ICCJ. Decizia nr. 617/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.617/2012
Dosar nr.3113/117/2009
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 572 din 22 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 3113/117/2009, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 164.250 euro, în echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 369 din 25 septembrie 1958 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în Dosar nr. 382/1958, antecesorul reclamantului, S.G., a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii personale, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., acesta executând pedeapsa în perioada 05 august 1958 - 04 octombrie 1962, în Penitenciarul Gherla, unde regimul era cumplit, se muncea în regim de sclav, hrana era puţină şi de proastă calitate, deţinuţii erau ţinuţi în frig, fiind supuşi unor numeroase bătăi şi torturi.
Dauna morală cauzată tatălui reclamantului prin condamnarea acestuia constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană şi care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea, integritatea corporală, onoarea, prestigiul profesional, poziţia socială, precum şi la drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel încât, în aprecierea Tribunalului, suma de 164.250 euro reprezintă un cuantum rezonabil al despăgubirilor, proporţional cu prejudiciul suferit de antecesorul reclamantului.
Prin Decizia nr. 107 din 17 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, au fost admise apelurile declarate atât de către reclamantul S.M., cât şi de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei menţionate, cu consecinţa schimbării acesteia, în partea privitoare la soluţia dată petitului având ca obiect despăgubiri morale, în sensul respingerii în întregime a acestui petit, precum şi a desfiinţării în parte a sentinţei, în ceea ce priveşte soluţia dată petitului având ca obiect acordarea daunelor materiale, sens în care s-a trimis cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că starea de fapt a fost exhaustiv expusă în considerentele sentinţei apelate, iar în ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a OUG nr. 62/2010 - acesta constituind un motiv de apel formulat prin memoriul iniţial de apel -, a constatat că acest act normativ nu mai poate fi aplicat în cauză, având în vedere că prin Decizia C.C.R. nr. 1354 din 20 octombrie 2010, textul art. I şi art. II din acest act normativ a fost declarat neconstituţional, şi întrucât în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României acestea nu au fost puse de acord cu dispoziţiile constituţionale încălcate sau nesocotite, acestea şi-au încetat aplicabilitatea.
Totodată, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000.
Din coroborarea art. 147 din Constituţia României, revizuită, cu art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde faptul că, pe de o parte, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar pe de altă parte că acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu le pune de acord cu dispoziţiile Constituţiei.
Or, în cazul de faţă, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, astfel că textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale, ca atare, petitul din cererea introductivă de instanţă având ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri morale în favoarea reclamantului se impune a fi respins.
Pentru aceleaşi considerente, a fost respins motivul de apel, din apelul reclamantului, având ca obiect majorarea despăgubirilor morale.
Curtea a constatat, totodată, că apelul reclamantului este fondat în parte, în privinţa soluţiei date petitului având ca obiect obligarea pârâtului la daune materiale pentru bunurile confiscate de la antecesorul reclamantului ulterior condamnării.
Reclamantul a învestit iniţial instanţa fondului cu o cerere având ca obiect despăgubiri de 4 milioane Euro, pentru condamnarea tatălui său, cerere pe care reclamantul şi-a precizat-o ulterior, la 13 ianuarie 2010, ca fiind întemeiată pe prevederile art. 505 alin. (1) C. proc. pen.
La termenul de judecată din 16 februarie 2010, instanţa de fond a dispus citarea reclamantului cu menţiunea de a preciza dacă înţelege să se prevaleze de prevederile Legii nr. 221/2009, reclamantul precizând personal, în faţa Tribunalului Cluj, la termenul de judecată din 16 martie 2010, că înţelege să îşi întemeieze acţiunea pe prevederile Legii nr. 221/2009, sens în care solicită daune morale pentru suferinţele pe care le-a suferit tatăl său, S.G., şi pentru repercusiunile pe care le-a suferit el personal.
Printr-o nouă precizare de acţiune, depusă la dosar la data de 19 martie 2010, reclamantul a solicitat „să fie pus în posesie cu bunurile ce au fost confiscate de la tatăl său, când a fost arestat în anul 1958", în temeiul art. 504 C. proc. pen., coroborat cu Legea nr. 221/2009, cerere reiterată apoi la data de 07 aprilie 2010, prin care s-a arătat cuantumul pretenţiilor ca fiind 4.000.000 euro, solicitat exclusiv în baza Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral şi material suferit.
Din probele administrate în faţa primei instanţe, respectiv adresa nr. 16987 din 08 aprilie 2010, rezultă că reclamantul nu este beneficiar al prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, în calitate de urmaş.
De asemenea, faţă de solicitarea reclamantului de a fi pus în posesie cu bunurile confiscate de la tatăl său, instanţa i-a pus acestuia în vedere la termenul din 13 aprilie 2010 să precizeze ce anume bunuri solicită, reclamantul arătând că solicită „cota de 1/10 parte din casa din localitatea Drăghia, plus terenul aferent casei, plus terenul agricol în suprafaţă de 10 ha. din localitatea Drăghia, comuna Coroieni, judeţul Maramureş şi terenul în suprafaţă de 0,900 ha. din sat Guga, comuna Căşeiu, judeţul Cluj".
Din adresa din 17 mai 2010 a Comunei Coroieni rezultă faptul că reclamantul S.M. are depusă cerere, împreună cu ceilalţi moştenitori, de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, după autorul comun S.A., bunicul reclamantului, fiind înscrişi în anexa 3 poziţia 9 cu 12,40 ha. teren agricol, însă, în prezent, nu a fost eliberat titlul de proprietate.
De asemenea, din adresa din 20 mai 2010 emisă de Primăria comunei Căşeiu rezultă faptul că reclamantul nu a depus la această instituţie cereri pentru retrocedarea de terenuri nici în baza legilor fondului funciar, nici în baza Legii nr. 10/2001.
În pofida administrării acestor probe, instanţa de fond a omis să aprofundeze cercetarea judecătorească cu privire la temeinicia pretenţiilor materiale deduse judecăţii de către reclamant, deşi, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 - lege pe care reclamantul a înţeles să îşi precizeze finalmente cererea de chemare în judecată -, acesta era îndreptăţit să solicite acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Mai mult decât atât, instanţa de fond a omis prin dispozitivul hotărârii pronunţate să se pronunţe în vreun fel în legătură cu petitul având ca obiect despăgubiri materiale, în aceste limite, soluţia primei instanţe intrând sub incidenţa art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că soluţia apelată a fost pronunţată, strict în aceste limite, cu necercetarea fondului cauzei, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs atât reclamantul S.M., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin motivele de recurs formulate, reclamantul S.M. a susţinut că Decizia atacată este neconstituţională şi încalcă principiul egalităţii în faţa legii, reclamantului nefiindu-i respectate drepturile de cetăţean român.
Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a desfiinţat hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor materiale.
Spre deosebire de daunele morale, în legătură cu care persoana care le solicită trebuie să aducă un minimum de dovezi pentru a dovedi prejudiciul moral, în cazul daunelor materiale, obligaţia dovedirii existenţei şi a întinderii lor revine exclusiv reclamantului.
Or, în speţă, reclamantul a administrat probe în sprijinul pretenţiilor sale, fără a dovedi, însă, că sunt întemeiate, astfel încât instanţa de apel trebuia să intre în cercetarea fondului şi să respingă cererea reclamantului în totalitate, a conchis recurentul - pârât.
La termenul de judecată din 3 februarie 2012, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor nulitatea căii de atac promovate de către reclamant, dat fiind că susţinerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reţinând recursul spre soluţionare pe acest aspect.
Faţă de excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată şi o va admite ca atare, urmând a constata nulitatea recursului declarat de reclamantul S.M.
Faţă de excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată şi o va admite ca atare, pentru următoarele considerente:
Admiţând apelul pârâtului şi respingând motivele de apel ale reclamantului pe aspectul cererii vizând contravaloarea prejudiciului moral suferit de autorul reclamantului, instanţa a respins pretenţiile cu acest obiect, în considerarea încetării aplicabilităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi în temeiul art. 147 din Constituţia României.
Criticile recurentului – reclamant faţă de hotărârea de apel ar fi trebuit, în aceste condiţii, să vizeze efectele deciziei Curţii Constituţionale, în sensul neaplicării lor în litigiile începute anterior datei de 15 noiembrie 2010 - data publicării în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale.
Or, recurentul nu a formulat asemenea critici, susţinând doar că hotărârea atacată este neconstituţională şi încalcă principiul egalităţii în faţa legii, fără vreo referire concretă la argumentarea deciziei de apel şi fără măcar să arate motivele pentru care consideră că nu au fost respectate prevederile art. 16 din Constituţia României.
În atare context, se consideră că reclamantul nu a formulat critici de nelegalitate la adresa deciziei de apel, susceptibile de a fi analizate în baza dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
În aplicarea art. 306 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. conduce la nulitatea recursului.
Pe acest temei, Înalta Curte va constata că recursul reclamantului este nul, admiţând excepţia cu acest obiect invocată din oficiu.
În ceea ce priveşte recursul pârâtului Statul Român, examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că nu este fondat.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a învestit instanţa de judecată în prezenta cauză şi cu pretenţii vizând contravaloarea prejudiciului material suferit de tatăl acestuia, S.G., prin măsura confiscării averii personale dispusă prin hotărârea de condamnare la închisoare corecţională, cerere întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, conform precizărilor făcute în cursul judecăţii în primă instanţă. La solicitarea tribunalului, s-au indicat şi imobilele confiscate, a căror restituire se solicită în cauză.
Cu toate acestea, tribunalul nu s-a pronunţat asupra cererii vizând despăgubirile materiale, în dispozitivul sentinţei nefiind inserată o dispoziţie cu privire la această cerere, motiv pentru care instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., considerând că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cererii.
Prin motivele de recurs, pârâtul nu infirmă constatarea necercetării fondului cererii în discuţie de către tribunal şi nici nu critică aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel, situaţie în care sunt nefondate susţinerile referitoare la nedovedirea de către reclamant a existenţei şi a întinderii dreptului de proprietate asupra imobilelor pretins confiscate de la autorul reclamantului.
Pornind de la premisa - necontestată în recurs - a neintrării primei instanţe în analiza fondului dreptului pretins pe aspectul daunelor materiale, instanţa de apel, în mod corect, nu a evocat fondul cauzei şi nu a cercetat ea însăşi aspecte de fond precum cele menţionate în motivele de recurs, respectiv dovedirea ori nedovedirea de către reclamant a existenţei şi a întinderii dreptului de proprietate, întrunirea sau neîntrunirea cerinţelor din art. 5 alin. (1) lit. b) din lege în persoana reclamantului.
Întrucât aceste aspecte urmează a fi analizate, pentru prima dată în acest proces, abia cu ocazia rejudecării dispuse prin Decizia recurată, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentului – pârât în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să cerceteze fondul cauzei şi să respingă în totalitate cererea reclamantului.
Este de precizat că instanţa de apel, prin Decizia recurată, deşi nu a precizat explicit, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010, ceea ce înseamnă că a interpretat prevederile art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 ca referindu-se la cererile de chemare în judecată formulate ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Doar în ipoteza aplicării art. 297 alin. (1) în forma actuală, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, ar fi fost posibilă evocarea fondului în apel, în urma anulării hotărârii primei instanţe, în condiţiile prevăzute de art. 297 C. proc. civ.
Întrucât pârâtul nu a formulat, prin motivele de recurs, critici relative la legalitatea deciziei de apel din perspectiva regulilor de aplicare a legii în timp, ipoteza din forma actuală a normei nu este incidentă, ceea ce confirmă că instanţa de apel, în mod corect, nu a procedat la evocarea fondului cererii în discuţie.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, dispunând desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât nu este întrunit cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept urmare, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea recursului declarat de reclamantul S.M. împotriva deciziei civile nr. 107/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Cluj împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 616/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 613/2012. Civil → |
|---|
