ICCJ. Decizia nr. 6111/2012. Civil. Expropriere. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6111/2012

Dosar nr. 1108/122/2009

Şedinţa publică din 9 octombrie 2012

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 11081122107 iunie 2009 reclamanta B.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar solicitând, în calitate de legatar universal al defunctei B.N., revendicarea terenului intravilan în suprafaţă de 633 mp, situat în mun. Giurgiu, str. R., jud. Giurgiu, aflat în prezent în proprietatea pârâtului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Prin Sentinţa civilă nr. 184 din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Giurgiu şi s-a respins acţiunea împotriva sa ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar şi s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta B.A. împotriva pârâtului Municipiul Giurgiu prin Primar.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar, s-a reţinut că aceasta este neîntemeiată, în condiţiile în care invocă ca şi act care îi dovedeşte calitatea, un testament lăsat de numita B.N., cea de la care a fost expropriat imobilul în litigiu.

Prin urmare, având în vedere acest testament, este evidentă vocaţia reclamantei de a formula o cerere prin care să încerce readucerea şi în drept, în patrimoniul său a imobilului, ce a fost expropriat de la autoarea sa B.N., conform Decretului de expropriere nr. 106 din 09 iunie 1986, ale cărui efecte susţine a se constata că nu s-au produs nici până în prezent (acesta fiind obiectul acţiunii astfel cum a fost precizat prin cererea din 10 decembrie 2009).

Or, în această situaţie, raportat la obiectul cererii, tribunalul a considerat că subzistă calitatea procesuală activă a reclamantei, aceasta fiind titular în raportul juridic dedus judecăţii, ca şi legatar universal al persoanei expropriate, chestiunile invocate de pârât în motivarea excepţiei şi văzând data autentificării testamentului şi data Decretului de expropriere, fiind mai degrabă în legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Giurgiu, tribunalul a reţinut temeinicia sa, în condiţiile în care chiar această instituţie, prin întâmpinarea formulată învederează că proprietar actual al terenului în litigiu este Municipiul Giurgiu prin Primar, revenind astfel asupra aspectelor menţionate prin adresa din 28 octombrie 2009 în sensul că terenul în litigiu s-ar afla în domeniul public al judeţului şi care a stat în fapt la baza citării sale ca şi pârât în cauza de faţă.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar, tribunalul a reţinut că, deşi prin probele administrate, reclamanta a încercat să dovedească faptul susţinut în motivarea acţiunii, potrivit căruia în privinţa celor 633 mp în litigiu, Decretul de expropriere nu şi-a produs efectele, suprafaţa respectivă rămânând în posesia sa până în prezent, nu a reuşit acest lucru.

În acest sens, s-a reţinut că din nicio probă a dosarului nu rezultă faptul posesiei neîntrerupte a suprafeţei în litigiu şi implicit, neproducerea efectelor Decretului de expropriere.

Tribunalul a statuat că Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii, prin urmare obligatorie pentru instanţe, stabileşte că, prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, arătându-se că prin dispoziţiile sale Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special, astfel că Legea nr. 10/2001 în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cum în cauză acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect un imobil expropriat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prima instanţă a reţinut că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se mai aplică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, de ale cărei dispoziţii reclamanta a avut posibilitatea să uzeze şi să formuleze notificare, lucru pe care nu a înţeles să-l facă, aceasta neformulând cerere în baza Legii nr. 10/2001, aşa cum rezultă din adresa Primăriei Giurgiu nr. 20435 din 29 octombrie 2009.

Aşa cum s-a demonstrat în speţă, imobilul expropriat nu se mai află nici măcar parţial în posesia reclamantei pentru a putea opune o eventuală cauză care ar fi împiedicat-o să se adreseze cu notificare, respectiv aceea că se considera încă proprietar (lucru imposibil de altfel în condiţiile în care imobilul a fost preluat efectiv de stat, s-au achitat şi despăgubiri conform actelor dosarului investiţiile pentru care s-a produs exproprierea fiind şi ele realizate şi casa demolată).

În acest sens, s-a reţinut că aspectul potrivit cu care suprafaţa în litigiu este liberă de construcţii în prezent, nu semnifică aceea că Decretul nu şi-a produs efectele, acest lucru putându-se reţine eventual, în situaţia în care nu s-ar fi edificat nimic, casa nu ar fi fost demolată şi imobilul ar fi rămas în posesia persoanelor expropriate, ceea ce nu este cazul în speţă, terenul constituind spaţiu verde aflat în domeniul public al municipiului Giurgiu, aferent construcţiei denumită Casa Tineretului.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta B.A.

Prin Decizia civilă nr. 653A din 24 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă B.A., împotriva Sentinţei civile nr. 184 din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Giurgiu.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a constatat că în dovedirea dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia nu s-a depus niciun act juridic translativ de proprietate, ci numai Decretul prezidenţial nr. 106/1986, care menţionează suprafaţa de 120 mp şi adresa din 28 august 2009 emisă de către Primăria Giurgiu, care menţionează suprafaţa de 560 mp deţinută de B.N.

Curtea a statuat că decretul prezidenţial face dovada dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 120 mp, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în schimb pentru suprafaţa de 510 mp nu a fost depus niciun act juridic pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Instanţa de apel a arătat că adresa menţionată nu constituie dovada dreptului de proprietate, având în vedere că rolul fiscal în perioada comunistă se deschidea în temeiul unei simple declaraţii a părţii şi că această adresă nu este un act juridic prin care se constată calitatea de proprietar.

Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că apelanta nu a dovedit decât că exproprierea s-a realizat pentru suprafaţa de 120 mp, care a fost în proprietatea testatoarei, în schimb pentru suprafaţa de 510 mp nu s-a dovedit dreptul de proprietate al testatoarei şi, implicit, nici dobândirea de către apelantă a dreptului de proprietate asupra suprafeţei menţionate, în calitate de legatar universal.

Cu privire la suprafaţa de 120 mp, instanţa de apel a constatat că exproprierea s-a realizat în temeiul Decretului prezidenţial nr. 106/1986 şi că imobilul preluat prin actul menţionat reprezintă o preluare abuzivă, în conformitate cu art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că imobilul preluat face obiectul de reglementare a legii speciale privind restituirea proprietăţilor preluate abuziv în perioada comunistă, s-a constatat că este incidenţă Decizia în interesul legii nr. 53/2007 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că persoanele deposedate trebuiau să urmeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

În cauza de faţă, s-a constatat că apelanta avea calitatea de legatar universal şi, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aceasta avea vocaţia de a formula notificare şi a solicita restituirea suprafeţei de 120 mp care fusese expropriată de pe numele testatoarei, nu şi pentru toată suprafaţa de 633 mp, în lipsa dovedirii dreptului de proprietate.

Instanţa de apel a arătat că, în condiţiile legislative actuale, date fiind dispoziţiile Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, retrocedarea terenului respectiv în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ar fi putut fi eventual admisibilă, doar în cazul în care s-ar fi demonstrat că persoanele expropriate ori moştenitorii acestora, din motive independente de voinţa lor, nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, faptul posesiei terenului putând fi asimilat unei asemenea cauze.

Curtea a constatat că apelanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurare recunoscută în faţa primei instanţe, precum şi prin motivele de apel.

De asemenea, nu a susţinut şi nu a făcut dovada că ar fi formulat anterior vreo altă acţiune în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea locală, admisă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului sau să fie recunoscut în beneficiul ei vreun drept, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezent, o astfel de acţiune ar fi lipsită de interes, în condiţiile în care însăşi legiuitorul a prevăzut în mod expres prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, că preluările realizate în perioada comunistă au fost abuzive.

Curtea a constatat că apelanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu a invocat existenţa unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal, astfel că acţiunea promovată pentru retrocedarea suprafeţei de 120 mp, expropriaţi, în condiţiile în care avea calea procedurală reglementată de Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită, având în vedere că imobilul preluat intră sub incidenţa legii, reclamanta avea vocaţia de formula notificarea şi nu se încadra în excepţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Afirmaţiile cu privire la faptul că avea deschisă calea dreptului comun, în condiţiile în care s-a adoptat o legislaţie specială, nu au fost reţinute de către instanţa de control judiciar, în raport de Decizia în interesul legii nr. 53/2007 şi de Decizia nr. 33/2008 pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la invocarea împrejurării că apelanta a posedat în mod efectiv suprafaţa de teren litigioasă, Curtea de Apel a confirmat susţinerile primei instanţe în sensul că, prin niciun mijloc de probă, nu s-a dovedit împrejurarea că apelanta s-ar fi aflat în posesia suprafeţei de teren de 633 mp.

Mai mult, Curtea a constatat că apelanta s-a contrazis sub acest aspect în cuprinsul motivelor de apel, deoarece, pe de o parte, susţine că suprafaţa de teren a fost expropriată şi că autorităţile statului nu au realizat obiectivul pentru care s-a dispus exproprierea (ceea ce presupune preluarea efectivă a terenului de către autorităţile publice locale), iar, pe de altă parte, susţine că a posedat în mod neîntrerupt terenul litigios.

Cu privire la invocarea protecţia prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, instanţa de apel a reţinut că apelanta trebuie să aibă un "bun" în sensul acestui articol, atât cu privire la suprafaţa de teren de 120 mp expropriată, cât şi cu privire la suprafaţa de teren de 510 mp, pentru care nu a dovedit existenţa dreptului său de proprietate.

Astfel, potrivit jurisprudenţei organelor Convenţiei, obiectul protecţiei art. 1, îl formează aşadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală şi incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat şi identificabil.

Instanţa de apel a arătat că în cauză prezintă interes cea de-a doua condiţie (lit. e)) şi a dezvoltat argumentele reţinute de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004):

Aplicând principiile enunţate la cauza de faţă, Curtea de Apel a constatat că reclamanta, în calitate de legatar universal, nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios - suprafaţa de teren de 102 mp expropriată, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul ei, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 106/1986 şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Din această perspectivă s-a pus în discuţie împrejurarea dacă reclamanta ar mai putea avea în patrimoniul său "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dacă existenţa acestui bun ar putea da naştere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condiţiile în care nu a fost urmată procedura de restituire instituită de Legea nr. 10/2001.

În concordanţă cu soluţia pronunţată de către prima instanţă, instanţa de apel a apreciat, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că reclamanta nu mai are în patrimoniul lui niciun "bun" şi nicio "speranţă legitimă", în legătură cu dreptul de a obţine restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

În acest sens, a invocat şi jurisprudenţa din anul 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru, (parag. 136 din cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, parag. nr. 37 din cauza Mătieş împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nicio creanţă condiţională. (parag. nr. 36 din cauza Mătieş împotriva României).

De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Ceea ce este esenţial este că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari dreptul de a obţine restituirea efectivă a bunului şi se aduce în discuţie existenţa unui nou drept, care se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale,

În cauză de faţă, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu mai are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, dacă nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

Curtea a arătat că Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se pot restitui în natură sau se pot acorda măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar în contextul acestei legi speciale, art. 22 alin. (5) prevede că neformularea notificării în termenul legal atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În lipsa notificării şi în condiţiile inexistenţei unui drept de proprietate în patrimoniul său, apelanta nu mai poate exercita o acţiune de drept comun în vederea redobândirii dreptului de proprietate.

Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.A., susţinând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-reclamantă arată următoarele:

- instanţa de apel a reţinut în mod greşit că suprafaţa de 513 mp revendicată se află în proprietatea pârâtului Municipiul Giurgiu prin primar, sens în care face referire la o serie de adrese emise de Primăria Giurgiu, de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară şi la acte normative, respectiv Hotărâri de Guvern.

Arată că în anexa nr. 2 a H.G. nr. 679 la poziţia nr. 417-1.6.2 figurează ca zonă verde str. 1 Decembrie 1918, de la Casa Tineretului Vama fără număr, suprafaţa de 3427 mp aflat în patrimoniul Consiliului Judeţean Giurgiu, fără să aibă vreo latură comună cu terenul în suprafaţa de 633 mp aflat la o altă adresă, adică str. R., Giurgiu.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de adresa din 05 mai 2011 a serviciului Administrarea Domeniului Public şi Privat Giurgiu care face menţiunea că suprafaţa de 633 mp de teren situat în str. R. nu face parte din domeniul public şi care anulează adresa din 02 noiembrie 2009 emisă de Consiliul Local al Municipiului Giurgiu - Direcţia Generală a Serviciilor Publice de Gospodărire Comunală Giurgiu, Serviciul Administrarea Domeniului Public şi Privat, care menţionează terenul în litigiu ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Giurgiu administrat de DGSPGC Giurgiu conform Protocolului nr. 1918/1823 din 01 februarie 2006 anexa 1 poziţia 409 introdusă instanţei de judecată în fals, ducând în eroare instanţa de judecată, adresă de care s-a ţinut cont în pronunţarea sentinţei şi confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, deoarece fiind emisă la ordinul primarului, au încadrat suprafaţa de teren din str. R. eronat, în zona verde str. D. de la Casa Tineretului poziţia 409 din protocolul nr. 1918 din 01 februarie 2006 pentru a duce în eroare instanţa de judecată.

- susţine că a avut în proprietate suprafaţa de 513 mp situată în str. R., Giurgiu, moştenită în urma decesului testatoarei B.N. pe care a cultivat în permanenţă legume, fără să fie împiedicată în folosinţa şi administrarea acestei suprafeţe, fapt dovedit cu martori. Arată că din anul 2008 nu a mai putut cultiva această gradină care era împrejmuită, an în care a şi vrut să vândă acest teren, însă cei de la Ministerul Administraţiei Publice ONCGC, în baza Certificatului de Moştenitor au refuzat să-i facă carte funciară, zicându-i să se adreseze instanţei de judecată pentru a-i fi recunoscut dreptul de proprietate ca efect al uzucapiunii, deoarece a avut în administrare şi folosinţă acest teren, nemaifiind obligată să se adreseze prin notificare pe Legea nr. 10/2001 la Primăria Giurgiu, întrucât deţinea aceasta suprafaţă de teren.

- consideră că are dreptul legal conform art. 35 din Legea nr. 33/1994 pentru suprafaţa de 513 mp de teren din str. R., rămaşi testatoarei sale în urma exproprierii în baza Decretului 106/1986, stipulând că au fost expropriaţi pentru utilitate publică numai suprafaţa de 120 mp teren intravilan poziţia 145 din anexa la decret.

- Arată că în prezent în evidenţele Primăriei Giurgiu Serviciul Impunere Executări Silite Compartimentul Persoane Fizice nr. 7611 din 28 august 2009 figurează la matricola clădirii nr. 1651 din anul 1970, în Giurgiu str. R., B.N. cu teren în suprafaţa de 560 mp şi construcţie cu specificaţia demolat în suprafaţă utilă 71 mp de teren.

Din suprafaţa de 13249 mp, conform fişei imobilului de teren din zonă, se află în domeniul public numai suprafaţa de 3300 mp, restul 10000 mp se află în proprietatea foştilor proprietari care au fost demolaţi în mod abuziv după ce s-a făcut exproprierea în baza Decretului nr. 106/1986 şi pentru care nu s-au făcut notificări în baza Legii nr. 10/2001, mulţi vecini din str. R. au fost expropriaţi cu zero mp de teren conform anexei la decret, exemplu la poziţia 146 figurează D.A. cu zero mp de teren expropriat în str. R. şi alţii.

- Astfel Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu îşi găseşte aplicabilitatea pentru că Decretul nr. 106/1986 şi-a produs efect parţial adică numai 120 mp fiind expropriaţi pentru utilitate publică conform anexei la Decret.

- Prin întâmpinarea nr. 16.306 din 19 ianuarie 2010 depusă la dosar de către Consiliul Judeţean Giurgiu se arată că suprafaţa de 633 mp situaţi în str. R. nu se afla în proprietatea sa specificând că acest teren nu este grevat de sarcini sau lucrări publice, fiind teren viran lăsând impresia ca s-ar afla în proprietate privată a Primăriei Giurgiu, fără însă să cunoască situaţia juridică a acestui teren în suprafaţa de 633 mp din str. R., Giurgiu.

- Instanţele nu au ţinut cont de faptul că Primăria Giurgiu nu deţine şi nu poate face dovada de faptul că terenul în litigiu se află în proprietatea sa, iar în mod abuziv o expropriază pe reclamantă de suprafaţa de 513 mp şi o atribuie Primăriei Giurgiu, care în mod voit a indus în eroare instanţa de judecată prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase, îmbogăţind patrimoniul acesteia.

Instanţa de apel confirmă susţinerile primei instanţe, în sensul că nu exista mijloc de probă, care să demonstreze posesia suprafeţei de 513 mp de teren intravilan, fără a ţine cont că în evidenţa Primăriei Giurgiu, figurează B.N., cu 560 mp de teren situat în str. R., cât şi declaraţiile martorilor care au ajutat-o pe reclamantă la cultivarea de legume pe acesta suprafaţă de teren din str. R.

În condiţiile legislative actuale, dat fiind dispoziţiile Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dovedirea dreptului de proprietate ar fi în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, fiind posibilă, deoarece s-a demonstrat faptul că reclamanta a avut posesia terenului neîntreruptă, astfel nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, deci este persoană exceptată de la procedura acestei legi, urmare a uzucapiunii.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând, recurenta critică modul în care a fost încuviinţat şi administrat probatoriul şi solicită reevaluarea acestuia în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, respectiv a aceleia că a făcut dovada dreptului de proprietatea asupra suprafeţei de 513 mp de teren situat în Bucureşti, str. R., care a aparţinut autoarei sale B.N., pentru care reclamanta a solicitat reconstituirea în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994.

O asemenea critică nu mai poate fi analizată în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., în această fază procesuală putându-se verifica doar dacă la situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită s-au aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Or, câtă vreme curtea de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, că pentru suprafaţa de teren de 513 mp reclamanta nu a fost în măsură să facă dovada dreptului de proprietate, nu poate fi primit capătul de cerere având ca obiect revendicarea acestei suprafeţe.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a revendicat terenul în suprafaţă de 633 mp situat în Bucureşti, str. R., care a aparţinut autoarei sale B.N., susţinând faptul că doar 120 mp au fost expropriaţi prin Decretul prezidenţial nr. 106/1986, pentru diferenţa de suprafaţă de 513 mp care nu au fost expropriaţi şi care s-au aflat în posesia sa neîntreruptă, fiind persoană exceptată în sensul Legii nr. 10/2001 ca urmare a uzucapiunii.

Acţiunea a fost promovată la data de 07 august 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi reclamanta şi-a precizat temeiul de drept ca fiind art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce priveşte exproprierea suprafeţei de teren 120 mp de la autoarea reclamantei, anterioară anului 1990, concluzia instanţei de apel în sensul că pentru obţinerea de măsuri reparatorii reclamanta era obligată să parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este legală.

Acest act normativ are un caracter reparator, iar în câmpul său de aplicare intră toate imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv imobilele expropriate.

Pentru a obţine restituirea în natură a terenului liber de sarcini sau lucrări publice, care se pretinde că nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat şi pentru care se susţine ca nu s-au acordat despăgubiri, reclamanta avea deschisă calea procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/200 a fost, de altfel, stabilită prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 pronunţată în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Chiar dacă art. 35 se referă la retrocedarea imobilelor expropriate, iar acţiunea de faţă are ca petit revendicarea unui atare imobil, raţiunea pentru care dispoziţiile Legii nr. 33/1994 nu sunt aplicabile este aceeaşi, şi anume adoptarea unei legi speciale de reparaţie, care prevede termene, condiţii şi măsuri reparatorii specifice.

Cum reclamanta nu a înţeles să parcurgă procedura Legii nr. 10/2001 şi s-a adresat instanţei cu o acţiune întemeiată pe legea referitoare la expropriere, soluţia de respingere a cererii este legală iar soluţia contrară, întemeiată pe una din excepţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită.

Cu privire la imobilele preluate de stat în perioada regimului comunist, statul a acţionat în marja sa de apreciere atunci când a adoptat legea specială de reparaţie nr. 10/2001, iar reclamanta-recurentă nu invocă niciun motiv pentru care nu a urmat procedura prevăzută de această lege.

Cum reclamanta nu a făcut dovada că a posedat în mod efectiv suprafaţa de teren litigioasă ori că este exceptată de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi că, din motive independente de voinţa sa, nu a putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, se constată că aceasta nu are deschisă calea acţiunii în revendicare potrivit legii referitoare la expropriere.

În contextul reţinut mai sus şi cum acţiunea a fost formulată în anul 2009, iar în susţinere s-au invocat dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, sunt pe deplin aplicabile în speţă Deciziile în interesul legii nr. 53/2007 şi nr. 33/2008, care acoperă orice preluare între martie 1945 şi decembrie 1989.

Potrivit primei decizii, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin cea de-a doua decizie s-a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, în sensul că: concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În aplicarea ultimei decizii, Legea nr. 10/2001 este lege specială faţă de dreptul comun şi se aplică cu prioritate, iar prin cererea de recurs s-a insistat asupra inaplicabilităţii acestei legi, neformulându-se apărări care să justifice înlăturarea dispoziţiilor acestei legi şi prioritatea aplicării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, urmare a unor neconcordanţe dintre acestea.

Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei, nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul sau ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să poată fi valorificat pe calea dreptului comun, conform Legii nr. 33/1994. În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate - fie pentru ca reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuşi dreptul de a i se recunoaşte un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a acestui drept - nu se poate reţine că, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, instanţa a lipsit-o pe reclamanta de proprietatea sa. De altfel, în cauza Poenaru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nicio speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.A. împotriva Deciziei nr. 653 A din data de 24 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6110/2012. Civil. Despăgubiri Legea...  ICCJ. Decizia nr. 6136/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6111/2012. Civil. Expropriere. Recurs