ICCJ. Decizia nr. 6101/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6101/2012
Dosar nr. 46126/3/2009
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1501 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta P.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, a modificat în parte Dispoziţia nr. 12185 din 30 septembrie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în sensul că a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea cesionarei P.L., pentru imobilul situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sectorul 4, compus din teren în suprafaţă de 2.120 mp şi construcţii demolate în suprafaţă de 540 mp (atelierul) şi 30 mp (locuinţa), imposibil de restituit în natură. A menţinut restul prevederilor dispoziţiei şi a obligat pârâtul să înainteze hotărârea judecătorească, dispoziţia şi documentaţia aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit certificatului de moştenitor din 4 mai 1993 eliberat de notariatul de Stat local al sectorului 5 Bucureşti, cedenta R.E.L.S. este moştenitoarea legală a autorilor S.A. şi S.M., culegând întreaga masă succesorală a acestora, în calitate de fiică.
Conform schiţei de plan din 31 octombrie 1936, a fost identificată proprietatea vânzătorului T.G., având o suprafaţă totală de 4.055,62 mp., din care a fost defalcată suprafaţa de 2.000 mp cu acces la str. L., ce urma să fie vândută soţilor S.
Conform procesului-verbal din 1 octombrie 1941 şi extrasului de carte funciară, respectiv conform procesului-verbal din 19 iunie 1948 autorii cedentei sunt identificaţi ca fiind proprietarii terenului de 2.120 mp dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 40517 din 17 noiembrie 1939 de la vânzătorul T.G.
Totodată, prin procesul-verbal întocmit la 19 iunie 1948, tribunalul a reţinut că la data aplicării actului normativ de naţionalizare, de la autorul S.A. au fost supuse naţionalizării un atelier de cazangerie şi sudură, precum şi un teren de circa un pogon, adică de 2.500 mp.
Prin expertiza extrajudiciară întocmită de către expertul C.C. la cererea reclamantei, conform actelor anterioare ale autorului S.A. şi actelor de naţionalizare a fost identificat terenul de 2.067 mp compus din parcelele: PI în suprafaţă de 703,16 mp, reprezentând spaţiul verde, public amenajat; P 2 în suprafaţă de 904,67 mp., reprezentând taluzul exterior al îndiguirii lacului Văcăreşti; parcela P 3 în suprafaţă de 217,32 mp, reprezentând coronamentul digului Lacului Văcăreşti, precum şi parcela P 4 în suprafaţă de 242,78 mp, reprezentând taluzul interior al îndiguirii Lacului Văcăreşti.
Concluzia acestui expert a fost aceea că tot terenul preluat de la autorul cedentei este ocupat în prezent de căi de comunicaţie, spaţii verzi publice amenajate şi amenajări hidrotehnice (îndiguirea Lacului Văcăreşti) şi nu poate fi restituit în natură potrivit Legii nr. 10/2001.
Din expertiza tehnică administrată nemijlocit de instanţă prin expertul inginer M.F., tribunalul a reţinut că acest expert a identificat terenul de 1.718 mp ca fiind cel cumpărat de către autorii A. şi M.S. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40517 din 17 noiembrie 1939 de la vânzătorul T.G. şi acest expert poziţionând terenul în aceeaşi zonă de amenajări hidrotehnice a Lacului Văcăreşti, astfel că terenul nu poate fi restituit în natură.
Prin Dispoziţia nr. 12185 din 30 septembrie 2009, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, a fost soluţionată notificarea adresată de către cedenta R.E.L.S., iar în temeiul art. 26 alin. (1) şi 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii echivalente pentru imobilul situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4, compus din terenul în suprafaţă de 800 mp şi construcţiile demolate în suprafaţă de 540 mp (atelierul) şi suprafaţa de 300 mp (construcţia), constatându-se că este imposibilă restituirea în natură a imobilelor.
La emiterea acestei dispoziţii, în ceea ce priveşte suprafaţa terenului, s-a avut în vedere suprafaţa de 800 mp trecută de către solicitantă în cerere, fără să se aibă în vedere prin înscrisurile depuse la dosar, potrivit cărora suprafaţa reală este de 2.120 mp.
Prin urmare, reclamanta a dovedit că cedenta sa era îndreptăţită să primească despăgubiri echivalente pentru suprafaţa de 2.120 mp teren, 540 mp atelierul demolat şi 300 mp construcţii distruse, toate bunurile menţionate fiind imposibil de restituit în natură.
Prin Decizia civilă nr. 790A din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelul declarat de pârât.
Singurul motiv de apel este acela că greşit a fost obligat pârâtul să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, întrucât conform O.U.G. nr. 81/2007 trebuie înaintat prefectului şi numai după obţinerea avizului de legalitate se va înainta la comisiei.
Instanţa de apel a reţinut că, în acest mod s-ar ajunge la cenzurarea administrativă a hotărârii judecătoreşti, iar conform art. 16.5 alin. ultim din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005 arată că "deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale, prevăzut la pct. 16.1 - 16.3, obiect al unor litigii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti vor fi predate după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârilor judecătoreşti".
Ca atare, nu mai este necesară "viza de legalitate" a instituţiei prefectului, în cazul în care litigiul este soluţionat de instanţa de judecată.
Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs pârâtul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Susţine că instanţa nu putea acorda mai mult decât ar fi putut face entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi nu pot fi ignorate dispoziţiile Deciziei nr. 52/2007 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora, în baza deciziilor emise de către CCSD şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată, conform legii.
Sunt nefondate argumentele instanţei de apel în sensul că, dacă s-ar aplica aceste prevederi i-ar fi încălcat dreptul la proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială, a dreptului de a acces la o instanţa, la un tribunal independent şi imparţial, prevăzut de art. 6 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului, având în vedere că reclamanta poate să conteste în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.
Recurentul redă conţinutul art. 16 alin. (1) şi alin. (2) al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi consideră că instanţa nu poate obliga instituţia pârâtă la înaintarea directă a dispoziţiei către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluţie ar priva instituţia prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuţie conferită acestuia şi de Legea nr. 215/2001.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 13 alin. (1) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, "pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuţii: "(...) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi (...)".
În condiţiile O.U.G. nr. 81/2007, invocate de recurent, dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
În speţă, acest control de legalitate s-a produs în fond, pârâtul fiind obligat să emită o nouă dispoziţie, în acord cu aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă.
Or, odată realizat acest control printr-o hotărâre judecătorească, nu se mai justifică trimiterea dosarului administrativ către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti pentru un nou aviz de legalitate, din cuprinsul dispoziţiilor normative menţionate anterior nerezultând o astfel de obligaţie în sarcina pârâtului.
Acest aspect rezultă şi din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 16.9A3 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, cu modificările şi completările aduse prin H.G. nr. 128/2008. Astfel, în cazul în care, în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziţia emisă este ilegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale se suspendă până la rămânerea definitivă şi revocabilă a hotărârii judecătoreşti.
Pe de o parte, retrimiterea dosarului de notificare, astfel soluţionat în temeiul unei decizii a instanţei de judecată, de către primărie către prefect ar conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de acordare de măsuri reparatorii, ceea ce ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte, iar, pe de altă parte, o atare procedură ar elimina forţa juridică obligatorie a unei hotărâri judecătoreşti.
De altfel, coroborând toate aceste dispoziţii legale cu prevederile art. 16 din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, se constată că ele se referă strict la controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, republicată, aşadar la procedura administrativă prealabilă, cu caracter obligatoriu, iar nu la cea judiciară, facultativă şi subsidiară, care implică apelul la justiţie, în condiţiile legii, adică în termenul şi modalităţile expres stabilite de legea specială, în vederea satisfacerii drepturilor de către cei nemulţumiţi de modul de soluţionare a cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de către persoanele juridice notificate.
A interpreta în sens contrar înseamnă a lipsi de conţinut însăşi Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată aceasta prin Legea nr. 247/2005.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 790 A din data de 7 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6100/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6102/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
