ICCJ. Decizia nr. 6105/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6105/2012
Dosar nr. 359/1/2012
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1050/A din data de 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de intervenientul principal H.C.N. şi de chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 2574 din 23 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, dispunând după cum urmează:
S-a schimbat în parte, sentinţa apelată, în sensul că s-a respins contestaţia formulată de contestatorii M.I.G. şi I.M. - moştenitor I.R. împotriva dispoziţiei din 7 aprilie 2005 emisă de SC M.G. SRL Timişoara.
A fost obligată chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti să emită o dispoziţie motivată pe numele intervenientului principal H.C.N., prin care să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru întregul imobil înscris în CF X Lugojul Român, nr. top. Y - Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 5007/30 din 13 mai 2005, reclamantul M.I.G. (moştenitor al defunctei I.V.) şi reclamanta I.M. (moştenitoarea defunctului V.I.) au solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa în contradictoriu cu intimata SC M.G. SA să se dispună anularea dispoziţiei din 07 aprilie 2005 şi restituirea în natură în favoarea contestatorilor, în cote egale de câte 3/8 parte fiecare (total ¾ părţi) a imobilului situat în Lugoj, str. C., înscris în CF X Lugojul Român sub nr. top Y-Z/a/1/b/2 şi Y-Z/a/1/a/2, constând din clădire principală cu etaj şi clădire parter cu 1274 mp teren, fostă proprietate a tatălui contestatorilor, V.I.
Intimata SC M.G. SA a solicitat introducerea în cauză a intimaţilor Fondului Proprietăţii de Stat, actualmente Agenţia pentru Valorificarea Activelor Statului şi Societăţii de Investiţii Financiare Moldova.
Sentinţa civilă nr. 454/PI din 02 martie 2007 pronunţată în cauză de Tribunalul Timiş a fost atacată, iar prin Decizia civilă nr. 529/A din 03 decembrie 2007 Curtea de Apel Timişoara a admis apelurile declarate de intimata SC M. SA şi intervenientul în interes propriu H.C.N., a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Instanţa de apel a reţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut inadmisibilitatea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul H.C.N., respingând-o prin încheierea din 15 decembrie 2006, deoarece aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 49 C. proc. civ.
Tribunalului Timiş, văzând că instanţele anterioare nu s-au pronunţat asupra cererii formulată de intimata SC M.G. SA Timişoara de introducere în cauză a altor persoane juridice, a calificat, conform art. 84 C. proc. civ., această cerere ca fiind de chemare în garanţie, în sensul arătat de art. 60 C. proc. civ., dispunând comunicarea cererii şi a înscrisurilor aferente chematelor în garanţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 2574 din 23 iunie 2008, Tribunalul Timiş a dispus admiterea în parte a contestaţiei formulată de reclamanţii M.I.G. şi I.M. împotriva pârâtei SC M.G. SA, dispunând:
Admiterea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul principal H.C.N. în contradictoriu cu intimata SC M.G. SA Timişoara.
Admiterea în parte a cererii de chemare în garanţie formulată de intimata SC M.G. SA în contradictoriu cu chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Anularea dispoziţia din 07 aprilie 2004 emisă de intimata SC M.G. SA Timişoara.
Obligarea chematei în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent ambilor contestatori în cotă de ¾ în total şi intervenientului principal în cotă de 1/4 pentru imobilul înscris în CF X Lugojul Român, nr. top Y-Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Respingerea în rest a contestaţiei în ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilului identificat mai sus şi a cererii de chemare în garanţie faţă de intimata Societatea de Investiţii Financiare M. SA.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
În rejudecare, tribunalul a reţinut următoarele:
Numitul V.I., fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, a decedat la data de 30 noiembrie 1975, potrivit extrasul de deces aflat la Dosarul nr. 5007.1/30/2005. Din prima căsătorie, defunctul a avut două fiice şi anume: pe numita I.V. (notificatoarea), decedată în prezent şi al cărei moştenitor testamentar este contestatorul M.I.G., în calitate legatar universal, în cotă de 1/1 parte, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 58 din 10 iunie 2003, precum şi pe contestatoarea I.M.
Cea de-a doua căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.C., născută W., decedată în prezent, mătuşa intervenientului principal, H.C.N.
Cu notificarea nr. 695 din 10 mai 200 formulată în baza Legii nr. 10/2001, numita I.V., autoarea contestatorului M.I.G. şi contestatoarea I.M. au revendicat în natură imobilului în litigiu.
Prin dispoziţia din 07 aprilie 2005, intimata SC M.G. SA Timişoara a respins notificarea doar în ceea ce priveşte pe contestatorul M.I.G., fără a se pronunţa asupra notificării formulate de contestatoarea I.M.
Prin adresa din 24 iulie 2001, Primăria Lugoj a adus la cunoştinţă intervenientului principal că, în raport de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (forma atunci în vigoare), notificarea sa a fost transmisă spre competentă soluţionare fostei Autorităţi pentru Privatizare şi Administrare a Participaţiilor Statului Bucureşti, actuala Agenţie pentru Valorificarea Activelor Statului.
Cu notificarea nr. 95 din 26 iunie 2001, intervenientul principal H.C.N. a revendicat în natură acelaşi imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, dar notificarea sa nu a fost soluţionată, neputându-se echivala adresa din 31 iulie 2001 emisă de intimata SC M.G. SA Timişoara cu dispoziţia ce trebuia emisă în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin depunerea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, atât contestatorii cât şi intervenientul au fost repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii după autorul lor, astfel cum prevede art. 4 alin. (3) din lege, şi s-a înlăturat susţinerea intervenientului principal privind lipsa vocaţiei celor două fiice la moştenirea tatălui lor şi implicit la beneficiul Legii nr. 10/2001, pe motiv că acestea ar fi renunţat expres în anul 1976 la moştenirea tatălui, potrivit declaraţiei de renunţare aflată la Dosarul nr. 5007/30/2005.
Pe cale de consecinţă, s-a conchis că atât contestatorii cât şi intervenientul principal au calitatea de persoane îndreptăţite la beneficiul Legii nr. 10/2001, acordată prin art. 4 alin. (3) din lege, în cotele-părţi ideale potrivit dreptului comun, conform alin. (1) din acelaşi text.
Potrivit CF X Lugojul Român, imobilul în litigiu a fost proprietatea numitului V.I. şi a trecut în proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 199/1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, care nu a constituit un titlu valabil de preluare a imobilului în sensul arătat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât prin această măsură de naţionalizare forţată şi abuzivă a fost încălcat dreptul de proprietate prevăzut de normele constituţionale atunci în vigoare dar şi de art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin urmare, imobilul în litigiu constituie obiect de reglementare al art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia prin imobile preluate abuziv se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.
Imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA Bucureşti la data de 04 mai 1994, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, dată la care, în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces sau vreo sarcină de natură a atenţiona terţii asupra situaţiei litigioase a imobilului, procesul de revendicare declanşat de intervenientul principal H.C.N. fiind notat în evidenţele funciare abia la data de 10 mai 1999, astfel cum se menţionează la poziţia B 7 a cărţii funciare aflată la Dosarul nr. 5007/30/2005.
Întrucât la data dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii de către SC C. SA Bucureşti imobilul era liber de sarcini, nefiind notat vreun litigiu, instanţa a reţinut că actele de privatizare au fost efectuate cu bună-credinţă.
Autoarea intimatei SC M.G. SRL Timişoara, respectiv SC C. SA Bucureşti, a fost constituită în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi, faţă de dispoziţiile legale în vigoare şi înscrisurile aflate la dosar, s-a constatat că în privatizarea SC C. SA Bucureşti, inclusiv operaţiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea normelor legale.
Întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, capitalul social al societăţii noi, respectiv SC C. Timiş SA Timişoara (rezultată din divizare anterior intrării legii reparatorii în vigoare), aparţinea Statului Român prin Fondul Proprietăţii de Stat în proporţie de 40,825%, Societăţii de Investiţii Financiare Moldova în proporţie de 55,256 % şi unor persoane fizice în proporţie de 3,918 %, astfel cum atestă contractul şi statutul societăţii, rezultă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 Statul Român nu mai era acţionar majoritar, astfel că nu se mai putea dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege.
Cum pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeaşi lege prevede că persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate, prima instanţă a apreciat că nu se putea dispune restituirea în natură a imobilului litigios, cu atât mai mult cu cât imobilul respectiv a fost înstrăinat intimatei SC M.G. SRL Timişoara, societate comercială cu capital integral privat.
Conform art. 29 alin. (3) din legea reparatorie, în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea, în speţă Fondul Proprietăţii de Stat, în prezent, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Cum potrivit O.U.G. nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, instituţia implicată în procesul de privatizare este actuala Agenţie pentru Valorificarea Activelor Statului, nu are calitate procesuală pasivă chemată în garanţie Societatea de Investiţii Financiare Moldova, motiv pentru care cererea de chemare în garanţie a fost respinsă faţă de această intimată.
Expertiza în construcţii efectuată de către expert C.G. a stabilit că imobilul în litigiu a devenit, în urma lucrărilor de consolidare, reparaţii şi refuncţionalizare executate din fonduri proprii de către intimata SC M.G. SA Timişoara, un imobil nou în proporţie de 80%, restul de 20% aparţinând imobilului vechi; intimata nu a executat, prin adăugire la imobil, noi corpuri de clădire pe orizontală sau verticală şi nu a executat lucrări constructive care să fi creat corpuri de clădire suplimentare de sine stătătoare, în sensul arătat de art. 181 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată.
Concluzia a fost aceea că imobilul, obiect al notificării, nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 19 (actual) din aceeaşi lege ce acordă măsuri reparatorii în echivalent numai în cazul în care imobilul, în urma modificărilor constructive, i-au fost adăugate, pe orizontală sau verticală, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial a imobilului.
Cum prin adresa nr. 18.125, Primăria Municipiului Lugoj a transmis încă de la data de 24 iulie 2001 Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti (antecesoarea chematei în garanţie, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) notificările formulate atât de cei doi contestatori cât şi de intervenientul principal, împreună cu toate actele doveditoare depuse de notificatori, iar această chemată în garanţie avea obligaţia, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se pronunţe în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, prin decizie motivată asupra notificărilor, chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în cote de ¾ pentru ambii contestatori şi ¼ pentru intervenientul principal, aferente imobilului înscris în CF X Lugojul Român, nr. top Y-Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Prin Decizia civilă nr. 248 din 6 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
Au fost admise apelurile declarate de intervenientul principal H.C.N. şi de chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 2574 din 23 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5007.1/30/2005.
A fost respins apelul declarat de reclamantul I.R. (moştenitor al contestatoarei I.M.) şi a fost respinsă cererea de aderare la apelul intervenientului principal H.C.N., formulată de reclamanţii M.I.G. şi I.R.
A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost respinsă contestaţia formulată de contestatorii M.I.G. şi I.M. - moştenitor I.G. împotriva Dispoziţiei nr. 309 din 07 aprilie 2003.
A fost obligată chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti să emită o dispoziţie motivată pe numele intervenientului principal H.C.N. prin care să propună acordarea de despăgubiri (în condiţiile legii speciale) pentru imobilul întreg, înscris în CF X Lugojul Român, nr. top Y-Z/a/1/b/2, Y-Z/a/1/a/2.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate.
Prin Decizia nr. 2883 din 7 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 987/1/2009,
S-a constatat nul recursul declarat de reclamantul I.R. împotriva Deciziei nr. 248 din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara.
S-au admis recursurile declarate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti şi de către intervenientul H.C.N. împotriva aceleiaşi decizii.
S-a casat în parte decizia şi a fost trimisă cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor intervenientului H.C.N. şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului I.R. şi a cererii de aderare la apel a reclamantului M.I.G.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
Prin decizia de apel s-a constatat că intervenientul este singura persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu.
Instanţa de apel a reţinut că renunţarea autoarelor reclamanţilor, a căror contestaţie împotriva dispoziţiei din 7 aprilie 2005 emisă de SC M.G. SA reprezintă cererea principală în cauză, la succesiunea proprietarului tabular V.I. împiedică recunoaşterea vreunei vocaţii la beneficiul Legii nr. 10/2001.
Întrucât recursul singurului reclamant care a înţeles să exercite această cale de atac, I.R., a fost constatat nul, aprecierea privind calitatea intervenientului de unică persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu a intrat în puterea de lucru judecat.
Prin motivele de recurs, intervenientul a criticat dispoziţia instanţei de apel cu privire la natura măsurilor reparatorii, susţinând că este îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului.
Instanţa de apel a verificat succesiv incidenţa disp. art. 21 şi 29 din Lege, în raport de natura persoanei juridice deţinătoare a imobilului.
Astfel, s-a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 proprietar al imobilului era SC C. Timiş SA Timişoara, ce dobândise imobilul în urma divizării SC C. SA Bucureşti, care deţinea la rându-i imobilul în proprietate în baza Legii nr. 15/1990. La acea dată, Statul Român era acţionar minoritar la SC C. Timiş SA, deţinând prin fondul proprietăţii de stat 40,825% din capitalul social al societăţii, diferenţa aparţinând Societăţii de Investiţii Financiare Moldova în proporţie de 55,256% şi unor persoane fizice în proporţie de 3,18%.
Această situaţie de fapt nu a fost contestată în cauză, ca de altfel nici aprecierea incidenţei normei aplicabile în privinţa naturii măsurii reparatorii cuvenite, art. 21 sau 29 prin raportare la situaţia juridică a unităţii deţinătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
S-a apreciat implicit ca fiind lipsită de relevanţă pentru determinarea normei aplicabile împrejurarea că, ulterior datei de 14 februarie 2001, respectiv la 11 iunie 2001, persoana juridică deţinătoare s-a privatizat integral prin cumpărarea de către SC M.G. SA Timişoara a pachetului de acţiuni aparţinând FPS şi SIF Moldova, care s-au retras din acţionariat, denumirea societăţii deţinătoare a imobilului schimbându-se din SC C. Timiş SA în SC M.G. SA Timişoara.
Astfel stabilită situaţia de fapt, aceasta nu poate fi reapreciată în faza procesuală a recursului, în care controlul judiciar vizează exclusiv legalitatea deciziei, prin prisma cazurilor din art. 304 C. proc. civ., nu şi temeinicia acesteia, prin reevaluarea elementelor faptice sau a probatoriului administrat.
La data de 14 februarie 2001 statul nu mai era acţionar majoritar, iar instanţa de apel a apreciat că nu este întrunită ipoteza din art. 21 alin. (1) din lege.
Verificând aplicabilitatea art. 21 alin. (2) care reglementează tocmai cazul în care statul este acţionar minoritar, precum în speţă, instanţa de apel a conchis că nici acesta nu este întrunit, deoarece, pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului, precum în alin. (1), este necesar ca valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
Nefiind întrunite cerinţele art. 21, Curtea de Apel a considerat că este incident art. 29, care vizează ipoteza în care imobilul este evidenţiat în patrimoniul unei alte persoane juridice decât cele din art. 21 şi care prevede doar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizare, dispunând în consecinţă.
Această apreciere a instanţei este criticabilă sub două aspecte:
În primul rând se bazează pe o constatare inexistentă în raportul de expertiză în construcţii întocmit în cauză, respectiv aceea privind raportul comparativ între valoarea acţiunilor statului şi valoarea imobilului la data de 14 februarie 2001.
Obiectivul expertizei dispuse şi efectuate în cauză a constatat exclusiv în determinarea împrejurării dacă în urma lucrărilor de refacere executată de SC M.G. SA Timişoara după anul 2003 imobilul poate fi încadrat în categoria celor vizate de art. 19 din lege, singura valoare precizată de expert fiind cea a investiţiilor realizate la imobil de către SC M.G. SA, respectiv 1.161.870 RON.
Astfel, expertul nu a stabilit, nefiind învestit în acest sens, valoarea imobilului la data de 14 februarie 2001, pentru a putea fi comparată cu valoarea celor 40,825% acţiuni ale statului, deţinute prin FPS, ce reiese din contractul de societate autentificat sub nr. 599/1999 ca reprezentând aportul acţionarului la capital, respectiv 768.925.000 ROL.
În consecinţă, s-a constatat că excluderea incidenţei art. 21 alin. (2) din lege, care prevede restituirea în natură, intenţionată de intervenient prin promovarea recursului, este consecinţa unei insuficiente evaluări a situaţiei de fapt, care ar fi presupus comparaţia valorică descrisă de legiuitor, pe baza concluziilor unui expert în construcţii.
Stabilind că intervenientul este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii în echivalent pe temeiul art. 29 din lege, instanţa de apel a ignorat Decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008, ce producea efecte la data soluţionării cauzei, prin care s-a apreciat ca fiind neconstituţională abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din conţinutul fostului art. 27 (devenit art. 29 după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005).
Ca atare, acest temei - art. 29 avea la data soluţionării apelurilor, ca şi în prezent, întocmai forma vechiului art. 27, respectiv: "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri (...)".
per a contrario, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, se aplică regula instituită prin art. 1 din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
Prin motivele de recurs intervenientul a susţinut că imobilul a fost preluat fără titlu.
În considerentele deciziei de apel nu se regăseşte o apreciere a caracterului preluării imobilului din perspectiva valabilităţii titlului statului astfel constituit, pe baza criteriilor enumerate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul dacă preluarea a operat cu respectarea Constituţiei, a legilor în vigoare şi a instrumentelor juridice internaţionale ratificate de România.
Nu este suficientă stabilirea caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2, deoarece art. 29 în forma redată anterior distinge între diferitele tipuri de preluare, de care leagă producerea unor efecte juridice distincte în planul naturii măsurilor reparatorii.
O atare apreciere impune evaluarea probatoriului administrat, care nu este la îndemâna acestei instanţe de recurs.
Intervenientul recurent a susţinut că SC M.G. SA Timişoara nu a fost de bună-credinţă la momentul dobândirii imobilului.
Normele de drept ale Legii nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea în natură de atitudinea subiectivă a unităţii deţinătoare la data dobândirii, fiind suficientă, în contextul art. 21 alin. (2), o valoare a acţiunilor statului superioară valorii imobilului, respectiv în contextul art. 29 evidenţierea imobilului în patrimoniul societăţii, cu orice titlu, chiar sub titlu de proprietar.
Intenţia legiuitorului de a asigura restituirea în natură a acestor imobile, independent de titlul în baza cărora au fost dobândite şi de eventuala bună-credinţă la acel moment, este confirmată de faptul că s-a prevăzut acoperirea prejudiciului creat acestor din urmă persoane juridice prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Obligaţia plăţii unor despăgubiri cu această cauză juridică a fost stabilită în sarcina instituţiei publice implicate în privatizare şi în favoarea cumpărătorului cu care aceasta a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni prin art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale - astfel cum a fost modificat prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.
Instanţa de recurs a constatat că este necesară lămurirea situaţiei de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenţei în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe baza unei completări la expertiza în construcţii deja efectuată, şi totodată pe aspectul valabilităţii titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu de la autorul intervenientului, făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ., care impune casarea deciziei în situaţiile în care situaţia de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
În ceea ce priveşte recursul Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererea formulată de SC M.G. SA în cadrul primului ciclu procesual parcurs în cauză a vizat chemarea în judecată a AVAS Bucureşti şi a SIF Moldova, în temeiul disp. art. 27 (devenit 29) alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligaţia instituţiei publice implicate în privatizare de a propune măsurile reparatorii în echivalent.
În rejudecare după casare, Tribunalul Timiş a calificat această cerere drept o cerere de chemare în garanţie de natura celei prevăzute de art. 60 C. proc. civ. şi a dispus citarea în cauză a acestor persoane juridice, cu toate că intervenientul H.C. s-a opus la extinderea cadrului procesual subiectiv, iar prin hotărârea pronunţată, constatând că reclamanţii şi intervenientul principal sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, a dispus obligarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Curtea de Apel Timişoara a menţinut această obligaţie în sarcina Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, însă numai în favoarea intervenientului principal.
Prin motivele de recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti a criticat exclusiv modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie de către instanţa de apel, în ceea ce priveşte menţinerea dispoziţiei de admitere a acestei cereri. S-a susţinut, în principal, că pârâta care a formulat cererea de intervenţie forţată nu a căzut în pretenţii, iar prin admiterea acestei cereri nu se pot crea raporturi juridice directe între intervenientul forţat şi alte părţi decât cea care l-a atras în proces pe terţ.
Instanţele de fond au dat eficienţă pretenţiilor pârâtei întocmai cum au fost formulate, respectiv în sensul stabilirii unei obligaţii în sarcina Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti şi în favoarea intervenientului principal în cazul în care pârâta nu ar cădea în pretenţii, nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului.
Or, finalitatea cererii de chemare în garanţie este incompatibilă cu cea urmărită de legiuitor prin disp. art. 60 C. proc. civ., care reglementează ipoteza contrară, cea în care în sarcina părţii în proces, în speţă a pârâtei, s-ar stabili în prezenta cauză vreo obligaţie în favoarea reclamantului.
S-a apreciat că cererea pârâtei a fost în mod nelegal calificată drept o cerere de intervenţie forţată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretenţiile astfel formulate fiind inadmisibile.
Constatându-se că instanţa de apel a menţinut greşit o atare calificare juridică - motivele de apel ale Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti fiind concepute în mod similar motivelor de recurs pe aspectul neîntrunirii cerinţelor art. 60 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că s-ar impune admiterea recursului în considerarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti.
O asemenea soluţie nu este însă posibilă, întrucât prin decizia pronunţată s-a admis recursul intervenientului principal pentru motive ce conduc la casarea deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare, fiind de neconceput ca această soluţie să fie adoptată concomitent cu cea a modificării pentru aceeaşi decizie, prevalând motivele de casare.
În consecinţă, pentru o soluţionare unitară a apelurilor, urmare a admiterii ambelor recursuri, instanţa de recurs a dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor formulate de intervenientul principal şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, avându-se în vedere chestiunile de drept deja dezlegate de instanţa de recurs.
Este adevărat că, în cazul în care se va constata că intervenientul este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu va fi posibilă obligarea în acest proces a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri - finalitate pe care intervenientul nici nu a urmărit-o, din moment ce nu a formulat pretenţii în acest sens - dimpotrivă, s-a opus la atragerea acesteia în proces ca terţ intervenient.
Va fi însă activată obligaţia legală a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti de soluţionare a notificării, care i-a fost deja înaintată de către Municipiul Lugoj încă din data de 24 iulie 2001, a cărei dispoziţie privind propunerea de măsuri reparatorii în echivalent nu va fi atacată, la rându-i, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ci va fi înaintată, în măsura în care va conţine propunere de despăgubiri, Comisie Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005.
În măsura în care este necesar ca reclamantul să depună alte acte doveditoare, în vederea calculării despăgubirilor de către Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti îi va înainta decizia conţinând propunerea de despăgubiri, împreună cu notificarea şi întreaga documentaţie prev. de art. 16 alin. (2) din Titlul VII, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti va proceda în conformitate cu dispoziţiile art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis ambele recursuri, a casat în parte decizia şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor intervenientului şi Autorităţii pentru Valorificarea Arhivelor Statului.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului I.R. şi a cererii de aderare la apel a reclamantului M.I.G.
Procedând la rejudecarea cauzei, instanţa de apel a pronunţat decizia atacată prin prezentul recurs, în susţinerea căreia s-au reţinut următoarele:
În rejudecarea apelurilor declarate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti şi intervenientul H.C.N., instanţa este ţinută de chestiunile de drept deja dezlegate de instanţa de recurs prin decizia de casare, parţială, respectiv Decizia civilă nr. 2883/R din 7 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că singura persoană îndreptăţită la beneficiul măsurilor reparatorii ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 republicată, este intervenientul în interes propriu H.C.N.
Prin urmare, faţă şi de împrejurarea constatării nulităţii recursului declarat de singurul reclamant, I.R., aprecierea privind calitatea intervenientului H.C.N. de unică persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu a intrat în puterea de lucru judecat.
Cu referire la dispoziţiile legale incidente în cauză şi înscrisurile administrate, s-a constatat că privatizarea SC C. SA Bucureşti, inclusiv operaţiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea legii.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, capitalul social al societăţii nou create, respectiv SC C. Timiş SA Timişoara (rezultată din divizare anterior intrării în vigoare a legii reparatorii), aparţinea statului român prin Fondul Proprietăţii de Stat în proporţie de 40,825%, Societăţii de Investiţii Financiare Moldova în proporţie de 55,256% şi unor persoane fizice în proporţie de 3,918%, astfel cum atestă contractul şi statutul societăţii aflate la Dosarul nr. 5007/30/2005.
Prin suplimentul la expertiza în construcţii, dispus a se efectua prin decizia de casare, relativ la lămurirea situaţiei de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenţei în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că echivalentul valoric al celor 40.825% acţiuni ale statului, deţinute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, deţinute de F.P.S., valoare ce reiese din Contractul de societate autentificat sub nr. 599/1999 ca reprezentând aportul acţionarului la capital, respectiv 768.925.000 ROL, este mai mică decât valoarea de 1.114.800.000 ROL a imobilului de la data de 14 februarie 2001.
Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu mai era acţionar majoritar pentru a se dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege. Dimpotrivă, acesta era acţionar minoritar, iar valoarea acţiunilor sale nu numai că nu era egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, ci era mai mică decât valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiză efectuată în cauză, ceea ce înseamnă că nici din perspectiva alin. (2) al art. 21 din aceeaşi lege nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului.
S-a reţinut incidenţa în cauză a art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, care reglementează măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2) din lege. Potrivit alin. (2) din art. 29, dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speţă imobilul fiind înstrăinat intimatei SC M.G. SRL Timişoara, societate comercială cu capital integral privat.
Ca urmare, prima instanţă în mod corect a stabilit că imobilul revendicat nu poate fi restituit în natură.
Faţă de imposibilitatea obiectivă a restituirii imobilului revendicat de intervenient, acesta este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii în echivalent, sens în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti are obligaţia legală de a emite o dispoziţie în sensul propunerii de acordare a măsurilor reparatorii.
Referitor la apelul chematei în garanţie, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, Curtea a stabilit că acesta este întemeiat, în parte, pentru următoarele considerente:
Întrucât Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti a vândut acţiuni şi nu active (imobile) nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ce reglementează regimul juridic al reparaţiilor pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti are competenţa de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, adică să emită dispoziţie în sensul propunerii de acordare a măsurilor reparatorii, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 reglementează în mod expres şi imperativ procedura înaintării dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care, va emite decizia ce reprezintă titlul de despăgubire, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.I.G. şi I.R., intervenientul în nume propriu H.C.N. şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
1. Recursurile formulate de reclamanţii M.I.G. şi I.R.
În susţinerea recursurilor formulate, pe lângă critici privind modalitatea de despăgubire - insistându-se asupra posibilităţii restituirii în natură a imobilului, se arată că fiicele fostului proprietar au renunţat într-adevăr la moştenire, dar aceasta pentru că defunctul nu mai avea în 1975 decât casa de locuit şi nu voiau ca mama lor vitregă (soţia defunctului) să rămână numai cu o parte din casa în care locuia, ca un un gest uman.
2. Recursul formulat de intervenientul în nume propriu H.C.N.
a. Instanţa de apel nu a analizat - cu toate că a solicitat, în urma efectuării expertizei şi stabilirii valorii imobilului, în ce context Statul român deţinea la data apariţiei Legii nr. 10/2001 doar 40,825% acţiuni.
Această necesitate de stabilire corectă a situaţiei de fapt se datorează faptului că nu a acţionat doar în baza Legii nr. 10/2001, ci a revendicat imobilul încă din anul 1993, a formulat cerere şi în baza Legii nr. 112/1995, iar mai apoi pe dreptul comun, proces ce este suspendat şi în prezent la Tribunalul Timiş, în apel, dosar nr. 4550/C/2001. Faţă de faptul că a făcut demersuri cu foarte mult timp în urmă, se impunea să se cunoască la ce moment a pierdut Statul Român procente şi a rămas doar cu 40,825% acţiuni la data apariţiei Legii nr. 10/2001. Aceasta întrucât atât SC M. SA cât şi Statul Român aveau cunoştinţă de faptul că revendică acest imobil şi totuşi au făcut tranzacţiile respective, fiind de rea-credinţă.
Pârâta intimată SC M.G. SRL a dobândit imobilul de pe piaţa de capital la data de 11 iunie 2001, când solicitase deja atât în baza Legii nr. 10/2001, cât şi pe calea dreptului comun imobilul, astfel că nu se poate ca acest imobil să rămână la această societate, care este de rea-credinţă în tot ceea ce a întreprins în legătură cu acest imobil; despre imobilul în discuţie se cunoştea încă din anul 1993 că este revendicat, iar în 1999 era notat în CF procesul de revendicare şi restabilire a situaţiei anterioare ce a format obiectul Dosarului nr. 670/1999, suspendat în prezent - ceea ce înseamnă că această pârâtă intimată a fost de rea-credinţă la momentul achiziţionării imobilului, ceea ce îl îndreptăţeşte să i se restituie în natură imobilul şi nu să primească despăgubiri.
b. Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de această lege, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor legii.
Astfel, tranzacţia din 11 iunie 2001 prin care SC M.G. SRL a dobândit imobilul de pe piaţa de capital este nulă.
c. Imobilul în discuţie a fost preluat fără titlu valabil.
3. Prin recursul formulat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului s-a susţinut, în principal, că hotărârea este criticabilă, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a art. 60 C. proc. civ., motiv pentru care se impune respingerea cererii de chemare în garanţie ca inadmisibilă.
Asupra recursurilor formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursurile reclamanţilor sunt inadmisibile, faţă de statuările deciziei de recurs pronunţată anterior în cauză, obligatorii în lumina dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ; se ţine cont totodată şi de faptul că unul dintre reclamanţi nu a formulat recurs împotriva deciziei anterioare de apel pronunţată în cauză, ceea ce face ca statuările în ceea ce-l priveşte să se bucure de putere de lucru judecat.
Inadmisibilitatea recursurilor, cu referire la efectele deciziei de recurs pronunţată anterior în cauză, a fost invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.
2. Celelalte două recursuri formulate în cauză sunt fondate, din perspectiva dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea următoarelor argumente:
2.a. Recursul formulat de intervenientul în nume propriu.
Deşi prin decizia de recurs s-a reţinut relevanţa în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008 cu privire la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil", instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiei date sub acest aspect de instanţa de recurs.
Astfel, s-a reţinut că condiţiile în care art. 29 din lege prevede că pentru imobilele preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri, per a contrario, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil se aplică regula instituită prin art. 1 din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
Întrucât în considerentele deciziei de apel nu se regăseşte o apreciere a caracterului preluării imobilului, din perspectiva titlului statului astfel constituit, iar aceasta presupune evaluarea probatoriului administrat - activitate care nu este la îndemâna instanţei de recurs, s-a trasat sarcină în acest sens instanţei de apel cu ocazia rejudecării cauzei.
După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, instanţa nu s-a conformat măsurii dispuse de instanţa de recurs, iar recurentul intervenient s-a prevalat prin cererea de recurs de nevalabilitatea titlului statului - chestiune asupra căreia nu se poate pronunţa instanţa de recurs, după cum s-a reţinut şi în decizia pronunţată anterior în cauză.
Faţă de celelalte dezlegări ale deciziei de recurs pronunţată anterior în cauză, prin care s-au şi stabilit limitele de rejudecare, celelalte critici formulate de către intervenientul recurent nu prezintă relevanţă în cauză, acestea neputând fi analizate decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acesteia.
2.b. Pentru motivele detaliate în analiza recursului formulat de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instanţa de recurs anterioară a apreciat că cererea pârâtei a fost în mod nelegal calificată drept o cerere de intervenţie forţată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretenţiile astfel formulate fiind inadmisibile.
Totodată s-au arătat motivele pentru care nu s-a procedat la admiterea recursului acestei părţi şi s-a dispus rejudecarea celor două apeluri, avându-se în vedere chestiunile de drept deja dezlegate.
Faţă de modul de dispunere în rejudecarea cauzei în apel, se constată de asemenea o neconformare dispoziţiilor date de instanţa de recurs.
În considerarea acestor argumente, cu aplicarea dispoziţiilor procedurale apreciate ca fiind incidente în cauză, Înalta Curte urmează să admită ultimele două recursuri analizate şi să caseze decizia în parte, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel - pentru rejudecarea apelurilor formulate de intervenientul în nume propriu H.C.N. şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, menţinându-se dispoziţia din decizia atacată privind respingerea contestaţiei formulată de reclamanţii M.I.G. şi I.R.
Instanţa de apel se va pronunţa totodată asupra cererilor formulate de către chemata în garanţie Societatea de Investiţii Financiare Moldova S.A., susţinute atât prin întâmpinarea formulată în cauză, cât şi la cuvântul pe fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanţii M.I.G. şi I.R. împotriva Deciziei nr. 1050/A din data de 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Admite recursurile declarate de intervenientul în nume propriu H.C.N. şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 1050/A din data de 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează în parte decizia.
Trimite cauza spre rejudecarea apelurilor formulate de intervenientul în nume propriu H.C.N. şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la aceeaşi instanţă de apel.
Menţine dispoziţia din decizia atacată privind respingerea contestaţiei formulată de reclamanţii M.I.G. şi I.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6104/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6106/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
