ICCJ. Decizia nr. 6110/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6110/2012
Dosar nr. 347/3/2010
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1397 din 15 octombrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 347/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea reclamantului R.H. şi în consecinţă s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative dispuse împotriva numitului R.A.A. şi a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1500 euro în echivalent RON, cu titlu de prejudiciu moral.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Numitul R.A. a fost încadrat într-o unitate de muncă, conform deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 471 din 8 ianuarie 1951 pe timp de 24 de luni şi a fost eliberat la 12 martie 1953, conform hotărârii Comisiei Speciale de verificare a internaţilor şi deţinuţilor contrarevoluţionari de la Colonia de muncă Capul Midia. Din nota existentă la fila 69 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor rezultă că numitul R.A. a avut domiciliul fixat obligatoriu în comuna Şarul Dornei din Raionul Vatra Dornei, iar prin Decizia nr. 6390 din 9 iunie 1956 i s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Cu privire la aceste aspecte, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi a constatat caracterul politic al acestor măsuri administrative.
S-a mai reţinut că reclamantul este fiul lui R.A.A. şi este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere încălcările dreptului la libertate, fiind afectate şi relaţiile sociale de onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul efectiv al vieţii umane, respectiv relaţiile cu prietenii. Dând eficienţa criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, instanţa a admis cererea pentru suma de 1500 euro în echivalent RON.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul R.H. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea cererii de apel, în sinteză, reclamantul a susţinut următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a susţinut că eronat instanţa de fond a reţinut că R.A.A. nu a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 deoarece din înscrisurile existente la dosar rezultă că R.A.A. a fost arestat de A.R.S. Constanţa, a executat pedeapsa fiind eliberat la 12 martie 1953.
Printr-un al doilea motiv s-a susţinut că deşi s-a reţinut că cererea este întemeiată instanţa nu a motivat din ce cauză a limitat pretenţiile.
Apelantul reclamant a arătat că limitările nu pot fi luate în considerare după ce s-a admis excepţia de neconstituţionalitate la 21 octombrie 2010, iar pe de altă parte se încalcă principiile din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Constituţia României, acesta procedând la reproducerea unor texte de lege din actele normative menţionate.
În final s-a arătat că prin Decizia nr. 4286 din 8 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit criterii în raport de care se calculează daunele morale.
În motivarea cererii de apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut, în sinteză, următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a susţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, iar din acest motiv hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică.
Printr-un al doilea motiv, considerat subsidiar, s-a arătat dreptul la despăgubiri l-ar avea doar cei nevinovaţi şi că este vorba de o acţiune personală. De asemenea s-a arătat că nu s-au avut în vedere criteriile în raport de care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor precum suferinţe fizice şi psihice şi valorile morale lezate.
Prin Decizia civilă nr. 437A din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului R.H., împotriva Sentinţei civile nr. 1397 din 15 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte primul motiv de apel din probele administrate a rezultat că a existat o reţinere dar nu s-a făcut dovada unei sentinţe penale de condamnare.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-a arătat că prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din anul 2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale iar în această situaţie nu mai există temei legal pentru a se acorda daune morale pentru condamnările cu caracter politic.
Pe de altă parte atât Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor omului şi Declaraţia Universală a drepturilor omului precum şi actuala Constituţie a României nu se pot aplica faptelor petrecute în anii 1948 - 1953, deoarece Convenţia a fost ratificată în 1996 iar Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 1956.
Instanţa de apel a statuat că în aceste condiţii, chiar dacă autorul reclamantului a fost reţinut, pentru lipsa unui temei legal pe baza căruia descendenţii să beneficieze de despăgubirile solicitate, apelul este nefondat.
În ce priveşte apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a reţinut că în condiţiile în care s-a constatat caracterul neconstituţional al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sentinţa de fond este nelegală şi netemeinică şi se impune respingerea acţiunii.
În ce priveşte motivul subsidiar, instanţa de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 a reglementat expres persoanele care pot solicita despăgubiri, iar natura acţiunii este personal patrimonială şi nu simplu personală, instanţa de fond având în vedere criterii în raport de care a stabilit despăgubirile.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.H. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul R.H. a invocat următoarele critici:
- în mod eronat instanţa de fond a reţinut faptul ca R.A.A. nu a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
- arată că în conţinutul acestei sentinţe, s-a reţinut faptul că cererea reclamantului este întemeiată, însă instanţa nu a motivat din ce cauză a cenzurat pretenţiile acestuia, chiar limitându-se la prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în vigoare la momentul pronunţării hotărârii.
La stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanţa de fond a ţinut cont de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa de Urgenta nr. 62/2010, prin care a fost limitat cuantumul despăgubirilor.
Recurentul-reclamant consideră că aceste limitări nu mai pot fi luate în considerare, pe de o parte pentru faptul că la data de 21 octombrie 2010 Curte Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Avocatul Poporului şi a stabilit faptul că Ordonanţa de Urgenţă nr. 62/2010 este neconstituţională, iar pe de altă parte consideră că aceste limitări încalcă în mod evident principiile prevăzute în legislaţia internaţională, respectiv Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi Constituţia României.
- arată că se impune a se face aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, precum şi faptul că prin Decizia în interesul legii nr. 4286 din 08 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit criteriile în raport de care se calculează daunele morale.
Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Susţine că prejudiciul pe care tatăl său, R.A. l-a suferit este unul cert, acesta fiind sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, nefiind recuperat până în momentul introducerii acţiunii, iar cuantumul solicitat se poate înscrie atât în limitele rezonabilităţii sumelor solicitate cu titlu de despăgubire, cât şi prin prisma suportabilităţii de către Statul Român a acestor sume.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. arată că:
- apelantul-pârât Statul Român nu a criticat din niciun punct de vedere hotărârea primei instanţe pe aspectul soluţiei privind constatarea caracterului politic al măsurilor suferite de autorul reclamantului.
În ciuda acestei evidenţe, instanţa de apel a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot sentinţa apelată, respingând acţiunea ca nefondată, deşi Statul Român a criticat soluţia primei instanţe doar cu privire la acordarea despăgubirilor morale.
În concluzie, consideră că instanţa de apel, prin soluţia adoptată, în mod nelegal, a acordat ceea ce nu s-a cerut conform motivelor de apel formulate de apelantul-pârât Statul Român, critică de nelegalitate ce se circumscrie pct. 6 al art. 304 C. proc. civ.
- cu privire la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că soluţia instanţei de apel încalcă în mod vădit dispoziţiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii în procesul civil, conform căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
De asemenea, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă.
Recurentul susţine că instanţa de apel trebuia să se pronunţe omnia petita, adică numai în legătură cu ceea ce s-a cerut şi în limitele a ceea ce s-a cerut prin motivele de apel formulate, iar concluzia privitoare la admiterea apelului declarat de Statul Român, nu putea conduce decât la modificarea sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de acordare a despăgubirilor morale întrucât alte critici nu au mai fost indicate în motivele formulate de apelantul-pârât.
Arată că, din examinarea deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel ar fi invocat din oficiu un motiv de ordine publică, care, după ce a fost pus în discuţia părţilor, a constituit temei pentru modificarea sentinţei apelate în sensul respingerii în tot a acţiunii introductive.
Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este fondat, urmând a fi admis, în considerarea celor ce succed.
În speţa dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al măsurilor administrative dispuse faţă de tatăl său, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Pe cale de consecinţă şi în aplicarea principiului disponibilităţii, prima instanţă a constatat caracterul politic al acestor măsuri administrative şi apoi a obligat pârâtul la despăgubiri.
Prin apelul declarat, pârâtul nu a contestat caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus autorul reclamantului, ci a susţinut că hotărârea pronunţată de prima instanţă este netemeinică şi nelegală întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională s-a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale şi a arătat că dreptul la despăgubiri l-ar avea doar cei nevinovaţi fiind vorba de o acţiune personală.
Decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., deoarece, schimbând în tot sentinţa primei instanţei, instanţa de apel a schimbat şi soluţia privind caracterul politic al condamnării, în condiţiile în care această dispoziţie nu a făcut obiect al controlului judiciar în apel.
Recursul declarat de reclamantul R.H. este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea următoarelor argumente:
În ce priveşte primul motiv de recurs, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că prima instanţă a statuat că a existat o reţinere, dar nu s-a făcut dovada unei sentinţe penale de condamnare.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins acţiunea ca nefondată au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamant în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360, pronunţate la 21 octombrie 2010.
Cererea pentru acordare de despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Problema de drept pusă în discuţie prin recursul declarat de reclamant se referă la efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în cazul proceselor aflate în curs de soluţionare la momentul pronunţării lor.
Această chestiune a constituit şi obiectul de analiză al Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În condiţiile în care decizia pronunţată de instanţa supremă a fost publicată înainte de soluţionarea recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Or, prin menţionata decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor.
Analizând efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale, prin decizia în interesul legii s-a făcut distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de formă şi de fond, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.
Acţiunile în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nu pot fi asimilate situaţiilor voluntare, deoarece drepturile de creanţă pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe, norma juridică nu mai există şi nici nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, Înalta Curte a statuat că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile reclamantului referitoare la încălcarea principiilor prevăzute în legislaţia internaţională, respectiv Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Constituţia României, deoarece, atât deciziile Curţii Constituţionale, cât şi decizia invocată a Înaltei Curţi au analizat aceste aspecte, soluţiile pronunţate fiind obligatorii inclusiv din acest punct de vedere.
Analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi se va modifica în parte decizia atacată, sentinţa va fi schimbată doar în parte în sensul că se va respinge cererea de acordare a daunelor morale, păstrându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei; în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei nr. 437 A din data de 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte decizia recurată.
Schimbă în parte Sentinţa nr. 1397 din data de 15 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că respinge cererea de acordare a daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.H. împotriva Deciziei nr. 437 A din data de 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6109/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 6111/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
