ICCJ. Decizia nr. 620/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.620/2012
Dosar nr.12293/118/2009
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 16 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta B.D. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 483 din 05 martie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 7.500 euro, în echivalent lei la data plăţii efective, cu titlu de daune morale.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta s-a născut la data de 10 februarie 1948, iar la 18 iunie 1951, la vârsta de 3 ani, a fost strămutată împreună cu familia în localitatea Dîlga, judeţul Călăraşi, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Astfel cum rezultă din cuprinsul adresei nr. 94 din 25 februarie 2009 emisă de Ministerul Apărării Naţionale – Direcţia Instanţelor Militare, restricţiile domiciliare pentru familia reclamantei au încetat prin Decizia M.A.I. nr. 2220/1955.
S-a reţinut, în considerentele sentinţei, că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamantă şi familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situaţii materiale prospere considerate drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că deşi reclamanta este îndreptăţită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obţinerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce însemnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro solicitată de reclamantă prin acţiune.
Instanţa de fond a apreciat că o despăgubire de 7.500 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., care a adoptat o poziţie moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte, nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamanta a beneficiat şi de despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanta B.D. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa.
Reclamanta a criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem de mic în raport de privaţiunile şi de suferinţele fizice şi psihice îndurate în perioada măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu.
Pârâtul Statul Român a criticat legalitatea hotărârii sub aspectul acordării daunelor morale în valoare de 7.500 euro, daune care nu se mai justifică în condiţiile în care reclamanta a beneficiat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 de o indemnizaţie lunară de 805 lei şi de o serie de alte drepturi prevăzute de această lege. Acelaşi apelant a mai susţinut că, urmare a adoptării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost abrogate, situaţie în care cererea reclamantului de acordare a daunelor morale nu mai are temei legal.
Prin Decizia nr. 198/ C din 16 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că nu sunt întemeiate susţinerile pârâtului, conform cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii acestei norme legale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul - Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voinţa legiuitorului, a cadrului general de reglementare.
De altfel, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei. Or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului şi a cărei înlăturare în procedura controlului de constituţionalitate nu creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele recunoscute de reglementările anterioare.
Aceasta însemnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituită prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii în mod forţat a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei sale.
În aceste condiţii, pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii în cauză nu poate fi reţinută ca întemeiată, deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât în forma sa iniţială, cât şi după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
O asemenea perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură, şi în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională arătând că prin asumarea obligaţiei de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul nu a urmărit repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că, în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparator (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv) prin care s-au recunoscut acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, nu există o obligaţie a statului de a acorda despăgubiri suplimentare pentru daune morale, prin normele a căror constituţionalitate a fost verificată urmărindu-se doar complinirea satisfacţiilor materiale deja acordate.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 805 lei lunar, conform Hotărârii nr. 1184 din 26 martie 1991 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.
Recunoaşterea de către stat a dreptului reclamantei de a primi pe toată durata vieţii compensaţii materiale - proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive - a fost justificată de faptul că în perioada restricţiei domiciliare acesta a făcut parte din categoria persoanelor direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial, cât şi profesional, iar în aprecierea interesului statutului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celor supuşi măsurilor cu caracter politic trebuie avute în vedere şi compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, compensaţii care nu sunt lipsite de relevanţă în plan patrimonial şi a căror acordare are semnificaţia unei recunoaşteri de plano a faptului că modalitatea în care măsurile cu caracter politic au operat asupra persoanei însăşi şi asupra patrimoniului său a implicat, indiscutabil, o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost, aşadar, justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi s-a materializat în cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, care a recunoscut dreptul la acordarea compensaţiilor materiale. În speţă, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Nu s-ar putea reţine în cauză nici că urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 - cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) - reclamanta ar fi dobândit o „speranţă legitimă" în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral şi că această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale menţionate.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost înlăturate nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu au fost abrogate de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă - ci şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate. În această situaţie, nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă a devenit iluzorie. O astfel de soluţie este, de altfel, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008; Cauza Slavenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun şi că statul dispune de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, dar şi faptul că este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta B.D., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece nu s-au avut în vedere suferinţele îndurate ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, precum şi consecinţele asupra posibilităţii reclamantei de a se realiza pe deplin pe plan social, profesional şi familial.
Instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că, prin măsurile abuzive dispuse împotriva sa, i-au fost încălcate drepturile garantate prin Constituţia din 1948 (libertatea de gândire, conştiinţă, libertatea individuală, dreptul la domiciliu, dreptul la corespondenţă, dreptul la muncă, la învăţătură, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la o viaţă normală şi la protecţia proprietăţii).
Recurenta mai arată că nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea Statului român, iar indemnizaţia prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 nu a fost de natură să acopere suferinţele fizice şi psihice cauzate prin măsurile dispuse împotriva sa.
Examinând Decizia recurată şi luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că soluţia pronunţată de Curtea de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează:
Acţiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Constanţa. În faţa instanţei de apel s-a pus în discuţie problema dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunţării deciziei recurate, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, apreciindu-se că soluţia instanţei de apel (prin care s-a respins apelul reclamantei, s-a admis apelul pârâtului şi s-a respins acţiunea) este corectă, pentru argumentele reţinute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.
Ca urmare a constatării că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic al acţiunii promovate de reclamantă, examinarea argumentelor acesteia, privind cuantificarea daunelor morale în raport de suferinţele fizice şi psihice provocate prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa (care presupun o analiză pe fondul cererii de acordare a daunelor morale), devine inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei de recurs asupra condiţiilor de acordare şi criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Maniera în care instanţa de apel a procedat la analizarea acţiunii în pretenţii din perspectiva art. 998 şi art. 999 C. civ. este contrară art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de apel nu putea examina legalitatea hotărârii apelate decât în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faza procesuală anterioară, neputându-se pronunţa pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Ca atare, argumentele privind incidenţa art. 998 şi art. 999 C. civ. urmează a fi înlăturate, cu păstrarea, însă, a soluţiei, pentru motivele anterior expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.D. deciziei civile nr. 198/ C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 621/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 616/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
