ICCJ. Decizia nr. 6102/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6102/2012
Dosar nr. 26743/3/2010
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1737 din 17 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 26743/3/2010y.a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.D. şi D.E. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, au fost obligaţi pârâţii în solidar să plătească reclamanţilor 40.602 RON reprezentând preţul actualizat al imobilului din Bucureşti, str. E., sector 1, preţ achitat de reclamanţi conform contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut, cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de pârât prin întâmpinare, că aceasta este neîntemeiată, în raport de conţinutul art. 25 din Decretul nr. 31/1954, de faptul că vânzarea imobilelor preluate de stat s-a făcut de către acesta şi că în raport de conţinutul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu se poate deduce decât concluzia că în cauză are calitate procesuală pasivă Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin Decizia nr. 2567/A din 6 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 270/1996 încheiat între Municipiul Bucureşti şi reclamanţi cu privire la apartamentul nr. 9 din Bucureşti, str. E., reţinându-se în considerentele acestei hotărâri că această vânzare-cumpărare s-a realizat în condiţiile în care succesorul fostului proprietar formulase cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu fusese încă soluţionată, şi că dobânditorii imobilului nu au efectuat minime diligente pentru a lămuri situaţia juridică a bunului anterior cumpărării.
Faţă de această situaţie de fapt, prima instanţă a apreciat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilului ce le-a aparţinut, dat fiind că ipoteza textului legal ce consacră acest drept are în vedere situaţiile în care actul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Prima instanţă a reţinut însă că în virtutea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru situaţia în care ei se află, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească preţul actualizat plătit la cumpărare care, s-a stabilit pe baza expertizei administrate, că este în sumă de 40.602 RON, în valoare actualizată la nivelul lunii ianuarie 2010.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel toate părţile.
Prin Decizia civilă nr. 744A din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie a C.-D. formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins, ca neîntemeiată, excepţia de inadmisibilitate a motivului de apel privitor la lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, invocată de reclamanţi; a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi D.D. şi D.E. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 1737 din 17 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
A admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea introdusă împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a înlăturat obligaţia de plată a preţului actualizat şi cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa; a menţinut celelalte dispoziţii ale acesteia.
Cu referire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice direct prin cererea de apel, Curtea de Apel a apreciat că modalitatea de formulare a cererii de chemare în garanţie ridică cu prioritate problema admisibilităţii sale faţă de dispoziţiile art. 61 alin. (1) C. proc. civ. şi de cele ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie făcută de pârât se va depune odată cu întâmpinarea, iar când aceasta nu e obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie a C.-D. formulată de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea de Apel a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti este neîntemeiată dat fiind caracterul absolut al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, şi care permite invocarea ei în orice stare a pricinii şi în orice fază procesuală, astfel încât a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acestui motiv de apel.
Pe fondul apelului, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită critica reclamanţilor de minus petita, respectiv de nepronunţare a primei instanţe asupra unuia din capetele cererii lor, de obligare a pârâţilor în solidar la plata preţului de piaţă a imobilului ce a generat acest litigiu.
Instanţa de apel a considerat că admiterea în parte a cererii, în sensul recunoaşterii dreptului reclamanţilor la restituirea preţului din contract al bunului, în valoare actualizată, însoţită de argumentarea din considerentele hotărârii pronunţate a motivelor pentru care reclamanţilor nu le-ar putea fi recunoscut un drept mai întins la despăgubiri, până la nivelul valorii de piaţă a imobilului, reprezintă o soluţionare completă a cererii de chemare în judecată cu care tribunalul a fost învestit, nejustificându-se o aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în varianta nemodificată prin Legea nr. 202/2010, astfel cum reclamanţii au solicitat prin apelul declarat.
Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi corectă. Astfel, atât prin cererea de chemare în judecată, dar şi prin criticile de apel îndreptate împotriva soluţiei primei instanţe, reclamanţii au susţinut că ei au acţionat cu bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. N270 din 3 decembrie 1996 şi că acest act a respectat întru totul dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ei nefiind notificaţi anterior cumpărării şi necunoscând demersurile moştenitorului fostului proprietar de a-şi recupera bunul, fiind şi fără relevanţă formularea de către acesta a unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere care urma să fie respinsă ca inadmisibilă faţă de împrejurarea că reclamanţii erau cei ce ocupau apartamentul în discuţie; s-au prevalat chiar şi de conţinutul adresei nr. 1513 din 9 decembrie 2002 a C. în justificarea poziţiei lor.
S-a reţinut că toate aceste susţineri ale reclamanţilor au fost deja contrazise şi infirmate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, respectiv Decizia nr. 2567/A din 6 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996 pentru motivul neefectuării de către cumpărători a unor minime diligente cu privire la situaţia juridică a bunului şi pentru motivul cumpărării acestuia la o dată la care moştenitorul fostului proprietar solicitase, în condiţiile Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a bunului confiscat, iar cererea lui nu fusese încă soluţionată.
Aceste dezlegări irevocabile ale instanţelor judecătoreşti se impun reclamanţilor cu autoritate de lucru judecat, ca părţi ale litigiului astfel soluţionat, lor nemaifiindu-le permis ca, în urma pronunţării acestor hotărâri, să susţină contrariul.
Atât pentru acest motiv, dar şi pentru cel decurgând din aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, instanţa de apel a arătat că reanalizarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996 nu mai este posibilă nici chiar pe cale incidentală, aşa după cum îşi doresc reclamanţii.
Se opune la aceasta atât autoritatea de lucru judecat a amintitei hotărâri judecătoreşti, cât şi regula de drept potrivit căreia ceea ce nu se poate pe cale de acţiune, nu este permis nici pe cale de excepţiune, cu referire la imposibilitatea de ordin procedural generată de aplicarea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, faţă de solicitarea reanalizării pe cale incidentală a legalităţii actului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel a constatat că soluţia primei instanţe nu poate fi criticată pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, republicată şi modificată, ci dimpotrivă, aceasta a stabilit în mod corect că reclamanţilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 501 introduse prin Legea nr. 1/2009, întrucât în cazul lor s-a stabilit în mod irevocabil că actul de vânzare-cumpărare a apartamentului s-a realizat cu încălcarea Legii nr. 112/1995. Aşadar, ei nu pot fi îndreptăţiţi la recunoaşterea dreptului de a fi despăgubiţi cu valoarea de piaţă a apartamentului cumpărat şi a cărui proprietate au pierdut-o, ci doar la restituirea preţului din contract, actualizat cu rata inflaţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată.
Instanţa de apel a reţinut însă că ceea ce a greşit în judecata sa prima instanţă a fost faptul stabilirii unor raporturi juridice obligaţionale faţă de ambii pârâţi chemaţi în judecată şi, implicit nelămurirea cadrului procesual pasiv în conformitate cu aceleaşi norme ale Legii nr. 10/2001, republicată şi modificată, pe care le-a aplicat atunci când a stabilit drepturile ce se cuvin reclamanţilor.
Raporturile juridice obligaţionale create prin soluţia primei instanţe au fost greşit stabilite atât între reclamanţi şi pârâţi, dar şi între înşişi pârâţii, pe care instanţa i-a obligat în solidar la plata drepturilor recunoscute în favoarea reclamanţilor, deşi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost indicat ca fiind atât cel dat de art. 50 alin. (2) şi alin. (21), art. 501 din Legea nr. 10/2001, cât şi cel al evicţiunii de drept comun, iar prima instanţă nu a indicat în hotărârea sa care ar fi temeiul legal al solidarităţii pasive a celor doi pârâţi chemaţi în judecată într-o acţiune care, chiar cu normele speciale ale Legii nr. 10/2001, rămâne totuşi una în răspundere contractuală.
Analizând această parte a hotărârii de primă instanţă, Curtea a mai reţinut că prin apelurile declarate, ambii apelanţi pârâţi şi-au invocat lipsa de calitate procesuală în raport de pretenţiile formulate de reclamanţi prin cererea lor, criticând în acest fel hotărârea primei instanţe pentru motivul obligării lor la plata drepturilor recunoscute reclamanţilor.
Curtea de Apel a reţinut că, deşi constituie o acţiune în răspundere contractuală şi că, deşi reclamanţii au invocat ca temei al acesteia atât normele din materia evicţiunii de drept comun, cât şi cele ale Legii nr. 10/2001, prezenta acţiune se judecă în raport de normele speciale ale acestei din urmă legi, edictate anume pentru reglementarea raporturilor juridice generate prin încheierea de acte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ulterioara lor desfiinţare ori pierdere a proprietăţilor dobândite de chiriaşi în temeiul acestora, chiar în ipoteza menţinerii contractelor (ca efect al admiterii acţiunilor în revendicare).
Aceste norme speciale, aplicabile cu prioritate, conţin atât reglementări de drept material, cât şi de drept procesual, stabilind, spre exemplu, prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) - adică atât a celui din contract, în valoare actualizată, cât şi a celui de piaţă - se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Aşadar, prin derogare de la regulile de drept comun care stabilesc în sarcina vânzătorului obligaţia de dezdăunare a cumpărătorului pentru cazul desfiinţării contractului ori a evingerii sale, normele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, stabilesc că această obligaţie, pentru oricare dintre cele două ipoteze, aparţine Ministerului Finanţelor Publice.
Instanţa de apel a statuat că, nefăcând aplicarea în cauză şi acestor dispoziţii cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, tribunalul a pronunţat o soluţie greşită prin aceea că a obligat în solidar la plata drepturilor recunoscute reclamanţilor pe ambii pârâţi chemaţi în judecată, aşadar în contra dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din lege.
Pentru aceste motive şi în aceste limite s-a impus admiterea apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii introduse împotriva acestuia, pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive şi înlăturarea din dispozitivul hotărârii de primă instanţă atât a obligaţiei de plată a preţului actualizat, dar şi a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina sa.
Pentru aceleaşi considerente prezentate anterior, s-a impus respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care a pledat în motivarea sa pentru stabilirea obligaţiei de dezdăunare a reclamanţilor în sarcina unităţii administrativ-teritoriale vânzătoare a bunului imobil, ca parte în contractul de vânzare-cumpărare constatat nul şi titular al obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, în virtutea prevederilor art. 1337 C. civ., argumente înlăturate de Curte prin reţinerea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel nu a putut primi nici susţinerea pârâtului în sensul că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu conţin norme cu caracter procesual şi că, prin edictarea lor, s-ar fi urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanţi. Argumentul este doar unul artificial şi oricum, lipsit de eficienţă, de vreme ce, chiar şi apelantul acceptă, susţinând acestea, că tot el este cel care va plăti final sumele determinate în acţiuni de genul celor de faţă.
Dezlegarea asupra problemei calităţii procesuale pasive, în sensul arătat, îi este şi benefică acestui pârât care îi permite îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din lege pe baza unor hotărâri judecătoreşti pronunţate la finalul unor litigii în care a avut deplina posibilitate a exercitării dreptului la apărare şi a participării în acest mod la stabilirea adevărului judiciar cu concursul său.
Cât priveşte distincţia Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, acesta din urmă fiind indicat prin textul de lege analizat ca plătitor al sumelor prevăzute la alin. (2) şi alin. (21) din art. 50, iar nu pârâtul chemat în judecată prin cererea reclamanţilor, Curtea de Apel - deşi a recunoscut şi acceptat ca existentă din punct de vedere conceptual şi la nivel teoretic - totuşi nu îi va face aplicare în cazul de faţă, dat fiind că atât la originea reglementării art. 9 din Legea nr. 112/1995 (dreptul chiriaşilor la cumpărarea imobilelor preluate de stat), cât şi a celei consacrate prin dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, a stat voinţa politică a statului de a vinde aceste bunuri către chiriaşi iar ulterior, de a le oferi despăgubiri acestora pentru consecinţele decurgând din adoptarea unei legi reparatorii (Legea nr. 10/2001) ce nu le-a oferit garanţii de conservare şi păstrare a drepturilor transmise.
Atât în îndeplinirea obligaţiilor şi realizarea atribuţiilor menţionate la art. 13 din Legea nr. 112/1995, cât şi a celor enunţate de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, Ministerul Finanţelor Publice acţionează ca organism desemnat pentru realizarea acestei voinţe politice a statului transpusă astfel legislativ, aşadar în reprezentarea acestuia, chiar dacă o specificare în acest sens nu există.
Nefiind vorba în cauză despre disputarea unor drepturi proprii, care să îl privească direct pe Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică şi subiect de drept, instanţa de apel nu a putut primi nici această justificare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de acest apelant pârât.
Nu în ultimul rând, instanţa de apel a avut în vedere că această distincţie de ordin conceptual şi care nu se regăseşte în substanţa realităţii juridice, i-ar expune pe reclamanţi unei proceduri inechitabile din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, căci i-ar obliga la iniţierea unei noi proceduri judiciare pentru recunoaşterea drepturilor cuvenite lor, fără a exista o justificare temeinică şi substanţială în acest sens.
S-a stabilit că exclusiv pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice îi revine obligaţia plăţii drepturilor recunoscute prin hotărârea primei instanţe în favoarea reclamanţilor, de bună seamă că, în virtutea art. 274 C. proc. civ., tot această parte trebuie să suporte şi costurile procedurii judiciare la promovarea căreia reclamanţii au fost nevoiţi pentru stabilirea drepturilor lor şi care nu izvorăsc ex lege.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii D.D. şi D.E. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanţii D.D. şi D.E. au arătat următoarele:
1. Nulitatea deciziei recurate precum şi a sentinţei de fond - ambele instanţe au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului - motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor ce a intrat în vigoare la data de 26 noiembrie 2010 art. 312 C. proc. civ. a fost completat cu un nou alineat, respectiv alin. (61), potrivit căruia, "Casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată pentru cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului"
Astfel, instanţa de apel a soluţionat procesul omiţând a se pronunţa asupra cererii reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata în solidar a sumei de 1.288,402 RON reprezentând preţul de piaţă/valoarea de circulaţie a imobilului, stabilit conform raportului de expertiză efectuat de expert B.N. - punctul VIII.
Susţin că instanţa de apel nu s-a pronunţat nici asupra excepţiilor nulităţii şi tardivităţii cererii de chemare în garanţie formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţii invocate de reclamanţi prin întâmpinare.
Pentru motivele expuse, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune casarea hotărârilor pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi de Curtea de Apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii - motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969, 1337 C. civ. şi Legii nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată şi completată de prevederile Legii nr. 1/2009.
Apreciază că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primar General.
Totodată, consideră că în mod nelegal Curtea de Apel a apreciat că instanţa de fond a procedat greşit când a stabilit raporturi obligaţionale faţă de ambii pârâţi chemaţi în judecată.
Consideră că atâta vreme cât Municipiul Bucureşti a avut calitatea de vânzător al unui bun ce nu îi aparţinea, motiv pentru care reclamanţii au fost nevoiţi să suporte pierderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, (cauza Raicu versus România; - cauza Pincova şi Pina versus Republica Cehă), acesta justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă în cauză.
Invocând dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ. şi pe cele ale Codului civil privind novaţia de debitori (art. 1128 pct. 2 C. civ.), recurenţii-reclamanţi consideră că aceeaşi situaţie apare şi în cazul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în care rolul de simplu executant al unei hotărâri judecătoreşti, iar nu de responsabil/răspunzător pentru evicţiune apare mai pregnant folosindu-se sintagma "restituirea preţului". Legea nu spune în contradictoriu cu cine se stabileşte dacă trebuie sau nu restituit preţul actualizat, astfel încât prevederile contractuale rămân valabile iar obligat la plata preţului rămâne vânzătorul. Dacă aceasta obligaţie va fi executată de Ministerul Finanţelor, ori de vânzător, aceasta nu mai este o chestiune opozabilă celui evins.
O soluţie contrară, respectiv soluţia de admitere a apelului şi constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti încalcă - în opinia reclamanţilor - prevederile art. 969 alin. (1) C. civ., intervenind în legea contractului.
Având în vedere că Municipiul Bucureşti a fost parte contractantă în contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, încheiat cu reclamanţii, încasând preţul vânzării, consideră că se justifică, pe lângă calitatea sa procesuală pasivă şi obligarea acestuia, în solidar cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor la restituirea preţului de piaţă şi/sau a preţului actualizat.
Conform dispoziţiilor art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat a răspunde către cumpărători de evicţiune totală sau parţială a lucrului vândut.
Astfel, recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii apelului Municipiului Bucureşti prin Primar, admiterii apelului reclamanţilor cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul admiterii primului capăt de cerere privind obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 1.288.402 RON reprezentând preţul de piaţă/valoarea de circulaţie a imobilului, stabilit conform raportului de expertiză efectuat de expert B.N. - punctul VIII.
3. Recurenţii-reclamanţi apreciază că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că nu au dreptul de a beneficia de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, arată că ambele instanţe au interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată şi completată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, apreciind că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 din lege, întrucât actul nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Susţin că au fost de bună-credinţă la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 03 decembrie 1996, necunoscând faptul că moştenitorii fostului proprietar efectuau demersuri în vederea recuperării imobilului (deşi au efectuat verificări şi demersuri, nu au fost notificaţi şi nu au fost informaţi în vreun alt fel nici de către fostul proprietar, nici de către primărie, cu privire la intenţia proprietarului de a-şi redobândi bunul); altfel spus, nu s-a făcut dovada relei-credinţe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nefiind, aşadar, răsturnată prezumţia instituita de dispoziţiile art. 1899 C. civ.
Recurenţii-reclamanţi arată că şi-au format convingerea legală conform căreia, orice eventuală cerere de restituire în natură a imobilului în care domiciliau urma să fie respinsă ca inadmisibilă, raportat la dispoziţiile art. 5 din lege, din interpretarea cărora reieşea în mod evident faptul că singura posibilitate ca imobilul să fie restituit în natură, ar fi fost în situaţia în care fostul proprietar sau moştenitorii săi ar fi locuit la data de 22 decembrie 1989 în imobil, motiv pentru care au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În concluzie vânzarea apartamentului nr. 9, et. 4, situat în Str. E. către titularul de contract de închiriere a fost făcută cu respectarea prevederilor legale.
Drept urmare, recurenţii-reclamanţi susţin au încheiat contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului nr. 9 în care locuiau, cu respectarea prevederilor legale, motiv pentru care apreciază că în cauză devin incidente prevederile ar. 50 din Legea nr. 10/2001, fiind pe deplin îndreptăţiţi la restituirea preţului imobilului la valoarea de piaţă/de circulaţie a acestuia în suma de 1.288.402 RON.
În cauză a fost administrată proba cu expertiza evaluatorie, din concluziile de la punctul VIII.3 din raportul de expertiză efectuat în cauză de către ing. B.N., reieşind o valoare de piaţă/circulaţie totală a imobilului în cuantum de 1.288.402 RON.
Susţin că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile cu caracter de normă generală ale art. 1344 C. civ., dispoziţii legale care îndreptăţesc cumpărătorul să primească, pe lângă preţul vânzării şi excedentul valorii acestuia. Or, având în vedere că valoarea bunurilor imobile a crescut considerabil de la data încheierii contractului şi până la momentul la care recurenţii au pierdut proprietatea asupra imobilului, este evident ca o reparaţie echitabilă nu se poate face decât în condiţiile art. 1344 C. civ., prin restituirea către cumpărător a valorii de circulaţie a bunului. Acest text de lege precizează în mod expres că motivul din care derivă excedentul de valoare nu are relevanţă cu privire la stabilirea în sarcina vânzătorului a acestei obligaţii.
Recurenţii arată că suma ce urmează a le fi acordată, respectiv 40.602 RON este derizorie pentru asigurarea necesitaţilor locative ale familiei lor compusă din 4 membri, în prezent neavând altă posibilitate decât de a locui cu chirie într-un imobil social.
Solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei atacate cu consecinţa admiterii apelului, desfiinţării hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond şi, în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului Municipiului Bucureşti prin Primar General şi admiterii apelului reclamanţilor, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul admiterii primului capăt de cerere şi obligării pârâţilor la plata în solidar a sumei de 1.288.402 RON reprezentând preţul de piaţă/valoarea de circulaţie a imobilului, stabilit conform raportului de expertiză efectuat de expert B.N. - punctul VIII.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a arătat următoarele:
1. Prima critică adusă hotărârii pronunţate de instanţa de apel priveşte menţinerea obligării Statului Român prin Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului plătit actualizat conform contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996 al imobilului situat în Bucureşti, str. E., sector 1 către reclamanţi.
În acest sens, pârâtul reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în mod greşit instanţa de fond a legitimat procesual Statul Român considerând că acesta este una şi aceeaşi persoană cu Ministerul Finanţelor Publice făcând o gravă confuzie între cele două instituţii, obligând la plata în nume propriu Statul Român pentru obligaţiile personale ale reprezentantului.
Recurentul-pârât consideră că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă dreptului intimatei-reclamante la obţinerea despăgubirii, şi cel care a stat în judecată în calitate de pârât, şi anume Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Statul Român este un subiect de drept distinct care acţionează prin Ministerul Finanţelor Publice, iar pe de altă parte Ministerul Finanţelor Publice este, de asemenea, un subiect de drept distinct, care poate acţiona în nume propriu, sau în calitatea de reprezentant al Statului Român.
De asemenea, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, este terţ faţă de acest contract.
În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Recurentul-pârât invocă dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii, la o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii."
Arată că dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la achitarea preţului la valoarea de circulaţie al imobilului întrucât este evident că instituţia Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu este una şi aceeaşi cu cea a Ministerului Finanţelor Publice şi nici nu ar putea fi vreodată confundate.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate fi obligat la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin urmare, consideră că, cel care poate fi obligat eventual la restituirea preţului actualizat numai în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 este Ministerul Finanţelor Publice şi nicidecum Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa de fond, în momentul în care a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului la valoarea de piaţă a imobilului, a încălcat aceste dispoziţii legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ această ipoteză, iar instanţa, prin pronunţarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.
Or, având în vedere că în speţă reclamanţii au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi nu Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, recurentul-pârât consideră că nu sunt aplicabile dispoziţiile menţionate mai sus.
Susţine că în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă Municipiul Bucureşti), nicidecum Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul, juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi pentru dispoziţiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, Ministerul Finanţelor Publice este instituţia care trebuie să facă plata preţului cu privire la chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate prin hotărâri definitive şi irevocabile, aceste norme neputând constitui temei legal pentru o hotărâre prin care să fie obligată la plată o altă persoană juridică, respectiv Statul Român.
Apreciază că, în cauză, Ministerul Finanţelor Publice asigură numai reprezentarea Statului Român, situaţie în care nu poate fi obligat în nume propriu şi de asemenea nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligaţiile personale ale reprezentantului, şi în consecinţă apreciază că hotărârea instanţei de fond este nelegală.
De altfel, instanţa de fond, obligând Statul Român la plata preţului la valoarea de circulaţie, încalcă şi normele referitoare la repartiţia bugetară, deoarece contul din care se fac plăţi pentru obligaţiile Statului Român nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Întrucât reclamanţii nu au reuşit să probeze legitimitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia în ceea ce priveşte restituirea preţului actualizat cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. E., sector 1.
Solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat, schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi respingerii acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.
2. Recurentul-pârât apreciază că în mod greşit instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată a preţului actualizat în sarcina sa având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu, mai ales în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa instituţiei noastre.
Recurentul-pârât invocă şi dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Primăria Municipiului Bucureşti) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii."
3. Criticabilă este hotărârea din apel şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice.
Recurentul-pârât apreciază că Ministerul Finanţelor Publice nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, chiar dacă va fi obligat la plata preţului actualizat, deoarece culpa procesuală nu îi aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar D. - parte contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanţelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.
Arată că dacă se va trece peste argumentul de mai sus este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său - D. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanţii, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Susţine că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată,
Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi respingerii acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Analiza instanţei de recurs:
Recursul formulat de reclamanţi este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin demersul judiciar reclamanţii au învestit instanţele cu o cerere prin care au solicitat restituirea preţului de piaţă al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, urmare a Deciziei civile nr. 2567/A din 06 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996.
Astfel, Înalta Curte reţine că prin Decizia civilă nr. 2567/A din 06 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996, încheiat între C.G.M.B - D.A.F.L şi reclamanţi.
Constatarea făcută de instanţele anterioare prin hotărârea judecătorească menţionată în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată, în caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Contrar celor susţinute de recurenţi, restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 501 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
Astfel, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1996, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la restituirea preţului actualizat, pe când în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi au fost ulterior desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, proprietarii au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Art. 20 alin. (21) din aceeaşi lege prevede că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul (...)." Acest din urmă text, introdus prin Legea nr. 1/2009, explicitează, aşadar, termenul de "desfiinţare" a contractelor de vânzare-cumpărare, prevăzând în mod expres că "desfiinţarea" poate fi urmarea atât a unei acţiuni în anularea contractului, cât şi a unei acţiuni în revendicare.
Prin urmare, interpretarea sistematică a normelor legale enunţate impune concluzia că termenul de "desfiinţare" a contractelor de vânzare-cumpărare", folosit în cuprinsul art. 50 al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, atât ca urmare a unei acţiuni în anulare, cât şi ca urmare a unei acţiuni în revendicare.
Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 au caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi următ. C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept specialia generalibus derogant.
Or, în cauză, stabilindu-se cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cum corect au stabilit instanţele fondului.
Pe de altă parte, susţinerea recurenţilor cu privire la existenţa bunei-credinţe ca temei de înlăturare a sancţiunii de neacordare a despăgubirilor reprezentând preţul de piaţă al imobilului, este nereală.
Noţiunea de bună-credinţă nu poate fi luată în discuţie în situaţia în care instanţa a fost învestită cu o cerere prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, deoarece motivele de nulitate sunt strict prevăzute de lege, mai ales că legea în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în cauza pendinte, are dispoziţii exprese, cu caracter special, care sancţionează cu nulitatea actul juridic încheiat cu eludarea lor.
Astfel, Legea nr. 10/2001, ce reprezintă temeiul de drept al acţiunii reclamanţilor şi care conţine dispoziţii cu caracter de normă specială, a prevăzut strict şi limitativ situaţiile în care buna-credinţă poate fi invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desfiinţării actului de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc potrivit art. 50 şi 501 din lege în funcţie de buna-credinţă, ci în funcţie de respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cum corect au stabilit instanţele fondului.
În contextul celor expuse, critica privind nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii de obligare a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, în solidar, la plata sumei de 1.288.402 RON reprezentând preţul de piaţă nu poate fi primită întrucât s-a argumentat, atât respingerea acţiunii introduse împotriva Municipiului Bucureşti pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive în prezenta cauză, precum şi dreptul reclamanţilor la restituirea preţului actualizat al imobilului.
Contrar susţinerilor recurenţilor, potrivit cărora instanţa a respins în mod eronat acţiunea introdusă împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti şi a înlăturat obligarea acestuia la plata preţului actualizat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, schimbând în parte sentinţa pronunţată de tribunal, a stabilit în mod corect raporturile juridice obligaţionale ale pârâţilor. Astfel, raportat la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, s-a reţinut cu justeţe că prima instanţă a pronunţat o soluţie greşită prin aceea că a obligat în solidar la plata drepturilor recunoscute reclamanţilor pe ambii pârâţi chemaţi în judecată, eludând dispoziţiile art. 50 alin. (3) din lege.
Totodată, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurenţilor privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra excepţiilor nulităţii şi tardivităţii cererii de chemare în garanţie, invocate prin întâmpinare de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că, la termenul din 11 octombrie 2011, instanţa a pus în dezbaterea părţilor excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, invocată, de asemenea prin întâmpinare, ce s-a impus a fi soluţionată cu prioritate. Fiind o excepţie de fond, dirimantă, cu efect peremptoriu, celelalte excepţii invocate nu s-a impus a fi analizate, indiferent de efectul pe care l-ar fi avut asupra cererii. Instanţa nu a examinat celelalte excepţii procesuale, deoarece admiţând-o pe cea prioritară în soluţionare s-a produs efectul dirimant al acesteia, cererea de chemare în garanţie fiind respinsă ca inadmisibilă, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei recurate.
În consecinţă, soluţia instanţei de apel de a obliga pârâtul la plata preţului actualizat al imobilului în condiţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este corectă, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanţi, ca nefondat.
Recursul formulat de pârât este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică vizează greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, iar nu Statului Român reprezentat de acest minister.
Coroborând dispoziţiile art. 3 pct. 81 din Hotărârea de Guvern nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, care dispune în sensul că acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ, cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că această critică este formală. Spiritul legii de reparaţie consacră obligaţia Statului Român de reparare a prejudiciilor suferite de persoane ca urmare a abuzurilor săvârşite de stat, prin instituţiile sale. Obligaţia proprie a Ministerului Finanţelor Publice de restituire a preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită ca urmare a constituirii unui fond extrabugetar special la dispoziţia acestui minister. Aşadar, Ministerul Finanţelor Publice este obligat la restituirea preţului în considerarea calităţii sale de reprezentant general al Statului Român, iar executarea obligaţiei revine acestei entităţi, independent de împrejurarea că a stat în judecată în nume propriu, ori în calitate de reprezentant.
În acelaşi timp, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost corect soluţionată de instanţa de apel.
Deşi susţinerea acestuia că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996, încheiat între reclamanţi şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin mandatar D., este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurenţii le pretind.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din lege, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice şi obligaţia sa de plată rezultă, aşadar, din poziţia sa juridică de reprezentant legal al Statului şi din dispoziţiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă derogatorie de la dreptul comun, unde obligaţia de garanţie se instituie în persoana vânzătorului.
În condiţiile în care, prin voinţa legiuitorului, s-a stabilit subiectul de drept care va face restituirea preţului în situaţiile particulare ce intră în sfera de aplicare a normei juridice speciale anterior menţionate, această normă dobândeşte prevalenţă faţă de regula de drept comun, astfel că în baza ei se justifică, în cauză, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului actualizat.
Astfel, prima critică formulată de pârât, în ceea ce priveşte lipsa calităţii sale procesuale pasive este nefondată având în vedere şi faptul că Ministerul Finanţelor Publice este instituţia obligată prin lege să restituie sumele avansate de foştii chiriaşi şi tot ea va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanţa consfinţită prin hotărârea judecătorească.
Nici cea de a doua critică nu este fondată.
Deşi contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către reclamanţi cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin mandatar D., în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziţiei asupra imobilului a fost statul, având în vedere că vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea specială dată tocmai în realizarea politicilor sociale stabilite de stat.
În lipsa actului normativ menţionat, unitatea administrativ-teritorială, prin intermediul regiei de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal de imobil.
Împrejurarea că prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, atrage calitatea procesual pasivă, în speţa de faţă, a Ministerului Finanţelor Publice - în nume propriu, acesta fiind şi plătitorul faptic al despăgubirilor (preţul actualizat sau preţul de piaţă al imobilului) la care este obligat statul.
Este real că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului). Prin urmare, răspunderea Ministerului Finanţelor Publice în raportul juridic dedus judecăţii este o răspundere legală, iar nu una contractuală, aşa cum se susţine. De aceea, nu sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privind evicţiunea, întrucât temeiul juridic al pretenţiilor se regăseşte în dispoziţiile legii speciale care cuprinde reglementări specifice, de natură a înlătura norma generală. A respinge acţiunea pe excepţia formală invocată de recurentul-pârât şi a obliga reclamanţii să reia procesul în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, este o sarcină disproporţionată pentru aceştia, care ar prelungi durata litigiului peste termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze, mai ales în situaţia în care rezultatul demersului jurisdicţional vizează acelaşi rezultat ca şi în cauza de faţă, aşa cum s-a statuat în numeroase cauze din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la acest aspect.
Pe de altă parte, trebuie menţionat că reclamanţii, în raport de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, au devenit titularii unui bun, respectiv al unui drept de creanţă, care trebuie executat împotriva Statului Român, prin instituţiile abilitate, respectiv Ministerul Finanţelor Publice.
Nici critica privitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, prin mandatar D. nu poate fi primită în raport de argumentele instanţei de apel care a reţinut că nu a fost formulată o astfel de cerere în primă instanţă şi că în apel nu se pot face cereri noi, condiţie impusă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Pe de altă parte, unitatea specializată era obligată să reţină comisionul de 1% la vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 (în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de modificare a Legii nr. 112/1995), plata comisionului reprezentând contravaloarea muncii prestate de aceasta în calitate de mandatar.
D. a acţionat, deci, în baza unui mandat legal a cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare-cumpărare sau de evingerea cumpărătorului, prin admiterea acţiunii în revendicare, contractul său de mandat nefiind desfiinţat.
Nici susţinerile privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată nu sunt fondate, din moment ce pârâtul este parte căzută în pretenţii şi trebuie să suporte cheltuielile de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, în baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii D.D. şi D.E., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 744 A din data de 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6101/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6103/2012. Civil → |
|---|
