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5849/2012
Dosar nr. 3854/91/2009
Şedinţa publică din 1 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia civilă, reclamantele G.S. şi V.B.I., în calitate de moştenitoare ale defunctului G.P., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 350.000 RON daune morale, ca urmare a condamnării cu caracter politic a defunctului, invocând ca temei juridic Legea nr. 221/2009.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că defunctul G.P., decedat în anul 2000, a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 63/1955 a Tribunalului Militar Iaşi la 5 ani închisoare şi doi ani interdicţie cu pierderea drepturilor civile pentru uneltire contra ordinii sociale, condamnare care i-a marcat toată existenţa atât lui cât şi familiei sale, atât pe perioada executării pedepsei cât şi ulterior.
Prin sentinţa civilă nr. 300 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că autorul reclamantelor, numitul G.P., a fost condamnat politic la 5 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie corecţională cu pierderea drepturilor pentru comiterea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 Partea a IV-a C. pen. în perioada 29 august 1949 - 14 februarie 1955, iar reclamantele au făcut dovada calităţii de moştenitor, fiind soţia supravieţuitoare şi fiica acestuia.
Instanţa de fond a mai reţinut că în momentul arestării şi condamnării defunctul era un tânăr absolvent al facultăţii de medicină iar în perioada detenţiei a fost supus la violenţe fizice şi psihice, torturi, înfometări şi umilinţe, ca de altfel toţi deţinuţii politici, că penitenciarul G. unde defunctul a executat o parte din pedeapsă face parte din aşa zisele penitenciare „închise"; pentru deţinuţii cu un grad sporit de periculozitate şi că după eliberare suferinţele psihice au continuat, atât defunctul cât şi familia sa fiind permanent urmăriţi de autorităţi împrejurare ce rezultă cu prisosinţă din dosarul de urmărire a defunctului de la C.N.S.A.S.
Faţă de aceste considerente, s-a reţinut că reclamantele au dovedit prejudiciul moral suferit de defunct şi de ele astfel că sunt îndreptăţite să solicite aceste despăgubiri.
La stabilirea cuantumului acestuia s-a avut în vedere că autorul reclamantelor a beneficiat de reparaţiile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi de faptul că Legea nr. 221/2009 vine să completeze aceste reparaţii, de perioada executată, de evoluţia politică de după 1990 care a condamnat regimul comunism, de beneficiile deja acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 instanţa de fond apreciind că suma de 100.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantelor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.
Reclamantele au arătat că instanţa a omis să ia în calcul personalitatea condamnatului, o somitate în domeniul medical - doctor în ştiinţe medicale, directorul clinicii de oncologie şi nu a reţinut că acesta a suportat un prejudiciu de imagine - raportat la pregătirea, ocupaţia şi prestigiul său.
Au mai arătat că instanţa nu a avut în vedere jurisprudenţa internă şi nici jurisprudenţa C.E.D.O. în stabilirea cuantumului daunelor morale.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că daunele stabilite au fost acordate într-un cuantum excesiv pentru o condamnare care nu a vizat direct reclamantele, ci pe autor.
Acordarea daunelor morale trebuie să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri şi să nu fie disproporţionată faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea suferinţelor şi atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale omului.
Prin decizia civilă nr. 92/A din 11 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în parte sentinţa atacată în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, şi anume, 5.600 euro, în loc de 100.000 euro.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi prin Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în materie au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale, având în vedere că acţiunea a fost formulată la data de 23 noiembrie 2009, reclamantele au o „speranţă legitimă"; care să justifice solicitarea de acordare a daunelor morale.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Pe de altă parte, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiilor în curs ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Pe fond, instanţa de apel a reţinut că, deşi imposibil a se stabili o sumă de bani care să compenseze suferinţele fizice şi psihice ale autorului reclamantelor, dar având în vedere că rolul Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparaţiei morale, suma de 1.000 euro pentru fiecare an de executare reprezintă o satisfacţie echitabilă, iar faptul că acţiunea e formulată de soţia supravieţuitoare şi fiica Dr. G.P., nu are relevanţă în cauză asupra cuantumului stabilit, pentru că Legea nr. 221/2009 nu face această diferenţiere.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Recurentele reclamante G.S. şi V.B.I. au arătat că instanţa de apel, prin cuantumul sumei stabilită cu titlu de daune morale, nu a avut în vedere criteriile de evaluare, importanţa valorii sociale ocrotite, consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic ca urmare a măsurii abuzive la care a fost supus autorul reclamantelor, implicaţiile acestora în viaţa socială a persoanei vătămate.
Au mai arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, punând reclamantele într-o situaţie discriminatorie faţă de persoane care, în situaţii similare, au obţinut daune morale mult mai mari.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat următoarele critici:
I. Decizia instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv, a Deciziilor de neconstituţionalitate nr. 1358 şi nr. 1360/2010 pronunţate în materie, precum şi a deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, care a statuat asupra efectelor deciziilor de neconstituţionalitate.
Asupra proceselor aflate în curs de soluţionare.
Recurentul-pârât mai arată că, prin deciziile de neconstituţionalitate sus-amintite, dispoziţiile legale ce au reprezentat temeiul juridic al acordării daunelor morale şi-au încetat efectul nemaiputând fi aplicate, soluţia instanţei de apel ignorând situaţia juridică astfel creată.
II. Decizia instanţei de apel nu precizează criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale reclamantelor şi nu specifică dacă au fost avute în vedere împrejurările referitoare la perioada de detenţie, presiunile suportate de familia reclamantelor, efectele în plan profesional, social, economic, rezumându-se să concluzioneze că, raportat la circumstanţele cauzei, este imposibil să se stabilească o sumă de bani care să fie de natură să compenseze suferinţele fizice şi psihice ale reclamantelor.
Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va fi admis, iar recursul reclamantelor va fi respins, pentru următoarele considerente comune:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici Normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 11 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Faţă de argumentele prezentate privind lipsa de temei juridic a acţiunii introductive de instanţă, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale în baza cărora s-ar fi putut solicita acordarea daunelor morale, critica formulată de ambele părţi sub acest aspect, nu se mai impune a fi analizată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 92/A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, pe care o va modifica în parte, în sensul că va schimba în tot sentinţa civilă nr. 300 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, respingând, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantelor; va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate; va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele G.S., V.B.I. împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 92/A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă în tot sentinţa civilă nr. 300 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă.
Respinge, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantelor.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele G.S., V.B.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5848/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5852/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
