ICCJ. Decizia nr. 6143/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6143/2012
Dosar nr. 6856/2/2011
Şedinţa publică din 10 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 19 decembrie 2008, reclamantul M.V. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate că este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, str. I., colţ cu Calea G., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 225 mp şi construcţie formată din subsol, parter, etaj, mansardă şi pod.
Motivându-şi acţiunea, reclamantul a susţinut că imobilul menţionat în petitul acţiunii a fost proprietatea autorilor săi, fiind dobândit de aceştia prin actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 4173/1884 şi sub nr. 4451/1890 şi a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului prin naţionalizare.
Reclamantul a arătat că imobilul a mai făcut obiectul unei acţiuni soluţionată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 17653/1998, acţiune prin care defuncta M.K.N. a solicitat să se constate că este proprietara imobilului situat în str. I. Instanţa a admis această cerere, în parte, numai cu privire la imobilul situat la numărul 14, fără să se pronunţe asupra imobilului situat la numărul 16, ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 373 din 16 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu la termenul de judecată din 09 martie 2009 şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamant, în baza dreptului comun, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele ce intră sub incidenţa acestei legi pot fi restituite persoanelor îndreptăţite, în natură sau prin echivalent, numai în condiţiile reglementate de acest act normativ special, nu şi pe calea dreptului comun.
Această interpretare a fost desprinsă de instanţa de fond atât din principiul de drept potrivit căruia legea specială se aplică cu prioritate faţă de legea generală, cât şi din Deciziile nr. 53/2007 şi nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.
În consecinţă, reţinând şi faptul că reclamantul nu invocă, prin acţiune, motive independente de voinţa sa care să-l fi împiedicat să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, sau existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecţia Convenţiei, instanţa de fond a apreciat că se impune respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel s-a susţinut că instanţa de fond a greşit atunci când a respins acţiunea de revendicare întemeiată pe dreptul comun, ca inadmisibilă, pentru neparcurgerea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care, din probele administrate rezulta că reclamantul este moştenitor al defunctului M.N. din anul 2005, dată la care termenul prevăzut de această lege specială pentru formularea notificărilor era deja expirat.
În opinia apelantului, dreptul său de proprietate s-a născut la data de 04 iulie 2002, când putea depune notificare conform certificatului de moştenitor testamentar nr. 71 din 04 iulie 2002.
S-a mai susţinut de apelant că prin respingerea acţiunii sale ca inadmisibilă i-a fost încălcat în mod grav dreptul de acces la instanţă şi dreptul la un proces echitabil.
Prin Decizia civilă nr. 153 A din 02 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa instanţei de fond şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acesta rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În condiţiile în care art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede obligaţia statelor membre de a se conforma hotărârilor definitive ale curţii, instanţa de apel a apreciat că se impune înlăturarea problemelor de drept dezlegate prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi aplicarea în cauză a normelor internaţionale.
În fond, după desfiinţare cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub acelaşi număr unic de dosar, iar prin Sentinţa civilă nr. 1115 din 06 iunie 2011 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea formulată de reclamant ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în rejudecare că prin actul de donaţie autentificat sub nr. 6880 din 15 aprilie 1914, numita E.E.D. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Calea G., compus din teren în suprafaţă de 414 mp şi casă cu parter, etaj şi mansardă.
Din adresa nr. 26250/7421/1999 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti rezultă că imobilul pentru care s-a folosit numărul 91 pe Calea G. este situat în prezent la numărul 16 pe str. I., fiind înscris în evidenţe cu o suprafaţă de 327 mp, diferenţa de 180 mp regăsindu-se în imobilul ce poartă în prezent numărul 14 pe str. I.
În continuare s-a reţinut că în baza testamentului din 30 decembrie 1942 şi a Jurnalului nr. 14711 din 11 august 1947 întocmit de Tribunalul Ilfov, secţia I, D.D. a moştenit de la E.E.D. imobilele situate în Bucureşti, str. I. şi Calea G. După defunctul D.D. a rămas ca moştenitoare K.E., iar în urma decesului acesteia a rămas ca succesor K.V., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 14/1998. După decesul lui K.V. a rămas ca unică succesoare M.K.N., iar după aceasta din urmă a rămas ca unic moştenitor M.N., succedat la rândul său de M.O. şi reclamantul M.V., astfel cum rezultă din certificatele de moştenitor nr. 92/1989 şi nr. 75/2005.
S-a mai reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 7306 din 11 mai 1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a admis acţiunea reclamantei M.K.N. în contradictoriu cu C.G.M.B. şi SC R.V. SA, s-a constatat că reclamanta este proprietara imobilului format din teren în suprafaţă de 405 mp şi construcţie, cu excepţia camerei, bucătăriei şi vestibulului vândute familiei P., aflate la parterul imobilului şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str. I., colţ cu Calea G. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2387 din 22 noiembrie 1999, numita M.K.N. a vândut soţilor S.N. şi S.E.I. imobilul din Bucureşti, str. I., colţ cu Calea G., sector 1, formată din teren în suprafaţă de 225 mp din suprafaţa totală de 405 mp şi construcţia existentă pe acesta, cu menţiunea expresă potrivit căreia imobilul înstrăinat a fost obţinut prin Sentinţa civilă nr. 7306 din 11 mai 1999. În cuprinsul actului s-a mai menţionat că anterior trecerii în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 2834, imobilul identificat ca fiind situat în Calea G., colţ cu str. I. era proprietatea lui D.D., care-l dobândise prin moştenire de la E.E.D. în baza testamentului din 30 decembrie 1942, care, la rândul său, îl dobândise prin donaţia autentificată sub nr. 6880/1914.
Constatând că prin adresele comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţa Proprietăţii rezultă că imobilul revendicat prin acţiunea de faţă a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, la poziţia 2384, de la D.D., instanţa a apreciat, faţă de hotărârea judecătorească şi actul de vânzare-cumpărare menţionate anterior, că pârâtul nu se mai află în posesia imobilului revendicat, situaţie în care se impune respingerea acţiunii pentru lipsă calitate procesuală pasivă.
Susţinerea reclamantului în sensul că imobilul restituit prin Sentinţa civilă nr. 7306 din 11 mai 1999 figurează la nr. 14, iar cel revendicat prin acţiunea de faţă ar fi situat la nr. 16, a fost respinsă de instanţa de fond cu motivarea că, potrivit probelor administrate, imobilul a purtat mai multe numere poştale, figurând la nr. 14 şi apoi la nr. 16 pe str. I., motiv pentru care în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare s-a simţit nevoia menţionării exprese a faptului că imobilul înstrăinat face parte din imobilul restituit prin această hotărâre judecătorească.
Şi împotriva acestei sentinţe pronunţată de instanţa de fond în rejudecare a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a greşit atunci când a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, deşi această pârâtă nu a invocat prin întâmpinare sau verbal o astfel de excepţie, considerând, faţă de situaţia juridică a imobilului revendicat prin acţiune, că poate sta în proces în calitate de pârâtă.
În continuare recurentul a susţinut că legitimarea procesuală pasivă a pârâtei rezultă din probele administrate în cauză, iar faptul că soţii S.N. şi S.E.I. ocupă în prezent acest imobil nu înseamnă că Primăria Municipiului Bucureşti nu poate fi chemată în judecată, în calitate de pârâtă, pentru revendicarea imobilului naţionalizat.
A mai susţinut că prin Sentinţa civilă nr. 7306 din 15 mai 1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, M.K.N. a obţinut deplina proprietate şi posesie asupra imobilului situat în str. I., colţ cu Calea G., care nu are nicio legătură cu imobilul revendicat prin prezenta cerere de chemare în judecată, situat în str. I., colţ cu Calea G.
Deşi expertizele efectuate în cauză fac distincţie clară între cele două imobile, situate la numere poştale diferite, instanţa de fond nu ţine seama de concluziile acestora, reţinând în mod eronat că este vorba de unul şi acelaşi imobil.
Recurentul a mai susţinut că prin actul de vânzare-cumpărare reţinut în considerentele sentinţei instanţei de fond, M.K.N. a vândut o parte din imobilul ce-i fusese restituit prin sentinţa civilă menţionată mai sus, imobil care era însă situat la nr. 14 şi nu la nr. 16.
În opinia recurentului, prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a încălcat şi Decizia civilă nr. 153 A din 02 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti care, desfiinţând sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal, trimitea cauza pentru rejudecare cu obligaţia acestei instanţe de a analiza cererea de revendicare prin compararea titlurilor părţilor.
În finalul motivelor de recurs, recurentul a susţinut că nu a avut cunoştinţă despre contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu familia S., iar instanţa, în virtutea rolului său activ, trebuia să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a acestora şi nu să respingă acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
La termenul de judecată din 14 noiembrie 2011, Curtea a calificat calea de atac exercitată de reclamant ca fiind apel şi nu recurs, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.
Prin Decizia civilă nr. 796A din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi, reţinând următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la data de 26 ianuarie 2009, reclamantul revendică de la pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General imobilul situat în Bucureşti, str. I., colţ cu Calea G., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 225 mp şi construcţie formată din subsol, parter, etaj, mansardă şi pod.
Din probele administrate, instanţa de fond a reţinut că imobilul revendicat prin acţiune a fost proprietatea autoarei reclamantului E.D., în baza donaţiei autentificate sub nr. 6880 din 15 aprilie 1914, era situat la adresa din Calea G., iar în prezent se identifică, în parte cu imobilul din str. I. (327 mp şi construcţie) şi în parte cu imobilul situat în str. I. (180 mp şi construcţie).
Prin Sentinţa civilă nr. 7306 din 11 mai 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul civil nr. 17653/1998, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost obligat să lase reclamantei M.K.N. (autoarea apelantului reclamant, conform certificatelor de moştenitor nr. 71/2002 şi nr. 75/2005) imobilul situat în Bucureşti, str. I., mai puţin partea din imobil înstrăinată familiei P.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2387 din 22 noiembrie 1999 autoarea reclamantului a înstrăinat numiţilor S.N. şi S.E.I. imobilul situat în Bucureşti, str. I., colţ cu Calea G., sector 1, format din teren în suprafaţă de 225 mp din suprafaţa totală de 405 mp şi construcţia existentă pe acesta, în suprafaţă de 619,63 mp, compusă din subsol, parter, etaj 1 şi pod.
Deşi imobilul înstrăinat prin acest act era identificat ca fiind situat în str. I., iar autoarei reclamantului îi fusese restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă imobilul situat în str. I., din menţiunile actului de vânzare-cumpărare referitoare la titlul de proprietate al vânzătoarei, rezultă că înstrăinarea a vizat de fapt imobilul restituit acesteia prin Sentinţa civilă nr. 7306 din 11 mai 1999, imobil care "anterior trecerii în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 era identificat ca fiind situat în Bucureşti, Calea G., str. I. (...) era proprietatea lui E.D.".
În raport de aceste probatorii, instanţa de fond a apreciat, în mod legal, că imobilul revendicat prin acţiune nu se mai află în patrimoniul Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea pentru lipsa legitimării procesuale pasive a acestui pârât.
Lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General era o excepţie absolută, ce putea fi invocată de părţi sau de instanţă, din oficiu, oricând, aspectul invocat de reclamant în apel, prin care se susţine că excepţia nu fusese invocată de pârât prin întâmpinare sau verbal, fiind lipsit de relevanţă juridică în cauză.
Acţiunea în revendicare este acea cerere prin care proprietarul neposesor al bunului imobil tinde să obţină posesia imobilului de la posesorul neproprietar, situaţie în care şi critica reclamantului prin care se susţine că putea chema în judecată Municipiul Bucureşti, chiar dacă imobilul este ocupat de familia S., a fost respinsă ca neîntemeiată.
Faptul că pârâtul nu a avut cunoştinţă de actul de vânzare-cumpărare prin care autoarea sa a înstrăinat imobilul, invocat în apel, nu poate duce la schimbarea sentinţei instanţei de fond, atâta timp cât dreptul de proprietate dobândit de familia S., prin acest act, a fost înscris în CF, astfel cum rezultă din încheierea din 28 decembrie 2000 emisă de Biroul de Carte Funciară al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, iar cu minime diligenţe, reclamantul ar fi putut lua cunoştinţă de existenţa acestuia.
Cum nimeni nu-şi poate invoca propria culpă pentru recunoaşterea unui drept, nici reclamantul nu poate invoca lipsa oricăror diligenţe făcute anterior formulării acţiunii în vederea aflării situaţiei juridică a imobilului pe care intenţiona să-l revendice în instanţă pentru a justifica lipsa legitimării pasive a pârâtului chemat în judecată.
S-a mai susţinut că instanţa de fond a greşit atunci când a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2387 din 22 noiembrie 1999, deoarece acest act privea imobilul situat în str. I., iar prin acţiune se revendica imobilul situat în str. I.
Astfel cum s-a arătat deja, deşi actul de vânzare-cumpărare dovedeşte înstrăinarea de către autoarea reclamantului a imobilului situat la nr. 16, din menţiunile exprese făcute în cuprinsul actului rezultă că imobilul înstrăinat era cel restituit vânzătoarei prin Sentinţa civilă nr. 7306 din 11 mai 1999, situat conform hotărârii la nr. 14.
Mai mult de atât, în act se menţionează expres faptul că imobilul înstrăinat numiţilor S.N. şi S.E.I. este cel care fusese anterior trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar la data naţionalizării era identificat ca fiind situat în Bucureşti, Calea G. colţ cu str. I. (...) fost proprietatea lui E.D.
Aceeaşi situaţie de drept este susţinută şi de raportul de expertiză efectuat în cauză, precum şi de adresa din 04 ianuarie 2011 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, din care rezultă că prin Sentinţa civilă nr. 7306/1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a restituit autoarei reclamantului, M.K.N., imobilul situat în str. I., mai puţin partea înstrăinată familiei P.
Acţiunea formulată de reclamant a parcurs un prim ciclu procesual în care instanţele de judecată, prin Sentinţa civilă nr. 373 din 16 martie 2009 şi Decizia civilă nr. 153A din 02 martie 2010, au dezlegat, cu putere obligatorie pentru instanţa de rejudecare, admisibilitatea cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi la procedura specială de restituire prevăzută de această lege.
Desfiinţarea sentinţei instanţei de fond, prin care acţiunea reclamantului fusese respinsă ca inadmisibilă şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, nu obliga însă instanţa de rejudecare la soluţionarea pe fond a cauzei, fără verificarea celorlalte condiţii, de formă şi de fond, cerute de lege pentru o astfel de soluţionare.
Legea prevede caracterul obligatoriu al problemelor de drept dezlegate de instanţă prin hotărârile pronunţate în cauză în primul ciclu procesual, iar din cuprinsul acestor hotărâri rezultă că problema legitimării procesuale pasive a pârâtului nu fusese dezlegată anterior, situaţie în care putea fi invocată, din oficiu, în rejudecare.
În finalul motivelor de apel se invocă de apelant lipsa rolului activ al judecătorului fondului, argumentată prin faptul că nu ar fi pus în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză, în calitate de pârâţi, a persoanelor fizice care figurau în actul de vânzare-cumpărare în calitate de cumpărători, soluţia legală fiind, în opinia sa, substituirea pârâtului chemat iniţial în judecată cu aceste persoane.
Şi această critică s-a reţinut ca nefondată, în raport de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, de faza procesuală în care se afla cauza la data invocării excepţiei şi la data la care a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare prin care autoarea apelantului reclamant a înstrăinat imobilul.
Principiul disponibilităţii dă dreptul reclamantului să dispună de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În consecinţă, obiectul cererii de chemare în judecată şi persoanele chemate în judecată se stabilesc de reclamant, iar instanţa de judecată nu poate nesocoti cadrul procesual astfel stabilit prin introducerea în cauză, din oficiu, şi a altor persoane, astfel cum se sugerează de reclamant.
Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată putea fi modificată de reclamant, inclusiv prin indicarea altor pârâţi, doar în condiţiile art. 132 C. proc. civ., până la prima zi de înfăţişare, termen care fusese depăşit în cauză la data soluţionării excepţiei, când cauza se afla în rejudecare.
Mai mult de atât, reclamantul nu a formulat o astfel de cerere, nici în scris şi nici verbal, iar actul de vânzare-cumpărare fusese încheiat la data de 22 noiembrie 1999, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, situaţie în care nu se poate vorbi de o substituire a pârâtului chemat în judecată.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul M.V., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., a susţinut că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea legii, întrucât, nesocotind probele administrate în cauză, a stabilit greşit că imobilul în litigiu nu se mai află în patrimoniul municipiului Bucureşti şi astfel acesta nu ar mai avea legitimare procesuală.
A învederat astfel că prin sentinţa (jurnal) nr. 14711/1947 antecesoarea sa, D.E., a lăsat ca legatar testamentar pe D.D. (nepotul soţului sau E.D.) asupra întregii sale averi, printre care şi două imobile delimitate:
- un imobil situat în Bucureşti, str. H. (construcţie şi teren), cu situaţie juridică distinctă;
- un imobil (construcţie şi teren) situat în Bucureşti, Calea G., moştenit de la soţul său, E.D., prin actul de donaţie nr. 6880/1914, imobil înscris în cartea funciară conform procesului-verbal nr. 60328/1940.
Cele două imobile au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, care, la poziţie nr. 2348 din anexa la decret, indică distinct cele două imobile, respectiv din str. I. şi unul din Calea G.
Cu adresa nr. 818859/2009, Primăria municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală a comunicat faptul că imobilul situat la adresa din Bucureşti, str. I., a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 pe adresa Calea G. Rezultă din acest înscris că imobilul din str. I. este unul şi acelaşi cu cel din Calea G., imobil ce nu a fost retrocedat până în prezent proprietarilor de drept şi care se află în proprietatea statului.
Deşi antecesoarea sa a solicitat retrocedarea celor două imobile, prin Sentinţa nr. 7306/1999 a Judecătoriei sector 1 s-a retrocedat doar imobilul din str. I., imobil ce a fost înstrăinat prin actul autentificat sub nr. 2388/1999.
Analiza documentelor menţionate relevă indubitabil că imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, str. I. aparţine Primăriei municipiului Bucureşti, context în care cererea de revendicare a acestui bun, în contradictoriu cu instituţia menţionată, a fost formulată în contradictoriu cu persoana ce are legitimare procesuală pasivă în cauză.
Pârâta nu a făcut dovada contrară ci, dimpotrivă, din actele dosarului rezultă că imobilul restituit este cel din str. I., iar nu cel solicitat în cauză, care a fost preluat de stat şi neretrocedat, context în care se vădeşte ca lipsită de suport probator concluzia instanţei în sensul că nu ar fi întreprins diligenţe în scopul determinării situaţiei juridice a imobilului. Dimpotrivă, probaţiunea cauzei, inclusiv expertizele judiciare, au relevat existenţa a două imobile distincte, stare de fapt ce nu a fost reţinută de cele două instanţe, care, contrar celor rezultate din probe, au stabilit, eronat, că ar fi vorba de acelaşi imobil.
Cât priveşte necesitatea introducerii în cauză, în calitate de pârâţi, a persoanelor fizice ce figurau în actul de vânzare-cumpărare, a învederat că numai la finalul judecaţii a avut cunoştinţă de această împrejurare, moment procesual care, în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ., nu-i mai permitea modificarea cererii sub aspectul cadrului procesual, astfel cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată.
În virtutea rolului activ, judecătorul fondului ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză, în calitate de pârâţi, a persoanelor fizice ce au figurat în actul de vânzare-cumpărare, numai astfel putându-se realiza compararea titlurilor exhibate de părţi şi stabilirea preferabilităţii acestora (aspect ce a fost învederat instanţei, care a omis să se pronunţe asupra sa).
Nu i se poate astfel imputa presupusa nedeterminare a cadrului procesual corespunzător situaţiei concrete din cauza dedusă judecăţii care, la data formulării cererii era cea rezultată din cererea de chemare în judecată, modificările intervenite în cursul procedurii fiind nesocotite de instanţa de judecată.
A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi, constatând că primăria are calitate procesuală pasivă, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru evocarea fondului litigiului.
Recursul nu este fondat.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul M.V. a solicitat obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti să-i restituie imobilul situat în Bucureşti, str. I., colţ cu Calea G., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 225 mp şi construcţie formată din subsol, parter, etaj, mansardă şi pod. În acţiune, reclamantul a relevat împrejurarea că imobilul solicitat este distinct de cel restituit numitei M.K.N. prin Sentinţa civilă nr. 17653/1998 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti şi Dispoziţia nr. 1137/1999 a Primarului General, care se afla situat la nr. 14 de la aceeaşi adresă.
În legătură cu acest aspect este de menţionat că, într-adevăr, atât hotărârea judecătorească indicată cât şi dispoziţia fac trimitere la imobilul din str. I. colţ cu Calea G., însă, atât din actul de vânzare-cumpărare încheiat de persoana căreia i s-a restituit imobilul cât şi din expertizele administrate în cauză, rezultă că imobilul de la nr. 16, solicitat în cauză, a făcut obiectul restituirii şi, consecutiv, al înstrăinării către actualii deţinători.
Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2387/1999 se face menţiunea că obiectul transmisiunii îl constituie imobilul situat în Bucureşti, str. I., colţ cu Calea G., sector 1, imobil pe care transmiţătoarea l-a dobândit în baza Sentinţei civile nr. 7306/1999 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti şi a Dispoziţiei nr. 1137/1999 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti.
Aspectul menţionat, respectiv deţinerea bunului de numiţii S., cumpărătorii bunului solicitat în prezenta procedură în baza actului de transmisiune evocat, îi era, opus susţinerilor reclamantului, cunoscut acestuia încă din anul 2006 când a promovat o acţiune în revendicare a aceluiaşi imobil şi în contradictoriu cu actualii proprietari (Dosar nr. 42831/2006 al Tribunalului Bucureşti, în care a intervenit perimarea), context în care nu poate fi primită apărarea în sensul necunoaşterii împrejurării menţionate, care oricum era mult anterioară declanşării prezentului litigiu.
Dat fiind că legitimarea procesuală se raportează atât la dreptul de a reclama în justiţie, dar şi la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de învestire al instanţei şi cum, în raportul juridic dedus judecăţii, astfel cum legal au reţinut cele două instanţe, pârâta chemată în judecată, primăria localităţii nu-şi justifică legitimarea procesuală, ea nemaifiind deţinătoarea bunului revendicat, legal a fost respinsă acţiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu această pârâtă.
Instanţa nu avea abilitarea legală că, depăşind limitele de învestire prin cererea de chemare în judecată, să procedeze la introducerea în cauză a actualilor deţinători ai bunului, întrucât în cauză nu a operat o transmisiune legală a calităţii procesuale pentru a se putea proceda în acest sens şi niciuna convenţională (în cursul procedurii), aceasta din urmă intervenind mult anterior declanşării prezentei cauze.
Ca urmare, faţă de cele ce preced şi constatând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii, nefiind astfel incident motivul de recurs invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312(1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva Deciziei nr. 796A din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6136/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6147/2012. Civil → |
|---|
