ICCJ. Decizia nr. 6104/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6104/2012
Dosar nr. 216/1/2012
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 674 din 7 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta D.M. şi a fost obligat pârâtul Municipiul Caransebeş, prin primar, să plătească acesteia sumele de 21,232 RON şi 71.162 RON cu titlu de despăgubiri.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta a chemat în judecată Primăria Municipiului Caransebeş, contestând Dispoziţia Primarului nr. 933 din 30 mai 2006 de respingere a notificării şi solicitând desfiinţarea acesteia.
Prin această dispoziţie, s-a reţinut că reclamanta nu a depus actele doveditoare ale proprietăţii în dovedirea notificării înregistrată la 12 noiembrie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat pe str. D. Caransebeş, înscris în CF X, cu nr. top. 23, casa pe intravilanul cu nr. de conscriere 1093 în suprafaţă de 229 mp.
Tribunalul a avut în vedere faptul că, prin dispoziţia din 31 ianuarie 1987, a trecut în proprietatea Statului Român, fără plată, construcţia casa cu nr. 1093 cu dependinţe şi Anexe din Caransebeş str. D., proprietatea reclamantei, precum şi terenul în suprafaţă de 299 mp, în baza Decretului nr. 223/1974 şi a Legii nr. 59/1974.
Conform art. 1 şi urm. din Legea nr. 10/2001 modificată şi republicată, tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, având în vedere că aceasta nu a primit despăgubiri de la Statul German şi că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea Statului Român, valoarea despăgubirilor fiind cea stabilită prin expertiza tehnică efectuată în cauză şi impunându-se obligarea pârâtului la plata acestora către reclamantă.
Împotriva sentinţei, pârâtul Municipiul Caransebeş a declarat apel, solicitând schimbarea ei în tot în sensul respingerii acţiunii, iar, prin Decizia civilă nr. 163 din 24 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Caransebeş, prin primar, împotriva Sentinţei civile nr. 674 din 7 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosar nr. 5019/115/2006, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Caraş-Severin.
În considerentele deciziei de casare, s-a reţinut că la prima instanţă nu s-a pus în discuţia părţilor stabilirea corectă a cadrului procesual, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., având în vedere că dispoziţia contestată a fost emisă de Primarul Municipiului Caransebeş, pe de o parte, iar pe de altă parte, conform principiului disponibilităţii, instanţa nu avea puterea de a introduce în cauză o parte atâta vreme cât aceasta nu a fost chemată în judecată de reclamantă, conform art. 109 şi 112 C. proc. civ.
În baza acestor dispoziţii legale, instanţa de fond nu putea să constate cine are calitatea de pârât în cauză, deoarece încalcă dreptul de dispoziţie al reclamantei, singura în măsură că cheme în judecată o altă parte.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la 11 august 2008, iar, prin Sentinţa civilă nr. 580 din 01 iunie 2009 pronunţată de această instanţă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Caransebeş şi a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanta D.M.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta D.M.
Prin Decizia civilă nr. 330 din 18 decembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanta D.M. împotriva Sentinţei civile nr. 580 din 14 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, pe care a desfiinţat-o, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În considerente, s-a reţinut că, la rejudecarea cauzei în fond, tribunalul va trebui să-şi exercite rolul activ şi să pună în discuţia reclamantei (căreia, prin actele noi depuse la dosar după înregistrarea contestaţiei împotriva dispoziţiei primarului, instanţele i-au recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la aplicarea măsurilor reparatorii prev. de Legea nr. 10/2001), alternativele reale de satisfacere concretă şi echitabilă a pretenţiilor sale, în condiţiile actualelor prevederi ale legii menţionate (art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001) şi ale statutului juridic al imobilului ce i-a fost preluat (înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 în baza unui contract despre care reclamanta a precizat că nu a fost desfiinţat până în prezent) în funcţie de opţiunea sa urmând să se pronunţe pe cale de consecinţă.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin în data de 18 februarie 2010, iar, la termenul de judecată din data de 17 mai 2010, instanţa a pus în vedere reclamantei prin avocatul ales, să-şi precizeze cererea de chemare în judecată având în vedere alternativele reale de satisfacere concretă şi echitabilă a pretenţiilor sale, în condiţiile actualelor prevederi ale legii menţionate (art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001) şi ale statutului juridic al imobilului ce i-a fost preluat în baza Legii nr. 112/1995 în baza unui contract despre care reclamanta a precizat că nu a fost desfiinţat până în prezent.
Ulterior, reclamanta, prin avocat, a depus la dosarul cauzei precizare prin care a arătat că înţelege să solicite în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF X Caransebeş. Reclamanta a arătat că acordarea de despăgubiri nu este o măsură eficientă în prezent, ci este doar o metodă prin care statul se degrevează de obligaţia de a mai repara prejudiciile pe care le-a cauzat în perioada regimului comunist. Reclamanta a apreciat că imobilul îi poate fi restituit în natură, mai ales în contextul în care terenul se află şi în prezent în proprietatea mun. Caransebeş. În subsidiar, dacă se va aprecia de către instanţă că nu îi poate restitui imobilul în natură, a solicitat să i se acorde măsuri reparatorii în compensare, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, constând într-un alt imobil de aceeaşi categorie, situat într-o zonă echivalentă celei în care este situat imobilul de care a fost privată, respectiv de categoria A, în zona centrală a Municipiului Caransebeş, solicitând obligarea pârâţilor la acordarea unui imobil care să respecte aceleaşi condiţii, menţionând în mod expres că nu este de acord cu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 1923 din 22 noiembrie 2010, pronunţată în acest din urmă dosar, Tribunalul Caraş-Severin a respins contestaţia formulată de reclamanta D.M. împotriva Dispoziţiei nr. 933 din 30 iunie 2006 emisă de intimatul Primarul Municipiului Caransebeş.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că din adresa din 11 noiembrie 2010 a Serviciului Juridic şi contencios al Primăriei Municipiului Caransebeş, precum şi din procesul-verbal nr. 2637 din 27 martie 2008 rezultă că Primăria Municipiului Caransebeş nu are posibilitatea de a acorda notificatorilor la Legea nr. 10/2001 imobile în compensare.
Imobilul a cărei restituire în natură o solicită reclamanta D.M. a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 în temeiul unui contract care nu a fost desfiinţat.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 7 alin. (11), art. 20 alin. (2), art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a respins contestaţia formulată de reclamanta D.M. împotriva dispoziţiei din 30 iunie 2006, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Caransebeş.
Împotriva acestei hotărâri, a promovat cale de atac intitulată "Recurs" (calificată de curte ca fiind apel, potrivit considerentelor din încheierea de şedinţă din 14 iunie 2011, respectiv, în raport de data pronunţării sentinţei, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010), reclamanta D.M.
Prin Decizia civilă nr. 1074A din 08 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta D.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1923 din 22 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea D.M. în sensul că a anulat Dispoziţia nr. 933 din 30 mai 2006 emisă de intimatul Primarul Municipiului Caransebeş şi a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 republicată, cu privire la imobilul înscris în CF nr. X, nr. top. 23, casa de pe str. D., cu teren intravilan de 299 mp, în municipiul Caransebeş şi a respins în rest cererea reclamantei.
Instanţa de apel a procedat la analiza legalităţii şi temeiniciei Dispoziţiei nr. 933 din 30 mai 2006, având în vedere că reclamanta nu a solicitat desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare, precum şi caracterul devolutiv al apelului. S-a arătat că nu pot fi reţinute, ca întemeiate, susţinerile intimatului în sensul că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma sa iniţială, este un termen de decădere şi că nu mai este posibilă completarea dosarului administrativ în faţa instanţei.
Instanţa de apel a constatat că a reţine o astfel de teorie, ar însemna consacrarea încălcării art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului prin nerespectarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, lucru care nu poate fi admis. Alin. (2) al art. unic al O.U.G. nr. 10/2003, a fost înlăturat din textul actual al legii, art. 23 în actuala numerotare prevăzând că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării, fără a face distincţie între soluţionarea în procedura administrativă sau soluţionarea în faţa instanţelor judecătoreşti. În consecinţă, atâta timp cât legea nu distinge, nu trebuie să distingem nici noi, fiind, deci, posibilă completarea dosarului cu noi înscrisuri şi în faţa instanţei de judecată.
Analizând material probator, a rezultat că imobilul în discuţie înscris în CF nr. X Caransebeş, nr. top. 23, a fost proprietatea reclamantei D.M., cota de 6/16 parte cu titlu de moştenire şi 10/16 parte, prin donaţie.
Prin Decizia nr. 23 din 31 ianuarie 1987 emisă de Consiliul Popular Judeţean Caraş-Severin, Comitetul Executiv, imobilul în litigiu - casă şi teren, proprietatea lui D.M., a fost preluat de către Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată.
Astfel, s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român în perioada de incidenţă a Legii reparatorii, încadrându-se în prevederile art. 2 lit. h) din lege, iar, în raport de acesta, reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiţiile art. 3 alin. (1) lit. a), respectiv ca şi proprietară a imobilului la data preluării sale abuzive.
S-a statuat că dispoziţia contestată este nelegală şi netemeinică sub aceste aspecte, impunându-se anularea ei, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.
În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii cuvenite, s-a constatat că, în speţă, restituirea în natură a imobilului revendicat nu este posibilă, întrucât imobilul, având în prezent 2 nr. top. (23/1 şi 23/2) nu mai se regăseşte în proprietatea Statului Român, sau a unităţii notificate.
Instanţa de apel a reţinut că ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul că ambele nr. top. în care a fost dezmembrat imobilul au fost înstrăinate, imobilul nr. top. 23/1, înscris în prezent în CF Q, constând în teren intravilan în suprafaţă de 199 mp, a fost vândut în baza Legii nr. 112/1005 numitului A.I., afirmativ fratele reclamantei, iar imobilul nr. top. 23/2 - teren în suprafaţă de 100 mp şi construcţie, înscris în CF Q Caransebeş, a fost atribuit prin Ordin al Prefectului Caraş-Severin, numiţilor A.I. şi A.D.E., ce au şi edificat construcţii pe acest teren.
În condiţiile în care actele juridice prin care Statul Român a înstrăinat părţi din imobilul notificat nu au fost anulate în formele prevăzute de legile ce au stat la baza întocmirii lor (Legea nr. 112/1995, respectiv Legea nr. 18/1991), faţă de dispoziţiile imperative ale art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, instanţa de apel a constatat că este justă concluzia tribunalului în sensul că imobilul în litigiu nu mai poate fi retrocedat reclamantei, în natură, fără a aduce atingere drepturilor constituite în favoarea unor terţi din acte juridice întocmite după ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de România, în anul 1994. În consecinţă, au fost înlăturate aspectele privind jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului invocate de reclamantă, întrucât este bine cunoscut că, în accepţiunea acestei instanţe, se bucură de protecţie actele încheiate după ratificarea Convenţiei, iar, o pretinsă încălcare a garanţiilor Convenţiei, nu se poate repara prin vătămarea unui drept ce se bucură de protecţie la rândul său.
Reţinându-se faptul că imobilul notificat nu poate fi restituit în natură, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, întrucât a fost înstrăinat, s-a statuat că măsurile reparatorii cuvenite contestatoarei pentru imobilul preluat se vor stabili în echivalent.
Din tehnica legislativă folosită coroborată cu prevederile art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă că unitatea notificată poate oferi prin compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deţine. De asemenea, s-a arătat că este la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare componenţa listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitată în acest sens, astfel că instanţa de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege şi să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv. Legea nr. 10/2001 republicată şi H.G. nr. 250/2007 nu prevăd competenţe în acest sens în favoarea instanţelor de judecată, astfel că unitatea deţinătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare.
Instanţa de apel a constatat că, în speţă, intimatul Primarul municipiului Caransebeş a arătat că nu deţine bunuri ce pot fi oferite în compensare pentru bunurile preluate abuziv de la antecesoarea contestatorului şi care nu poate fi restituit în natură, procesul-verbal întocmit în acest sens fiind afişat într-un loc public, astfel că instanţa a respins, ca neîntemeiată, solicitarea contestatoarei de a i se acorda în compensare un alt imobil.
S-a constatat de către instanţă că reclamanta nu a identificat niciun astfel de imobil ce ar fi disponibil pentru a-i fi atribuit, deşi, faţă de poziţia constantă a intimatului (afirmată prin numeroase adrese de-a lungul procesului de faţă), ei îi revenea sarcina probei, în condiţiile art. 1169 C. civ.
Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantei prin necomunicarea procesului-verbal depus de intimat la termenul din 25 octombrie 2010, s-a constatat că este reală afirmaţia reclamantei că nu i s-a comunicat actul în discuţie, deşi a cerut expres acest lucru, însă instanţa de apel nu a reţinut că reclamantei i s-ar fi adus un prejudiciu procesual în condiţiile în care actul în discuţie reafirma poziţia intimatului, exprimată în repetate rânduri în prezentul litigiu, în sensul că nu deţine imobile disponibile pentru atribuirea în compensare pentru imobilul imposibil de restituit.
În finalul considerentelor, s-a arătat şi faptul că reclamanta a indicat expres prin cererea de apel că nu doreşte despăgubiri pentru imobil, precum şi la cuvântul în susţinerea apelului (deşi curtea a insistat asupra acestui aspect).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primăria Caransebeş, Municipiul Caransebeş prin Primar şi Primarul Municipiului Caransebeş, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, pârâţii au arătat că, aşa cum se poate observa din documentele existente la dosar prin nenumărate adrese s-a cerut petentei să depună documentele prin care se face dovada proprietăţii, declaraţii pe proprie răspundere că nu s-au primit despăgubiri pentru acest imobil, toate în original sau copii legalizate. Toate aceste adrese au rămas fără răspuns motiv pentru care cererea petentei a fost respinsă. Mai mult decât atât, reclamanta a învederat în faţa instanţei faptul că Primăria nu ar fi comunicat acesteia la adresa indicată pentru purtarea corespondentei, adresele prin care se cerea în mod repetat depunerea documentelor justificative ale dreptului de proprietate. În urma demersurilor făcute pârâţii arată că au depus la dosarul cauzei dovezi privind primirea de către reclamantă a corespondenţei purtate între părţi.
Recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel trebuia să analizeze dacă dispoziţia atacată de către reclamantă a fost emisă în mod legal şi nu din prisma faptului că ulterior reclamanta a depus în faţa instanţelor judecătoreşti acte doveditoare prin care se dovedea calitatea de proprietar îndreptăţit la despăgubiri.
Consideră că la data emiterii dispoziţiei din 30 mai 2006 reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii aşa cum cerea Legea nr. 10/2001.
Recurenţii mai arată că, ţinând cont de faptul că dispoziţia atacată a fost emisă de către Primarul municipiului Caransebeş coroborat cu dorinţa exprimată clar de către reclamantă de a se judeca cu Primăria municipiului Caransebeş, în mod corect Tribunalul Caraş-Severin a dispus scoaterea din cauză a Primarului şi a Municipiului Caransebeş şi, pe cale de consecinţă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Caransebeş şi a respins contestaţia reclamantei.
Se mai arată şi faptul că lipsa studiilor juridice ale reclamantei nu are relevanţă în faţa instanţei deoarece reclamanta putea să-şi angajeze apărător calificat în cauză, iar invocarea necunoaşterii legii nu poate fi invocată de nimeni. Susţin că prin aceste afirmaţii reclamanta încearcă doar să-şi acopere superficialitatea cu care a tratat corespondenţa purtată între Primărie şi reclamantă cu privire la depunerea în termenul legal revăzut a documentelor cerute în mod expres de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Recurenţii-pârâţi solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii formulate de către reclamanta D.M. şi menţinerii ca temeinică şi legal emisă a Dispoziţiei nr. 933 din 30 mai 2006 precum şi exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanţei de apel a fost fundamentată pe argumente privind analiza legalităţii şi temeiniciei Dispoziţiei nr. 933 din 30 mai 2006 emisă de Primarul municipiului Caransebeş, în raport de care s-a stabilit numai calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, având în vedere precizarea expresă a reclamantei că nu doreşte despăgubiri pentru imobil, precum şi faptul că acesta nu poate fi restituit nici în natură, nici în echivalent.
Prin dispoziţia din 30 mai 2006 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, Primarul municipiului Caransebeş a respins notificarea formulată de reclamanta D.M., prin care aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. X, nr. top. 23, casa de pe str. D., cu teren intravilan de 299 mp, situat în municipiul Caransebeş, cu motivarea că pretenţiile reclamantei nu au fost dovedite.
Prin Decizia nr. 330 din 18 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, s-a statuat cu putere de lucru judecat atât cadrul procesual sub aspectul obiectului şi al părţilor între care se derulează litigiul, cât şi faptul că i s-a recunoscut reclamantei calitatea de persoană îndreptăţită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în urma depunerii de către aceasta în faţa instanţei a actelor doveditoare în urma înregistrării contestaţiei împotriva dispoziţiei primarului.
Recurenţii invocă Sentinţa civilă nr. 580 din 1 iunie 2009 a Tribunalului Caraş-Severin prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Caraş-Severin şi s-a respins contestaţia reclamantei, însă această hotărâre a fost desfiinţată în întregime prin decizia de casare mai sus menţionată.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Ca atare, sunt nefondate criticile pârâţilor care readuc în discuţie aspectul privind lipsa calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Caraş-Severin, întrucât acesta a fost tranşat cu putere de lucru judecat în ciclurile procesuale anterioare.
Conform indicaţiilor Deciziei de casare nr. 330 din 18 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin a solicitat reclamantei să-şi precizeze cererea de chemare în judecată având în vedere alternativele reale de satisfacere concretă şi echitabilă a pretenţiilor sale în condiţiile prevederilor legii speciale şi ale statutului juridic al imobilului ce i-a fost preluat în baza Legii nr. 112/1995 în baza unui contract despre care reclamanta a precizat că nu a fost desfiinţat până în prezent.
Astfel, în rejudecare, această instanţă a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva dispoziţiei din 30 mai 2006 emisă de Primarul Municipiului Caransebeş, soluţie ce a avut ca efect menţinerea dispoziţiei contestate, deşi prin aceasta a fost respinsă notificarea pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.
În mod legal, instanţa de apel a considerat că această împrejurare atrage nelegalitatea hotărârii şi a procedat la analiza legalităţii şi temeiniciei dispoziţiei contestate (având în vedere că hotărârile prin care s-a făcut acest lucru au fost desfiinţate în întregime), faţă de caracterul devolutiv al apelului şi de faptul că reclamanta nu a solicitat desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare.
Pârâţii critică decizia din apel în ce priveşte faptul că la data emiterii dispoziţiei reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii aşa cum cerea Legea nr. 10/2001, susţinând că în mod greşit instanţa de apel a analizat dispoziţia atacată din prisma faptului că ulterior reclamanta a depus în faţa instanţei acte doveditoare prin care se dovedea calitatea de proprietar îndreptăţit la despăgubiri.
Recurenţii susţin că reclamanta nu a depus la dosarul notificării toate actele necesare, deşi s-a dovedit corespondenţa purtată între Primărie şi reclamantă cu privire la depunerea în termenul legal revăzut a documentelor cerute în mod expres de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, fără ca petenta să mai aibă posibilitatea de a depune acte noi în procedura judiciară.
Susţinerile nu sunt întemeiate.
Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001: "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării".
Împrejurarea că în faza judiciară a fost completat probatoriul sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului nu este de natură să atragă respingerea contestaţiei formulate.
Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, sub sancţiunea decăderii, până la finalizarea procedurii administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza judiciară fiind admisibilă şi în acord cu principiile care guvernează desfăşurarea procesului civil.
Administrarea de către instanţa de judecată de probe din care rezultă atât dreptul de proprietate, cât şi calitatea de persoană îndreptăţită nu constituie o încălcare a normelor aplicabile în această materie, astfel încât criticile formulate vizând tardivitatea dovedirii acestor aspecte în procedura judiciară nu sunt întemeiate.
Se constată a fi nefondată şi critica privind soluţia instanţei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
În condiţiile în care acţiunea îndreptată de către reclamantă împotriva pârâţilor a fost găsită întemeiată în parte, dispunându-se anularea dispoziţiei emisă de pârâţi, părţile care au căzut în pretenţii sunt pârâţii, astfel că, în termenii art. 274 C. proc. civ., aceştia datorează reclamantei restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut în proces.
Ca atare nu există niciun temei pentru a se reţine că s-a făcut o greşită aplicare a acestei norme, astfel cum pretind recurenţii pârâţi.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria Caransebeş, Municipiul Caransebeş, prin Primar şi Primarul Municipiului Caransebeş împotriva Deciziei nr. 1074/A din data de 8 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6103/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6105/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
