ICCJ. Decizia nr. 6098/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6098/2012
Dosar nr. 1672/3/2009
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 15 ianuarie 2009, reclamanţii M.E. şi M.D. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, B.I., B.C., M.I. şi SC V. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991 cu privire la apartamentul 109 din Bucureşti, str. F., sector 3, intervenit între SC V. SA, în calitate de mandatar al pârâtului Municipiul Bucureşti, şi autorii pârâtei M.I., B.I. şi B.C., ca urmare a perfectării acestuia cu încălcarea flagrantă a legii şi repunerea reclamanţilor în termenul de promovare a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de înstrăinare a apartamentului, prevăzut art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în temeiul prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Prin Sentinţa civilă nr. 180 din 10 februarie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca tardivă, cererea de repunere în termenul de promovare a acţiunii, a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ca prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 01 februarie 1991, între Municipiul Bucureşti prin mandatar întreprinderea pentru Construcţii, Reparaţii şi Administraţie Locativă "V.", în calitate de vânzător şi pârâţii B.I. şi B.T., în calitate de cumpărători s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. F. (fostă A.), sector 3, în suprafaţă utilă de 72,44 mp.
Prin actul de partaj de ascendent autentificat sub nr. 10411 din 17 martie 1995 de notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti, pârâţii B.I. şi B.T. au transmis nuda proprietate asupra imobilului mai sus menţionat pârâtei M.I.
Prin Sentinţa civilă nr. 7863 din 06 noiembrie 1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 1768/1994 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de Prefectul Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii B.I. şi B.T. şi SC T. SA, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991.
Prin Decizia civilă nr. 1549 din 27 iunie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a admis apelul formulat de Prefectul Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 7863 din 06 noiembrie 1996 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi s-a schimbat în tot sentinţa recurată, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991.
Prin Decizia civilă nr. 1431 din 31 octombrie 1997 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul împotriva Deciziei civile nr. 1549 din 27 iunie 1997 a Tribunalului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 951 din 08 aprilie 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea de revizuire formulată de pârâţii B.I. şi B.T. împotriva Deciziei civile nr. 1549 din 27 iunie 1997 a Tribunalului Bucureşti şi a fost respins apelul formulat de Prefectul Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 7863 din 06 noiembrie 1996 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, această decizie rămânând irevocabilă prin nerecurare.
Prin notificările nr. 1035 din 10 august 2001 şi nr. 1045 din 10 august 2001 adresate Primăriei Municipiului Bucureşti, reclamanţii M.E. şi M.D. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, A. (actualmente str. F.), sector 3.
Prin cererea cu care au învestit instanţa (înregistrată la data de 15 februarie 2009), reclamanţii M.E. şi M.D. au solicitat repunerea în termenul de promovare a acţiunii şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991 încheiat între pârâta SC T. SA, în calitate de mandatar al pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi autorii pârâtei M.I., pârâţii B.I. şi B.T.
Cu privire la excepţia tardivităţii cererii de repunere în termenul de formulare a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991, tribunalul a reţinut că art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a instituit un termen special de prescripţie a dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererile având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare privind imobile ce intră sub incidenţa acestui act normativ. Astfel, potrivit textului legal mai sus amintit, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.
Termenul de un an a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni, prin O.U.G nr. 109/2001 şi O.U.G nr. 145/2001, împlinindu-se la data de 14 august 2002.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (2) din acelaşi act normativ, cererea de repunere în termen poate fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
În speţă, tribunalul a apreciat că, chiar dacă s-ar aprecia ca "motiv temeinic" în sensul legii, împrejurarea invocată de reclamanţi (că încrederea deplină în dorinţa declarată de autorităţile statului de înlăturare a abuzurilor şi nedreptăţilor săvârşite de regimul comunist i-a determinat să nu acţioneze în cadrul termenului de prescripţie), cererea de repunere în termenul de formulare a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul arătat mai sus putea fi formulată cel târziu în termen de o lună de la data când refuzul de soluţionare a notificării formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care aceştia au solicitat restituirea în natură a imobilului, a devenit evident.
În opinia tribunalului, acest refuz trebuie apreciat prin prisma dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivata asupra cererii de restituire în natură.
La expirarea termenului înăuntrul căruia Primăria Municipiului Bucureşti trebuia să soluţioneze notificările formulate de reclamanţi a încetat cauza invocată de reclamanţi ca justificare pentru depăşirea termenului de prescripţie.
În temeiul dispoziţiilor exprese ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi având în vedere data introducerii acţiunii, 15 ianuarie 2009, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins ca fiind prescrisă cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991.
Tribunalul a menţionat că nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor, cu ocazia dezbaterilor asupra excepţiei prescripţiei, în sensul că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare arătat mai sus poate fi formulată oricând, întrucât s-a invocat o cauză de nulitate absolută.
Este adevărat că, potrivit regulilor generale care guvernează regimul nulităţii absolute, aceasta poate fi solicitată oricând, însă în speţă, susţine tribunalul, există o dispoziţie specială, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun, potrivit principiului "specialia generalibus derogant" aşa cum rezultă, de altfel, din chiar cuprinsul textului de lege enunţat - "Prin derogare de la dreptul comun (...)"-.
În opinia tribunalului, sunt neîntemeiate şi susţinerile reclamanţilor, în sensul că termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se aplică numai acţiunilor având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) - (5) din Legea nr. 10/2001 impune concluzia potrivit căreia, termenul de prescripţie de un an (prelungit ulterior cu încă 6 luni) se aplică tuturor acţiunilor privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor legii, indiferent dacă au fost preluate de stat cu titlu valabil, sau fără titlu valabil, şi fără să intereseze actul normativ în baza căruia au fost înstrăinate de stat unor terţe persoane.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.E. şi M.D.
Prin Decizia civilă nr. 540A din 20 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi M.E. şi M.D., împotriva Sentinţei civile nr. 180 din 10 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune având două capete de cerere: primul vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991 încheiat între pârâţi ca fiind încheiat cu încălcarea Legii nr. 61/1990, iar prin cel de-al doilea reclamanţii solicitând să se dispună repunerea lor în termenul de promovare a acţiunii în nulitatea absolută, respectiv în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, petit întemeiat de reclamanţi pe dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Prima instanţă de fond a respins cererea de repunere în termenul de promovare a acţiunii, soluţie cu privire la care instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au adus nicio critică prin motivele de apel, astfel că a rămas definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ.
Aplicând principiul tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au susţinut niciun motiv de netemeinicie sau de nelegalitate cu privire la primul capăt al cererii de chemare în judecată privind repunerea în termenul de promovare a acţiunii, nu au susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 şi nici faptul că au fost împiedicaţi de un caz de forţă majoră să exercite acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi cu privire la apartamentul nr. 109 din Bucureşti, str. F., sector 3, înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001; astfel că devoluţiunea în apelul de faţă este parţială, respectiv numai cu privire la soluţia pronunţată de tribunal pe capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute, cu privire la care apelanţii au solicitat trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond deoarece nu a intrat în cercetarea fondului, fiind soluţionat pe cale de excepţie.
S-a constatat că este nefondată critica reclamanţilor privind faptul că nu erau aplicabile în cauză dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care au o aplicabilitate limitată doar la acele acte de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel a reţinut că actul de vânzare-cumpărare contestat în prezenta acţiune a fost încheiat sub imperiul Decretului-lege nr. 61/1990. Motivul de nulitate absolută referitor la încheierea contractului cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data edictării sale a fost verificat pe cale judiciară, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă de fond. Astfel, prin acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 1768/1994, Prefectul Mun. Bucureşti a invocat nulitatea absolută a acestui contract în temeiul art. 19 din Legea nr. 85/1992, pe motiv că locuinţa era exceptată de la vânzare în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 întrucât nu a fost construită din fondurile statului. Sentinţa civilă nr. 7863/1996 prin care Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a respins acţiunea a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 951/1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi irevocabilă, prin nerecurare.
S-a arătat că aceste hotărâri judecătoreşti nu sunt opozabile reclamanţilor deoarece nu au fost parte în Dosarul nr. 1768/1994 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, însă în opinia instanţei au ca efect consolidarea titlului de proprietate al pârâţilor asupra apartamentului în litigiu.
În cauza de faţă, reclamanţii invocă acelaşi motiv de nulitate absolută - constând în încheierea contractului cu încălcarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 61/1990 în sensul că apartamentul ce a făcut obiectul acestui contract nu a fost construit din fondurile statului, ci a fost construit de către reclamanţi, conform contractului de construcţie nr. 7268 din 19 decembrie 1967.
Instanţa de apel a constatat că prima instanţă de fond a constatat în mod corect că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii legale ce au fost invocate chiar de către reclamanţi în motivarea în drept a acţiunii.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanţa de control judiciar a reţinut că alin. (1) al articolului menţionat îi stabileşte domeniul de aplicare, în sensul că actele de înstrăinare avute în vedere de lege sunt acele acte care au ca obiect imobile preluate în mod abuziv, care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi care au fost încheiate până la data de 14 februarie 2001. Din interpretarea per a contrario a alin. (1) reiese că, dacă aceste acte de înstrăinare au fost încheiate fără respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, actele respective nu sunt valabile, adică sunt lovite de nulitate absolută sau relativă, după caz.
S-a arătat că alineatele următoare conţin dispoziţii speciale referitoare la regimul juridic al nulităţii actelor de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Astfel, referitor la cauzele de nulitate, alin. (2) reglementează regimul juridic al nulităţii actelor de înstrăinare ce au ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, pe când alin. (4) al aceleiaşi norme juridice reglementează regimul nulităţii acelor acte de înstrăinare ce au ca obiect imobile preluate cu titlu valabil. De asemenea, alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001 cuprinde o dispoziţie specială şi derogatorie de la dreptul comun, conform căreia indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a legii (termen ce a fost prelungit până la data de 14 august 2002).
Instanţa de apel a statuat că nu este întemeiată susţinerea reclamanţilor conform căreia art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se referă doar la acele acte de înstrăinare ce au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece textul de lege în discuţie nu cuprinde o asemenea limitare, ci, dimpotrivă, la alin. (1) îşi stabileşte domeniul de aplicare în sensul că regimul juridic al nulităţii stabilit prin norma juridică respectivă se aplică tuturor acelor acte juridice de înstrăinare ce au ca obiect imobile ce cad sub incidenţă Legii nr. 10/2001, indiferent de titlul de preluare.
Din această perspectivă, imobilul cu privire la care intimaţii-pârâţi B.I. şi B.C. au dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991 este unul ce intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că a fost preluat prin Decizia nr. 484 din 12 aprilie 1997 a fostului Consiliu Popular al Mun. Bucureşti, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Această preluare este una abuzivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi s-a produs în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că în mod corect a stabilit prima instanţă de fond incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, interpretarea dată de apelant fiind de natură să adauge la lege.
De asemenea, instanţa a respins şi acea critică prin care reclamanţii au solicitat înlăturarea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi aplicarea în speţă a dispoziţiilor din dreptul comun potrivit cărora acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, cu motivarea că această normă juridică cuprinsă în Legea nr. 10/2001 constituie o normă specială cu caracter imperativ întrucât se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile de drept comun din materia prescripţiei extinctive şi cu caracter derogator întrucât instituie un termen special de prescripţie în materia nulităţii.
Instanţa a arătat că la pronunţarea acestei hotărâri a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenţie care consacră dreptul de acces la instanţă, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil.
S-a arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea a admis că termenul de prescripţie, din punctul de vedere al dreptului material la acţiune, urmăreşte un scop legitim, şi anume buna administrare a justiţiei şi securitatea juridică (Freitag c. Germaniei, cererea nr. 71440/01, hotărârea din 19 iulie 2007). în cauza Vişan c. României (cererea nr. 15741/03, hotărârea din 24 aprilie 2008, publicată în M. Of. nr. 876/24.12.2008), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că termenele de prescripţie pentru introducerea unei acţiuni se numără printre limitările permise ale dreptului de acces la o instanţă (Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998 - VIII, parag. 43-45, p. 3255), însă a constatat în acea speţă încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie datorită respingerii cererii reclamantei privind acordarea de despăgubiri, ca prescrisă, în temeiul unei legi ce nu era în vigoare la data introducerii acţiunii şi într-un stadiu avansat al procesului, întrucât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fusese invocată pentru prima dată direct în recurs.
În cauza de faţă, însă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile legale invocate chiar de către reclamanţi, respectiv art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în redactarea de la momentul introducerii acţiunii şi a reţinut faptul că, deşi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune (ca excepţie de fond, absolută şi dirimantă) împiedică abordarea fondului litigiului, totuşi aplicarea ei procesului de faţă nu aduce atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, în situaţia în care aceştia nu au uzat de dreptul său procesual recunoscut de dreptul naţional, în termenul defipt de lege în acest sens. Dreptul la un proces echitabil ar fi devenit efectiv decât dacă reclamanţii ar fi formulat cererea în constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi cu respectarea normei de procedură, respectiv înăuntrul termenului special de prescripţie extinctivă stabilit de norma specială imperativă.
De asemenea, Curtea a avut în vedere la pronunţarea hotărârii inclusiv jurisprudenţa constantă în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în decizii de speţă (Decizia nr. 6235 din 10 noiembrie 2004, nr. 5140 din 13 mai 2005, nr. 4508 din 30 mai 2005, nr. 528 din 30 ianuarie 2008 şi nr. 2198 din 02 aprilie 2008), precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a stabilit constituţionalitatea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile legii fundamentale - respectiv: art. 16 care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 44 privitoare la garantarea dreptului de proprietate, art. 53 alin. (1) referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 154 alin. (1) referitoare la conflictul temporal între legi şi Constituţie (Decizia Curţii Constituţionale nr. 427 din 18 noiembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 868/05.12.2003, Decizia Curţii Constituţionale nr. 372 din 05 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 792/31.08.2005, Decizia Curţii Constituţionale nr. 673 din 11 septembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 774/15.11.2007 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 114/19.02.2008 publicată în M. Of. nr. 233/26.03.2008).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.E. şi M.D., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, se arată că instanţele ce s-au pronunţat în cauză au încălcat grav prevederile legale, principiile de drept material ce impun aplicarea strictă a legii în vederea instituirii unui regim de echitate societăţii ce o guvernează.
Argumentând menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii, ca prescrisă, de către prima instanţă, Curtea de Apel Bucureşti reiterează prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicabilitate în speţa de faţă nu este incidenţă.
Recurenţii-reclamanţi subliniază împrejurarea privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, în temeiul Legii nr. 61/1990 care reglementa vânzarea către chiriaşi a spaţiilor de locuit construite de stat, aspect necontestat în cadrul acestui proces, în condiţiile în care aceştia susţin că au dovedit că imobilul a fost construit din fondurile lor.
Arată că instanţa de apel a reţinut că alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, stabilind cadrul de aplicabilitate, impune menţinerea actelor de înstrăinare a imobilelor ce intră sub incidenţa legii încheiate, întocmite până la data apariţiei actului normativ - 14 februarie 2001.
Limitarea aplicabilităţii prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 actelor de înstrăinare a imobilelor ce intra sub incidenţa actului normativ este impusă şi de principiul neretroactivităţii legii.
Se susţine că a nu lua în seamă principiul potrivit căruia legea nu dispune decât pentru viitor ar însemna nu numai o încălcare a prevederilor Constituţiei şi a art. 1 C. civ., dar şi în cazul de faţă o învestire cu aură de legalitate a unui act încheiat cu încălcarea legii, temei al perfectării sale.
Fără a reitera susţinerile făcute în cererea de apel privind limitarea prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 inclusiv instituirea termenului de prescripţie pentru acţiunile de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare, la înstrăinările făcute în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenţii-reclamanţi arată că acceptarea posibilităţii cuprinderii sub protecţia legii noi (Legea nr. 10/2001) a actelor încheiate înainte de edictarea acesteia, se constituie într-o situaţie de retroactivare a legii, situaţie exclusă de Constituţie, de Codul civil, de principiile de drept.
Principiul de drept al neretroactivităţii legii civile nu a fost înlăturat explicit sau implicit nici de practica Înaltei Curţi şi nici de practica Curţii europene a Drepturilor Omului în niciuna din multele hotărâri invocate de decizia Curţii de Apel Bucureşti pentru a argumenta decizia de menţinerea soluţiei primei instanţe.
Se mai susţine faptul că hotărârile menţionate de instanţa de apel conţin soluţii de menţinere a actelor de înstrăinare a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispoziţiilor în vigoare a data perfectării contractelor.
În speţă, înstrăinarea imobilului a fost făcută în temeiul Legii nr. 61/1990 cu încălcarea prevederilor acestui act normativ, legea reglementând vinderea către chiriaşi a spaţiilor ce le ocupă dacă acestea au fost construite din fondurile statului.
Recurenţii-reclamanţi susţin că încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 61/1990 determina înlăturarea protecţiei ce o instituie art. 45 din Legea nr. 10/2001 înstrăinărilor de imobile ce intra sub incidenţa actului normativ şi a prevederilor alin. (5) din text care stabileşte un termen în care se poate cere constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat cu încălcarea legii.
Arată că nu este de conceput ca un text de lege să declare valabil încheiat un act întocmit cu încălcarea unor dispoziţii legale, securitatea relaţiilor sociale neputând fi asigurată decât printr-o respectare strictă a legii.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin cererea formulată la data de 15 ianuarie 2009, reclamanţii M.E. şi M.D. au învestit instanţa cu o acţiune având două capete de cerere: primul vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/1991 încheiat între pârâţi ca fiind încheiat cu încălcarea Legii nr. 61/1990, iar prin cel de-al doilea reclamanţii solicitând să se dispună repunerea lor în termenul de promovare a acţiunii în nulitatea absolută, respectiv în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, petit întemeiat de reclamanţi pe dispoziţiile art 19 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Reclamanţii înşişi au indicat ca temei juridic al cererii de repunere în termenul de promovare a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de înstrăinare, în afara dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în redactarea de la momentul introducerii acţiunii.
Termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii", ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001 până la 14 august 2002, este un termen special de prescripţie, care înlătură dreptul subiectiv la acţiune pentru constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, după data de 14 august 2002.
Instituţia prescripţiei, în general şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta, nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept.
Or, exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, recunoaşte dreptul titularului la exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv, şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen, impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite, în ceea ce priveşte raporturile juridice civile precum şi de asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.
Critica potrivit căreia, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât înstrăinarea imobilului a fost făcută în temeiul Legii nr. 61/1990 cu încălcarea prevederilor acestui act normativ şi nu în temeiul Legii nr. 112/1995 la care se referă aceste dispoziţii legale, este nefondată.
Susţinerea recurenţilor este neîntemeiată, având în vedere că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiului conform căruia norma specială derogă întotdeauna de la norma generală existentă în aceeaşi materie (specialia generalibus derogant).
Atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor prevăzute la alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 10/2001 prin care se stabileşte domeniul de aplicare al acestui text legal, în sensul că acest termen de prescripţie prevăzut de dispoziţiile legale menţionate se aplică tuturor acţiunilor privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001, indiferent dacă au fost preluate de stat cu titlu valabil sau fără titlu valabil şi fără să intereseze actul normativ în baza căruia au fost înstrăinate de stat.
Astfel, în mod corect s-a statuat faptul că, atâta vreme cât regimul juridic al apartamentului, preluat abuziv de către stat, îl situează în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, invocarea nulităţii actelor juridice încheiate cu privire la asemenea imobile nu se poate face decât în condiţiile şi în termenul special de prescripţie reglementat de art. 45 alin. (5) din actul normativ menţionat, interpretarea dată de reclamanţi fiind de natură să adauge la lege.
Reclamanţii nu pot eluda norma specială imperativă pentru a se prevala de dispoziţiile dreptului comun. Din acest punct de vedere, este lipsită de relevanţă împrejurarea că în cererea de chemare în judecată ar fi indicat normele dreptului comun ca temei juridic al nulităţii, întrucât instanţa are obligaţia să determine norma incidenţă situaţiei de fapt deduse judecăţii.
De altfel, motivul de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6894/V/199, referitor la încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data edictării sale a fost verificat pe cale jurisdicţională (Sentinţa civilă nr. 7863/1996 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti rămasă definitivă prin Decizia nr. 951/1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin nerecurare, prin care s-a respins acţiunea având ca obiect nulitatea acestui contract în temeiul art. 19 din Legea nr. 85/1992), hotărâri judecătoreşti care au avut ca efect consolidarea titlului de proprietate al pârâţilor asupra apartamentului în litigiu.
Mai mult, această situaţie a fost reţinută şi în cadrul unui alt litigiu având ca obiect revendicarea de către reclamanţi a apartamentului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare menţionat. Prin Decizia nr. 5181 din 15 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins recursul reclamanţilor din prezenta cauză şi s-a statuat irevocabil că necontestarea titlului pârâtei în termen legal a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditoarei.
Recurenţii-reclamanţi susţin că dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 au o aplicabilitate limitată şi din perspectiva principiului neretroactivităţii legii civile.
Critica privind faptul că acceptarea posibilităţii cuprinderii sub protecţia Legii nr. 10/2001 a actelor încheiate înainte de edictarea acesteia se constituie într-o situaţie de retroactivitate a legii, este nefondată.
Potrivit principiului tempus regit actum cauza de nulitate este reglementată de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic, în vreme ce efectele nulităţii sunt determinate de legea în vigoare la momentul anulării efective.
Referitor la imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, normele legale în conflict vizează, exclusiv, situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice (facta futura), generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele care formează obiectul acestei legi. În consecinţă, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobile poate fi exercitat, cu excluderea acţiunii civile în revendicare, în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea nouă.
Întrucât reclamanţii nu au respectat dispoziţiile imperative ale legii speciale, care prevedeau cadrul de valorificare a dreptului invocat, privind termenul de promovare a acţiunii, termenul fiind rezonabil, prelungit succesiv, nu se poate susţine că s-au încălcat garanţiile procesuale privind apărarea dreptului de proprietate, întrucât se întemeiază chiar pe pasivitatea reclamanţilor.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.D. şi M.E. împotriva Deciziei nr. 540 A din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6097/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6099/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
