ICCJ. Decizia nr. 6147/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6147/2012
Dosar nr. 4774/108/2010
Şedinţa publică din 10 octombrie 2012
Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 3 august 2010, reclamanţii A.C. şi P.K. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care au fost supuşi; obligarea pârâtului la plata către reclamanta A.C. a sumei de 10.000 euro pentru prejudiciul suferit prin deportarea ei în lagărul din Cistacova, în perioada 31 decembrie 1946 - 28 septembrie 1949; obligarea pârâtului la plata către reclamantul P.K. a sumei de 8.000 euro pentru prejudiciul suferit prin deportarea lui în lagărul din Cistacova, în perioada 11 iulie 1949 - 28 septembrie 1949, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, s-a arătat că deportarea în masă a etnicilor germani în Uniunea Sovietică în scopul prestării de muncă forţată neplătită, nu este în esenţă cu absolut nimic diferit de ceea ce practicaseră naziştii între 1933 şi 1945 cu milioane de oameni de naţionalităţi diferite. Deportarea etnicilor germani în URSS a încălcat dreptul internaţional şi a fost o crimă de război.
În data de 15 ianuarie 1945, părinţii reclamanţilor P.I. şi P.E. au fost ridicaţi de la domiciliul lor şi adunaţi în căminuri amenajate în mod special pentru ţinerea lor până la ridicarea completă a tuturor. Apoi au fost deportaţi în URSS în lagărul de muncă Cistacova.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 112 C. proc. civ., art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin precizarea depusă în şedinţa publică din 18 noiembrie 2010, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 35.000 euro şi a sumei de 10.000 euro în favoarea reclamantului.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a solicitat, în principal, respingerea acţiunii pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, iar, în subsidiar, în cazul admiterii acţiunii, reducerea cuantumului despăgubirilor solicitate.
Prin Sentinţa civilă nr. 787 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamanţilor A.C. şi P.K., împotriva pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că este considerată condamnare cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. De asemenea, conform art. 3 din acelaşi act normativ, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre acte normative enumerate de textul legii şi care au fost adoptate începând cu anul 1950. Conform art. 4 alin. (2) rap. la alin. (3) din Legea nr. 221/2009, sunt îndreptăţite la despăgubiri şi persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, pronunţate însă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acest context, oricât de evident este caracterul inuman al măsurilor de deportare a unor persoane într-un alt stat, împotriva voinţei lor, pentru a fi supuse la munci forţate, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei în cauză, nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse unor condamnări ori măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar după decesul acestora, pe soţul ori descendenţii până la gradul al II-lea a persoanelor persecutate politic în această perioadă expres indicată de lege.
Conform art. 1 alin. (5) din Constituţie, în România "respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", iar potrivit art. 124 din legea fundamentală, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Respectarea de către instanţe şi de către judecători a legii, aşa cum este ea adoptată de Parlament, este o garanţie a funcţionării separaţiei puterilor în stat, consacrată de art. 1 alin. (4) din Constituţie.
Aşa fiind, în condiţiile în care situaţia reclamanţilor nu se grefează pe situaţiile reglementate de Legea nr. 221/2009, o interpretare extensivă a dispoziţiilor acestui act normativ, ar constitui o încălcare a principiilor constituţionale sus-enumerate, deoarece legea nu conferă dreptul la despăgubiri pentru măsuri cu caracter politic dispuse anterior datei de 6 martie 1945.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termen legal, reclamanţii A.C.P. şi P.K., solicitând schimbarea ei în tot şi admiterea acţiunii precizate.
În motivarea apelului, s-a arătat faptul că, prima instanţă, în mod eronat a reţinut argumentul pârâtei în sensul că, din moment ce nu au fost deportaţi în URSS în perioada 06 martie 1945 - iulie 1948, nu s-ar circumscrie prevederilor Legii nr. 221/2009, care au în vedere doar condamnări şi măsuri administrative cu caracter politic aplicate persoanelor începând cu data de 06 martie 1945, concluzie care nu poate avea decât un caracter profund discriminatoriu.
În susţinerea caracterului discriminatoriu al interpretării date de către pârât, interpretare îmbrăţişată în cele din urmă de prima instanţă, au înţeles să invoce prevederile art. 14 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care arată în mod expres că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată în special, pe sex, rasă, culoare limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în paragraful 1."
Prin întâmpinarea formulată în cauză, instituţia pârâtă a solicitat respingerea apelului reclamanţilor, ca nefondat, raportat şi la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1354 din 20 octombrie 2010, conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reiterându-se excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, întrucât aceştia nu sunt îndreptăţiţi a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 577 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanţi, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Chiar dacă părinţii reclamanţilor au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internaţi într-o unitate de muncă forţată din URSS cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, loc unde s-au născut reclamanţii, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil URSS şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în URSS a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia URSS, cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în URSS a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în URSS a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Prin urmare, Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în URSS a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în URSS le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancţiunile cu caracter politic, iar părinţii reclamanţilor, precum şi reclamanţii personal nu se încadrează în cerinţele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât aceştia au fost deportaţi în URSS anterior datei de 6 martie 1945.
Pentru că situaţia în care s-au aflat reclamanţii şi părinţii acestora nu îi califică pe aceştia la acordarea despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile speciale şi limitative ale Legii nr. 221/2009, acţiunea lor nu putea fi admisă în temeiul acestei legi.
În ceea ce priveşte caracterul discriminatoriu al Legii nr. 221/2009, invocat de către apelanţi, acesta nu poate fi reţinut pentru că nu există niciun text de lege (intern sau internaţional) care să prevadă obligaţia Statului de a repara prin acelaşi act normativ toate măsurile abuzive săvârşite de-a lungul timpului pe teritoriul său. Este la latitudinea legiuitorului naţional să stabilească limitele de aplicare ale unui act normativ, cu atât mai mult cu cât acesta este derogatoriu de la dreptul comun în materia răspunderii delictuale a Statului (art. 998 - 999 C. civ.), iar, în plus, pentru situaţia persoanelor deportate pe teritoriul URSS pentru munca de reconstrucţie, există deja un act normativ reparatoriu, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanţii P.K. şi A.C. au declarat recurs, indicând în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurs care a fost continuat de moştenitorii A.I. şi A.E.
În motivarea recursului, reclamanţii, au susţinut în esenţă că instanţa de apel a perseverat în eroarea reţinută de instanţa de fond, în sensul că, situaţia lor nu se circumscrie prevederilor Legii nr. 221/2009, concluzie care are un profund caracter discriminatoriu.
Analizând recursul, în raport de temeiul de drept invocat şi criticile dezvoltate, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost indicat numai formal de deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acesta le reglementează.
Criticile formulate prin motivele de recurs se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 221/2009, însă, acestea nu sunt fondate.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Măsura administrativă cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menţionate la lit. a - f.
Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de autorii reclamanţilor le-a creat prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii lor ulterioare, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, or, în speţă, situaţia autorilor reclamanţilor nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Măsura deportării în URSS a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv, de către autorităţile sovietice de ocupaţie, date fiind competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17 - 45 ani şi femei de 18 - 30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
În speţă, corect s-a stabilit că nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în URSS a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.
Părinţii reclamanţilor au fost deportaţi pentru simplul fapt al naşterii lor într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor nu este fondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.K. şi A.C., continuat de moştenitorii A.I. şi A.E., împotriva Deciziei nr. 577 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6143/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6176/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
