ICCJ. Decizia nr. 6100/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6100/2012
Dosar nr. 32267/3/2009
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 04 august 2009, reclamanta V.E. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, solicitând instanţei să constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, constând în valoarea de piaţă a imobilului din Bucureşti, Calea A., sector 6, să fie obligată pârâta a emite dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii şi să trimită dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 110 din 29 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta V.E.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că reclamata nu a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea autoarei sale, tranzacţia încheiată între moştenitorii defunctei P.E. neputând constitui un mod de dobândire a proprietăţii, astfel că reclamanta nu face dovada că este persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, în acord cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Totodată reclamanta nu face dovada că imobilul a trecut în proprietatea statului în una din modalităţile pentru care se are în vedere stabilirea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că nu s-a putut reţine incidenţa în speţă a art. 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care pot face obiectul reparaţiei imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor.
În adresa emisă de către SC C. SA sub nr. 841 din 07 martie 2003 se arată că imobilul ce face obiectul notificării nu figurează înscris în decretele de expropriere emise în perioada 1975 - 1990, astfel că reclamanta nu justifică trecerea imobilului în patrimoniul statului, printr-o măsură de natura celei avute în vedere de dispoziţiile legii de reparaţie pe care îşi întemeiază acţiunea, situaţie faţă de care această acţiune a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamanta V.E.
Prin Decizia civilă nr. 82IA din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant V.E. împotriva Sentinţei civile nr. 110 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În ceea ce priveşte primul motiv de apel formulat în cauză, instanţa de apel a reţinut că sfera persoanelor ce beneficiază de măsurile reparatorii, reglementate de Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este determinată prin art. 3 al acestei legi, potrivit căruia sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, constând în restituire în natura sau după caz prin echivalent persoanele fizice - proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Se limitează astfel dreptul la acordarea acestor măsuri doar persoanelor titulare ale unui drept de proprietate asupra imobilului, drept ce a fost pierdut prin trecerea bunului imobil în patrimoniul Statului Român printr-unul din modurile enumerate prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta a fost modificată, potrivit căruia actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi depuse ca anexe la notificare.
Potrivit art. 23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001: "Prin acte doveditoare se înţelege: (...) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţine persoanei respective)".
Potrivit regulii cu valoare de principiu instituită de art. 1169 C. civ. în materie de probe, reclamantei îi revenea sarcina dovedirii dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. În ipoteza dobândirii proprietăţii printr-un mod derivat, şi anume printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.
Făcând o analiză a înscrisurilor care au fost depuse odată cu notificarea, s-a constatat că, în cauză, notificatoarea a depus la dosar un înscris sub semnătură privată intitulat "tranzacţie", susţinând că acesta îndeplineşte cerinţele impuse de art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Verificând, în lumina prevederilor legale anterior citate, susţinerile reclamantei referitoare la acest înscris, instanţa de apel a constatat că, contrar precizărilor din apel, reclamanta nu a probat că această tranzacţie, care este consemnată într-un înscris sub semnătură privată iar nu într-un înscris autentic, a fost validată de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea Dosarului nr. 10760/1954 al Tribunalului Ilfov - Secţia III c.c, deşi partea a beneficiat de mai multe termene de judecată pentru a complini probatoriul administrat în cauză iar la termenul de judecată din data de 29 aprilie 2010, Curtea a pus în vedere acesteia să anexeze hotărârea judecătorească la care s-a făcut referire în apel.
Faptul că acest înscris poartă menţiunea că este conformă cu originalul aflat în Dosarul nr. 10.760/1954 s-a apreciat că nu are semnificaţia consfinţirii tranzacţiei de către instanţa învestită cu soluţionarea acestui dosar, în sensul art. 272 C. proc. civ. ci doar a certificării de către grefa instanţei, a faptului că, copia înscrisului intitulat tranzacţie, este conformă cu înscrisul existent, în original, în acest dosar.
Totodată, în limitele dreptului procesual civil, tranzacţia este învoiala sau contractul judiciar al părţilor, în scopul de a pune capăt unui proces existent, prin care ele îşi fac concesii reciproce, renunţând la anumite drepturi ori stipulând pretenţii noi. Cu alte cuvinte, tranzacţia este acordul intervenit între toate părţile, în prezenţa instanţei şi constatată de ea, în aplicarea art. 272 C. proc. civ., instanţa fiind datoare să verifice dacă tranzacţia nu urmăreşte un scop ilicit, dacă nu este potrivnică legii, intereselor părţilor ori dacă nu este rezultatul unui viciu de consimţământ. În cazul în care se constată o atare situaţie, cererea de consfinţire a tranzacţiei poate fi respinsă trecându-se mai departe la judecarea pricinii.
S-a statuat că, în cauză, reclamanta nu a probat că instanţa învestită cu soluţionarea Dosarului nr. 10760/1954 a consfinţit tranzacţia de care se prevalează în cauză.
De altfel, la dosar a fost ataşată adresa nr. C 927/2010, eliberată de Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale, potrivit cu care aceasta instituţie nu deţine în păstrare Dosarul nr. 10760/1954.
Instanţa de apel a reţinut că nu pot fi primite susţinerile reclamantei în sensul că validitatea acestei tranzacţii a fost analizată de către Tribunalul Ilfov, astfel că la acest moment nu se mai pot pune în discuţie aceste aspecte.
Curtea de Apel a reţinut totodată că potrivit art. 1706 C. civ.: "tranzacţie pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea".
În raport de această dispoziţie legală, instanţa de apel a reţinut că întrucât tranzacţia cuprinde acte de dispoziţie, nu poate avea ca obiect decât bunuri asupra cărora părţile pot dispune, ceea ce înseamnă că, părţile semnatare ale tranzacţiei, nu puteau deveni prin încheierea acestei convenţii, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului, fiind necesar ca acest drept să existe în patrimoniul lor, anterior.
S-a arătat că, pentru a se putea prevala de aceasta tranzacţie, în condiţiile în care nu s-a probat că ea ar fi fost validată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, se impunea ca reclamanta să probeze că dreptul asupra căruia s-a tranzacţionat exista în patrimoniul părţilor semnatare ale tranzacţiei. Or, această cerinţa nu este îndeplinită în cauză, câtă vreme la dosar nu a fost anexat un titlu de proprietate, în sensul art. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a constatat că hotărârea judecătorească existentă la dosar apel (Sentinţa civilă nr. 629/1930 a Tribunalului Ilfov) nu este de natură a conduce instanţa la concluzia că în patrimoniul defunctului G.M., se afla terenul care face obiectul notificării, câtă vreme în cuprinsul său nu este evidenţiat acest imobil, iar în cauză nu au fost administrate nici dovezi din care să rezulte o eventuală relaţie de rudenie între reclamantă şi acest defunct).
Tot astfel, deşi reclamanta a beneficiat de un interval de timp rezonabil (29 aprilie 2010 - 17 noiembrie 2011) nu a înţeles să anexeze la dosar Sentinţa civilă nr. 1303/1925, la care face referire tranzacţia, deşi a beneficiat de asistenţa juridică calificată a unui avocat şi nici nu a invocat respectiv nu a probat o cauză care să justifice o imposibilitate obiectivă de a obţine această probă.
Pe de altă parte, s-a arătat că în mod corect a apreciat prima instanţă în sensul că înscrierea în evidenţele fiscale nu prezintă relevanţă sub aspectul ce face obiectul analizei, în condiţiile în care acestea puteau fi făcute chiar pe baza unei simple declaraţii a autorului reclamantei cu atât mai mult cu cât la dosar, apelanta nu a fost în măsură să anexeze nicio dovada că în ceea ce priveşte acest bun, ar fi achitat impozit iar în evidentele DITL sector 5 nu au fost găsite documente privind rolul fiscal pentru acest imobil.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 24 din acelaşi act normativ, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
În cauză însă, s-a apreciat (aşa cum rezultă din Adresa nr. 841/2003, emisă de SC C. SA), că imobilul care face obiectul notificării nu a făcut obiectul decretelor de expropriere emise în perioada 1975 - 1980.
Prin urmare, s-a constatat că în mod corect a apreciat prima instanţă că nu poate fi opus în cauză, art. 24 din Legea 10/2001, câtă vreme, nu s-a probat cum însuşi reclamanta a precizat, că imobilul a fost preluat de la reclamantă sau de la autorii acesteia, în temeiul unui act normativ sau de autoritate prin care să se fi dispus măsura preluării abuzive sau să se fi pus în executare măsura preluării abuzive, neputându-se trage vreo concluzie, prin prisma prezumţiei instituite de art. 24 din lege.
Instanţa de apel a constatat că în mod corect s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că, în raport de aceasta stare de fapt, împrejurarea că imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil, în temeiul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi de natură să conducă la o altă concluzie, în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor reclamantei, aceasta fiind ţinută să dovedească calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat a-i fi restituit prin notificare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.E., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a considerat că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Calea A., sector 5.
Susţine că a solicitat instanţei de apel efectuarea unor adrese, în vederea comunicării istoricului de rol fiscal şi a situaţiei juridice a imobilului solicitare care i-a fost respinsă, deşi răspunsurile oficiale din partea acestor instituţii erau esenţiale pentru a se putea pronunţa o soluţie legală. Totodată, apreciază că instanţa trebuia să solicite Primăriei Municipiului Bucureşti să comunice dacă pentru terenul în cauză s-au formulat şi alte notificări, lipsa altor notificări coroborată cu celelalte probe depuse la dosar ducând la concluzia că este persoana îndreptăţită a primi despăgubiri băneşti pentru acest teren.
În opinia sa, tranzacţia prezentată, care a fost încheiată în cadrul Dosarului nr. 10760/1954 care s-a aflat pe rolul Tribunalului Popular al Raionului Stalin, reprezintă un act autentic.
Arată că întrucât tranzacţia în cauză a fost prezentată unei instanţe de judecată care a luat act de către aceasta, nu trebuie să mai prezinte şi un alt act autentificat de către un notar. Condiţiile de validitatea ale acesteia au fost analizate de către Tribunalul Popular al Raionului Stalin, astfel că la acest moment nu se mai pot pune în discuţie aceste aspecte.
S-a mai arătat că Codul civil asimilează puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive, astfel că în mod greşit instanţa de apel a considerat că această tranzacţie nu reprezintă un act de proprietate.
Faţă de solicitările instanţei de apel de a depune sentinţa prin care a fost consfinţită tranzacţia şi Sentinţa civilă nr. 1303/1925, recurenta arată că a depus la dosar răspunsurile de la Arhivele Statului din care rezultă faptul că nu deţin sentinţele din perioada iulie - decembrie 1925, Dosarul nr. 57/1923 şi nici Dosarul de succesiune nr. 10760/1954 în care s-a încheiat tranzacţia.
Recurenta consideră că nu i se poate imputa că a stat în pasivitate, din moment ce a făcut toate demersurile posibile pentru ca să obţină dovezile de proprietate asupra terenului, însă din motive independente de voinţa sa nu s-au păstrat cele solicitate de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte al doilea motiv pe baza căruia instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se aibă în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Faptul că din adresa emisă de către SC C. SA sub nr. 841 din 07 martie 2003 rezultă că imobilul în discuţie nu figurează înscris în decretele de expropriere emise în perioada 1975 - 1990 nu înseamnă că acest imobil nu a trecut în patrimoniul statului şi că astfel nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Atâta timp cât pe acest teren, la acest moment, se află construite blocuri de locuinţe, este clar că acest teren a trecut din patrimoniul reclamantei în cel al statului. Imobilul a fost preluat de către stat fără niciun titlu.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în principal casarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi instanţă în vederea completării probatoriului şi, în cazul în care se va constata că probatoriul este complet, solicită modificarea hotărârii recurate, admiterea apelului în sensul schimbării sentinţei primei instanţe prin admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
Hotărârea este lipsită de temei legal atunci când, din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, şi este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când a încălcat textele legale aplicabile speţei sau le-a aplicat greşit.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispoziţiilor art. 3, art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 cât şi a celorlalte texte legale incidente - art. 23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 - atunci când a confirmat soluţia primei instanţei, care a constatat că reclamanta nu a făcut dovada, atât a dreptului de proprietate asupra terenului care a constituit obiect al notificării cât şi a calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de această lege.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001 sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În lipsa unor prevederi speciale în;Cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acţiunii în revendicare imobiliară.
Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.
În cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că "prin acte doveditoare se înţelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea). Astfel, o tranzacţie autentificată şi hotărârea judecătorească dată pe baza acestui act fac dovada proprietăţii.
Deşi recurenta-reclamantă se prevalează de existenţa unei "tranzacţii" încheiate între moştenitorii defunctei P.E., în mod corect instanţa de apel a constatat că această tranzacţie nu poate constitui titlu de proprietate în sensul dispoziţiilor legale menţionate, atâta timp cât nu s-a probat de către reclamantă faptul că această tranzacţie ar fi fost validată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, nefiind depusă la dosar Sentinţa civilă nr. 1303/1925 la care face referire tranzacţia.
Recurenta nu doar că nu a dovedit modul în care a dobândit dreptul de proprietate autorul său, dar nici nu a dovedit că acesta ar fi avut la un moment dat în proprietate imobilul în cauză şi l-ar fi tranzacţionat sau ar fi fost deposedat abuziv de acesta.
Recurenta-reclamantă invocă în recurs înscrisuri noi care nu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Sentinţa civilă nr. 629/1930 a Tribunalului Ilfov nefiind de natură a conduce la concluzia că în patrimoniul defunctului G.M. se afla terenul care face obiectul notificării, câtă vreme în cuprinsul său nu este evidenţiat acest imobil şi nu au fost administrate dovezi din care să rezulte o eventuală relaţie de rudenie între reclamantă şi acest defunct.
Susţinerile recurentei potrivit cărora nu i se poate imputa imposibilitatea prezentării dovezilor solicitate de instanţă ca urmare a inexistenţei acestora în evidenţele instituţiilor statului, sunt simple alegaţii fără suport juridic, din moment ce potrivit principiului instituit de art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din lege, legiuitorul instituie o prezumţie legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
În aplicarea regulilor de probaţiune menţionate, în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă întrucât nu s-a făcut dovada că imobilul a fost preluat de la reclamantă sau de la autorii acesteia, în temeiul unui act normativ sau de autoritate prin care să se fi dispus măsura preluării abuzive sau să se fi pus în executare măsura preluării abuzive.
Inexistenţa unui act de preluare a imobilului de la reclamantă sau autorii acesteia ar putea justifica concluzia unei preluări abuzive exclusiv în situaţia în care s-ar fi dovedit că la un moment dat, anterior preluării, autorii săi ar fi fost proprietarii imobilului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Din contră, dacă nu se dovedeşte că imobilul a fost preluat de la autorii reclamantei şi nu se dovedeşte că aceştia din urmă ar fi avut la un moment dat proprietatea imobilului respectiv, singura concluzie ce poate fi trasă este cea materializată în hotărârea apelată şi anume că autorii reclamantei nu au avut în proprietate imobilul ce face obiectul notificării, iar succesorul acestora nu poate pretinde măsuri reparatorii, nici în natură, nici prin echivalent.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, reţinând că dispoziţiile legii au fost aplicate corespunzător situaţiei de fapt reţinută, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva Deciziei nr. 821 A din data de 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6099/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6101/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
