ICCJ. Decizia nr. 6176/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6176/2012
Dosar nr. 29653/3/2008
Şedinţa publică din 10 octombrie 2012
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 4 august 2008, reclamantul N.Ş. a chemat în judecată pe pârâţii V.L.C., T.C., Primăria Comunei Mogoşoaia, Oficiul Naţional de cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, solicitând instanţei să constate că pârâtul V.L. răspunde către reclamant pentru evicţiune, în conformitate cu art. 1337 C. civ., că toţi pârâţii laolaltă angajează răspunderea civil delictuală în baza art. 998, 999 C. civ., reprezentând prejudiciul cauzat şi beneficiul nerealizat, în sumă de 9000 euro, reprezentând preţul vânzării şi beneficiul nerealizat reprezentat de preţul actual al imobilului, pe care intenţionează să îl valorifice prin vânzarea imobilului reprezentat de suma de 4.500.000 euro (500 euro/mp).
În motivare, reclamantul a arătat că, la data de 12 noiembrie 2004, a cumpărat de la numitul V.L.C., în calitate de vânzător, imobilul în suprafaţă de 9000 mp având număr cadastral 1984, situat în comuna Mogoşoaia, tarlaua 605, jud. Ilfov prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 5700 de Biroul Notarului Public V.G. şi R.G., reclamantul, în calitate de cumpărător, plătind un preţ de 9000 euro, dreptul de proprietate fiind înscris la Cartea Funciară la nr. 1421 din 06 decembrie 2004 prin încheierea nr. 24401 a Judecătoriei Buftea.
Reclamantul a arătat că, la data de 14 martie 2008, dorind să vândă terenul ce formează obiectul prezentului litigiu, a solicitat un extras de informare de la cartea funciară, ocazie cu care a aflat că pe terenul în speţă se mai făcuse o înscriere de carte funciară, având un alt număr cadastral şi anume 123, iar la data de 4 octombrie 1995 T.C. a cumpărat de la N.M. şi M.N. suprafaţa de 9000 mp ce face obiectul prezentului litigiu prin act încheiat în formă autentică.
În anul 1997 T.C. şi C.T. vând această suprafaţă de teren către cumpărătorul G.A. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3021 de către Biroul Notarului Public T.G.B.
La 20 ianuarie 1998, G.A. introduce în capitalul social suprafaţa de teren cumpărată anterior, la firma ce poartă denumirea SC D.P. SRL, printr-un act adiţional autentificat sub nr. 319 de Biroul Notarului Public M.P.
Ulterior, la data de 23 decembrie 1999, G.A. în calitate de reprezentant al Firmei D.P. SRL, vinde aceeaşi suprafaţă de teren de 9000 mp firmei SC M. SA, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140 de Biroul Notarului Public I.L.D.
La data de 5 februarie 2002, între SC M. SA, în calitate de vânzătoare, şi SC M. SA, în calitate de cumpărătoare, se încheie un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul, autentificat sub nr. 198 de Biroul Notarului Public Ş.D.B., iar la data de 21 septembrie 2004 T.C. vinde către V.L.C. aceeaşi suprafaţă de teren de 9000 mp, pe care o înstrăinase împreună cu soţia sa la 19 noiembrie 1997, declarând în fals că este necăsătorit prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la Biroul Notarului Public Z.S., aceleiaşi suprafeţe de teren îi atribuie un alt număr cadastral şi anume 1984. După 2 luni imobilul fiind vândut reclamantului de către V.L.C.
În contractul de vânzare-cumpărare încheiat între T.C. şi V.L.C. se face specificarea că, pentru vânzarea acestui teren, s-a emis de Primăria Mogoşoaia certificatul de urbanism nr. 423 din data de 12 august 2004, astfel încât reclamantul apreciază că şi Primăria Mogoşoaia răspunde faţă de acesta din punct de vedere delictual, participând la producerea prejudiciului pe care l-a suferit, eliberându-i lui T.C. un certificat de urbanism pentru vânzare, deşi în evidenţele acesteia figura cu exactitate că terenul fusese în proprietatea lui T.C., dar, la 19 noiembrie 1997, acesta îl înstrăinase şi astfel asupra acestui imobil s-au succedat diferiţi proprietari, toţi cunoscuţi de Primăria Mogoşoaia, astfel cum rezultă şi din adresa pe care aceasta a eliberat-o la data de 10 aprilie 2008.
De asemenea, apreciază că şi Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară se face răspunzător delictual faţă de reclamant, deoarece, la momentul cumpărării, prin act autentic imobilul, ce face obiectul litigiului, având un număr cadastral fals 1984, pentru terenul în speţă, această instituţie a stabilit anterior un alt număr cadastral şi anume MUR 123.
Mai arată reclamantul că a fost cumpărător de bună-credinţă şi a plătit un preţ pentru terenul, ce face obiectul prezentului litigiu.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998, 999, 1336, 1341 C. civ., art. 82 C. proc. civ.
La data de 3 martie 2009, reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a solicitat, în baza art. 998 şi 999 C. civ., obligarea în solidar a celor patru pârâţi la plata despăgubirilor în suma care va rezulta din expertiza dispusă în cauză, reprezentând prejudiciul, cauzat ca urmare a încheierii de către reclamant a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5700 din 12 noiembrie 2004 de către Biroul Notarului Public V.G. şi R.J., contract care a avut la bază înscrisuri care proveneau de la Primăria Comunei Mogoşoaia şi Oficiul Naţional de Cadastru şi Publicitate Imobiliară neconforme cu realitatea.
În subsidiar, s-a solicitat, ca în cazul în care se va considera că nu se poate angaja răspunderea civil delictuală, să se constate că există răspundere contractuală-evicţiune (art. 1337 C. civ.) şi obligarea pârâtului V.L. la plata despăgubiri lor către reclamant, în suma care va rezulta din valoarea terenului, ca urmare a expertizei dispuse în acest dosar.
Prin Sentinţa civilă nr. 1289 din 5 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins excepţiile, ca neîntemeiate, privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Comunei Mogoşoaia, Oficiul Naţional de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, s-au respins ca neîntemeiate atât cererea principală cât şi subsidiară formulate de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că trebuie considerat că are caracter principal cererea ce priveşte angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului V.L., caracterul subsidiar al cererii, având cererea ce are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor chemaţi în judecată.
Cu privire la acţiunea în răspundere civilă contractuală s-a reţinut că este neîntemeiată.
Astfel, s-a arătat că reclamantul a cumpărat de la numitul V.L.C., în calitate de vânzător, imobilul în suprafaţă de 9000 mp având număr cadastral 1984, situat în com. Mogoşoaia, tarlaua 605, jud. Ilfov, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5700 de Biroul Notarului Public V.G. şi R.G., reclamantul, în calitate de cumpărător, plătind un preţ de 9000 euro, dreptul de proprietate fiind înscris la Cartea Funciară la nr. 1421 din 06 decembrie 2004 prin încheierea nr. 24401 a Judecătoriei Buftea.
Anterior, la data de 4 octombrie 1995, T.C. a cumpărat de la N.M. şi M.N. Suprafaţa de 9000 mp, ce face obiectul prezentului litigiu, prin act încheiat în formă autentică, iar la data de 19 noiembrie 1997 T.C. şi C.T. vând această suprafaţă de teren lui G.A. tot prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3021 de Biroul Notarului Public T.G.B.
La data de 20 ianuarie 1998 G.A. introduce în capitalul social suprafaţa de teren cumpărată anterior, la firma ce poartă denumirea SC D.P. SRL, printr-un act adiţional autentificat sub nr. 319 de Biroul Notarului Public M.P.
Ulterior, la data de 23 decembrie 1999, G.A., în calitate de reprezentant al firmei D.P. SRL, vinde aceeaşi suprafaţă de teren de 9000 mp firmei SC M. SA prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140 de Biroul Notarului Public I.L.D.
La data de 5 februarie 2002 între SC M. SA, în calitate de vânzătoare, şi SC M. SA, în calitate de cumpărătoare, se încheie un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din prezenta speţă autentificat sub nr. 198 de Biroul Notarului Public Ş.D.B.
Deşi înstrăinase imobilul anterior prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3021 de Biroul Notarului Public T.G.B. la data de 20 ianuarie 1998 către cumpărătorul G.A., la data de 21 septembrie 2004 T.C. vinde lui V.L.C. aceeaşi suprafaţă de teren de 9000 mp, care poartă însă un alt număr cadastral.
Aşa cum s-a definit în doctrină, evicţiune înseamnă pierderea proprietăţii lucrului în total ori în parte sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, iar potrivit art. 1337 C. civ. vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut precum şi de sarcinile, care nu au fost declarate la încheierea contractului.
Aşa cum rezultă chiar din petitul acţiunii şi din susţinerile reprezentantului convenţional al reclamantului, reclamantul are posesia imobilului, posesie pe care a dobândit-o cu ocazia cumpărării terenului, de existenţa celuilalt titular al dreptului de proprietate asupra imobilului s-a aflat în anul 2008, deci la aproximativ 4 ani de la data cumpărării imobilului de către reclamant, perioada în care posesia imobilului nu a fost tulburată şi nu rezultă din probele administrate în cauză că acesta a pierdut posesia imobilului, că celălalt titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv SC M. SA l-a acţionat în justiţie şi că, deci, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ar fi pierdut posesia şi proprietatea într-un proces de revendicare.
S-a reţinut că pentru angajarea răspunderii civile contractuale, pe lângă condiţiile speciale, respectiv o tulburare de drept a reclamantului, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, cauza evicţiunii să nu fie cunoscută de către vânzător, necesitatea unei acţiuni în justiţie intentată de terţul proprietar împotriva cumpărătorului, nu este suficientă o simplă temere a cumpărătorului de a fi evins, atâta vreme cât acesta are posesia imobilului şi nu există vreo dovadă că ar fi fost tulburat în exercitarea acestei posesii, iar intenţia de înstrăinare a imobilului nu rezultă din obţinerea extrasului de informare eliberat de cartea funciară, extras de informare ce se poate obţine de către proprietar ori de câte ori acesta solicită.
S-a constatat că în materia răspunderii civile delictuale, pentru angajarea acestei răspunderi, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovatei celui ce a cauzat prejudiciul.
Referitor la această ultimă condiţie, existenţa vinovăţiei celui, care a cauzat prejudiciul, exprimă atitudinea subiectivă a celui ce a săvârşit fapta ilicită faţă de această faptă, iar în materie delictuală analiza vinovăţiei, a faptei ilicite, se face desigur prin raportare la autorul faptei ilicite, se analizează vinovăţia până la forma celei mai uşoare culpe în persoana pârâtului chemat în judecată, şi cum aceste condiţii trebuie să existe concomitent, astfel că dacă în persoana pârâtului nu se îndeplineşte vreuna din elementele obligatorii pentru angajarea răspunderii civile delictuale, acţiunea nu se respinge pentru lipsa calităţii procesuale pasive, ci ca netemeinică.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie ca în patrimoniul reclamantului să se fi produs un prejudiciu, care este întotdeauna rezultatul încălcării unui drept subiectiv civil, or în patrimoniul reclamantului nu s-a dovedit la data introducerii cererii de faţă, producerea unui prejudiciu patrimonial, întemeiat de reclamant pe intenţia de vânzare a imobilului şi pe imposibilitatea de achiziţionare a acestuia de către o terţă persoană.
În ce măsura dreptul de proprietate există fie în patrimoniul reclamantului, fie în patrimoniul celuilalt dobânditor al imobilului este o chestiune ce se poate lămuri pe calea acţiunii în revendicare.
Caracterul real al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, şi să fie actual, ori în patrimoniul reclamantului nu se poate vorbi la momentul de faţă de un prejudiciu actual, ci unul eventual, doar prejudiciul actual este cert, sau viitor, dar care este sigur că se va produce, ori în cauză nu se poate stabili care este atitudinea subiectivă a societăţii comerciale, care a cumpărat imobilul, vizavi de existenţa dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil şi aflat în patrimoniul reclamantului, pentru că de la momentul cumpărării terenului posesia imobilului nu a fost tulburată de către celălalt cumpărător.
Împotriva sentinţei, a declarat apel reclamantul N.Ş.
În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul a arătat că instanţa de fond nu a analizat deloc motivul pentru care reclamantul a solicitat să se constate angajarea răspunderii delictuale înaintea celei contractuale - faptele delictuale ale celor patru pârâţi existând înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 5700/2004.
Învederează că, prin cererea precizatoare a solicitat ca instanţa să constate că se impune răspunderea delictuală înaintea celei contractuale, întrucât faptele delictuale ale celor patru pârâţi au existat înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 5700/2004 şi, în consecinţă, răspunderea trebuie să fie de asemenea, delictuală, astfel încât dacă nu ar fi existat faptele delictuale nu s-ar fi născut răspunderea contractuală pentru evicţiune.
Pârâţii V.L.C. şi T.C., fără neglijenţa, imprudenţa sau greşeala pârâtelor Primăria comunei Mogoşoaia şi Oficiul Naţional de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, nu ar fi reuşit să producă nişte înscrisuri, care păreau că reprezintă realitatea, tocmai pentru că aceste înscrisuri proveneau de la instituţii ale statului.
Un alt motiv de apel se referă la împrejurarea că instanţa de fond a interpretat greşit actele deduse judecăţii.
Reclamantul a arătat că instanţa, din eroare, a reţinut că nu ar avea vreun prejudiciu şi ar justifica acest prejudiciu, numai în cazul în care ar intenta o acţiune în revendicare împotriva actualului proprietar şi ar pierde acel proces.
Este mai mult decât evident că la o analiză superficială a actelor se poate constata că o acţiune în revendicare ar fi neîntemeiată, având în vedere că actualul proprietar este primul în drept, a cumpărat cu acte autentice, bazate pe acte ce provin de la cele două pârâte persoane juridice necontestate de către acestea - respectiv - certificat fiscal, număr cadastral, etc. care din punctul de vedere al acestor pârâte sunt perfect legale.
În opinia sa, acţiunea în revendicare ar fi fost cu siguranţă respinsă, iar el ar fi fost privat de un proces echitabil, ar fi plătit nişte taxe de timbru inutile, întrucât acesta nu este primul în drept, numărul cadastral şi numărul de Carte Funciară eliberate de către ONCPI au fost declarate de către această pârâtă ca neexistând (deşi au fost eliberate de către această instituţie) - în consecinţă nici publicitatea vânzării-cumpărării a reclamantului nu este publică.
În mod greşit s-a înţeles că reclamantul posedă în fapt terenul ce face obiectul acestui litigiu, întrucât acest teren este situat în câmp, nu este construit nimic pe el şi de la momentul cumpărării, nu a fost folosit în niciun fel.
Reclamantul mai arată că singurul moment când a vrut să-şi folosească prerogativele de proprietar a fost momentul când a solicitat ONCPI Ilfov să-i elibereze un extras de carte funciară, când a aflat că legal nu deţine terenul în cauză.
Prejudiciul constă în faptul că a constatat după 4 ani de la cumpărarea unui teren, datorită actelor legale emise de către două instituţii publice, că, în realitate, nu a cumpărat nimic, ONCPI-ul comunicându-i-se că proprietatea asupra acelui teren nu exista, întrucât numărul cadastral şi numărul de Carte Funciară al altui cumpărător este valabil şi numărul cadastral şi numărul de Carte Funciară ale reclamantului nu existau în realitate, deşi au fost emise de către aceeaşi instituţie.
Precizează că prejudiciul se compune din valoarea actuală a terenului şi nu s-ar fi născut fără neglijenţa, imprudenţa sau greşeala pârâtelor Primăria Comunei Mogoşoaia şi Oficiul Naţional de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov în complicitate cu pârâţii persoane fizice.
De asemenea, arată că prejudiciul său este actual, reprezentând valoarea actuală a terenului şi în faţa terţilor şi a celor două pârâte instituţii ale statului.
Sentinţa civilă apelată a fost dată cu neobservarea formelor legale, iar în ce priveşte faptul că la termenul de judecată când trebuia să se administreze proba cu interogatoriu, pârâţii au lipsit nejustificat, la termenul la care au fost legal citaţi pentru a se prezenta în faţa instanţei şi a răspunde la interogatoriu - interogatoriile au fost depuse la dosarul cauzei şi reclamantul a solicitat instanţei ca în ce îi priveşte pe aceşti pârâţi să facă aplicarea art. 225 C. proc. civ.
Instanţa de judecată nu a făcut nici aplicarea art. 225 C. proc. civ., în raport cu această situaţie şi nici nu a arătat potrivit dispoziţiilor imperative cuprinse în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. motivele de drept pentru care s-a înlăturat aceasta cerere a reclamantului.
Instanţa de fond nu a arătat motivele de fapt şi de drept, pentru care a considerat că "are caracter principal cererea ce priveşte angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului V.L., caracterul subsidiar al cererii având cererea ce are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale.
De asemenea, reclamantul arată că nu au fost analizate deloc în concret aceste cereri, a fost exprimată doar o definiţie a răspunderii civile delictuale, neexistând o analiză care să vizeze motivele invocate de către reclamant.
Prin respingerea cererii reclamantului - pentru motivul că trebuie mai întâi să intenteze o acţiune în revendicare - i-a fost încălcat acestuia dreptul la un proces echitabil, ceea ce implică cu necesitate analizarea cererii sale, precum şi dreptul liberului acces la justiţie.
Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, în raport de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului apreciază că, nu a avut loc o examinare a cauzei, în mod echitabil.
Trimiţând reclamantul către o altă acţiune în justiţie - revendicarea - care la o analiză atentă a cauzei, în prezenta speţă nu ar avea câştig de cauză, acesta practic este trimis să facă nişte cheltuieli cu un proces care s-ar respinge, urmând să se întoarcă apoi la aceeaşi acţiune în despăgubiri.
Prin Decizia nr. 106 A din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
Analizând apelul declarat în raport de criticile formulate în cuprinsul motivelor de apel şi de dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi art. 296 din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
În drept, apelantul-reclamant a solicitat în principal angajarea răspunderii delictuale, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., în solidar a celor 4 pârâţi, respectiv T.C., V.L.C., Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov şi Primăria Comunei Mogoşoaia.
Apelantul-reclamant a invocat faptul că prejudiciul pe care doreşte să îl recupereze de la cei patru pârâţi constă în valoarea de circulaţie a terenului dobândit.
În subsidiar, a solicitat angajarea răspunderii contractuale pentru evicţiune a lui V.L.C. în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ., solicitând valoarea de circulaţie a terenului.
Critica cu privire la împrejurarea că prima instanţă a apreciat că, în principal, trebuie analizată răspunderea contractuală a vânzătorului V.L.C., pentru evicţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ., şi în subsidiar, răspunderea delictuală a celor 4 pârâţi este neîntemeiată.
Diferenţa dintre răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală şi ordinea în care trebuie invocată de către participanţii la procesul civil este determinată de noţiunea de culpă:
Dacă părţile încheie un contract, care prevede obligaţii ce decurg din înţelegerea părţilor, atunci în caz de neexecutare a obligaţiilor se aplică dispoziţiile art. 1082, 1085 şi art. 1086 C. civ., privind răspunderea debitorului, care nu şi-a executat obligaţia. Această răspundere este limitată numai la daunele care au fost prevăzute în limitele stipulaţiei contractului.
În schimb, dacă nu există convenţie, iar obligaţia de daune rezultă din săvârşirea unui delict, nu se mai aplică principiile consacrate în art. 1082, 1085 şi art. 1086 C. civ. în acest caz răspunderea debitorului este cârmuită de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., iar reparaţia trebuie să fie integrală, cuprinzând şi daunele neprevăzute sau indirecte.
Astfel, în cauza de faţă, este evident că există un raport contractual între apelantul-reclamant, în calitate de cumpărător, şi V.L.C., în calitate de vânzător.
În situaţia existenţei acestui raport contractual, neexecutarea obligaţiei contractuale - de a asigura liniştita posesie şi folosinţă a lucrului vândut - determină angajarea răspunderii contractuale în conformitate cu dispoziţiile art. 1082 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 1337 C. civ.
Acesta este motivul pentru care, ca şi instanţa de fond, s-a apreciat că este necesar să se analizeze în principal răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului, deoarece aceasta are prioritate, având în vedere că între părţi a intervenit un contract, care reprezintă legea părţilor, fiind obligatoriu între părţile contractante, în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ.
Cu privire la condiţiile angajării răspunderii contractuale pentru evicţiune a vânzătorului V.L.C., instanţa de apel reiterează susţinerile primei instanţe cu privire la condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a opera obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi anume: existenţa unei tulburări de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, cauza evicţiunii să nu fie cunoscută de către cumpărător şi evicţiunea să se producă, în sensul de a se consuma, anume să se realizeze pierderea proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.
În practica judiciară, s-a statuat că nu este suficientă o simplă temere a cumpărătorului de a fi evins sau o reclamaţie oarecare din partea terţului, ci este necesar ca evicţiunea să fie rezultatul unei acţiuni injustiţie.
Se constată că, în prezenta cauză, nu poate opera obligaţia de garanţie contra evicţiunii, deoarece aceasta nu este consumată întrucât terţul, respectiv SC M. SA nu l-a acţionat în judecată pe apelantul-reclamant, în cadrul unei acţiuni în revendicare, nu a îngrădit exercitarea de către N.Ş. a prerogativelor dreptului de proprietate, respectiv folosinţă şi posesie şi nu şi-a manifestat intenţia, prin niciun mijloc de a-l tulbura pe N.Ş.
Astfel, din probele administrate în cauză, nu s-a dovedit poziţia terţului, care ar putea invoca un drept de proprietate asupra terenului litigios.
Atitudinea manifestată de către terţ este esenţială pentru a opera obligaţia de garanţie contra evicţiunii în sarcina vânzătorului, deoarece atâta timp cât terţul nu invocă niciun drept asupra terenului, atunci evicţiunea, ca formă a răspunderii contractuale, nu îşi produce efectele.
Împrejurarea că terenul este în câmp şi este neîngrădit de către terţ confirmă susţinerea instanţei cu privire la împrejurarea că evicţiunea nu s-a produs.
Curtea constată, ca şi prima instanţă, că apelantul-reclamant nu şi-a manifestat intenţia de înstrăinare a imobilului, nedepunând niciun mijloc de probă în acest sens, respectiv un antecontract de vânzare-cumpărarea sau o ofertă de vânzare.
Din punct de vedere juridic, N.Ş. nu a pierdut proprietatea asupra terenului litigios, deoarece deţine un titlu de proprietate valabil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5700/2004, care nu a fost desfiinţat, nici ca efect al unei acţiuni în rezoluţiune, nici ca efect al admiterii unei acţiunii în revendicare.
Mai mult, acest titlu de proprietate exhibat de către apelantul-reclamant se poate consolida în anul 2014, ca efect al uzucapiunii de scurtă durată, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
Un alt aspect esenţial, este împrejurarea că apelantul-reclamant nu a renunţat la terenul dobândit, în favoarea societăţii SC M. SA nedovedind prin niciun mijloc de probă acest aspect, în conformitate cu dispoziţiile art 1169 C. civ.
Având în vedere considerentele expuse, instanţa de apel constată că nu se poate angaja răspunderea contractuală a vânzătorului, ca urmare a evicţiunii, atâta timp cât evicţiunea nu s-a consumat, iar cumpărătorul nu este tulburat prin nicio modalitatea în exercitarea prerogativelor posesiei şi folosinţei asupra terenului, iar din punct de vedere juridic deţine un titlu de proprietate, care se bucură de valabilitate, nefiind desfiinţat.
Cu privire la angajarea răspunderii civile delictuale întemeiate pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., privitoare la cei trei pârâţi (fără V.L.C., a cărui răspundere este contractuală), instanţa de apel a menţinut susţinerile primei instanţe referitoare la condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie, apreciind că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu cert şi actual. Apelantul-reclamant nu a dovedit care este atitudinea subiectivă a societăţii comerciale, care a cumpărat terenul faţă de împrejurarea că în patrimoniul reclamantului se află dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil.
Prin motivele de apel, N.Ş. învederează că prejudiciul constă în actele emise de către autorităţi, în mod greşit, respectiv certificatul de urbanism, numărul cadastral şi numărul de carte funciară.
Curtea constată că apelantul-reclamant realizează o confuzie între fapta ilicită şi prejudiciu, deoarece actele emise de către autorităţi cu nerespectarea dispoziţiilor legale reprezintă fapta ilicită, iar nu prejudiciul.
Prejudiciul pretins a fi cauzat în patrimoniul reclamantul poate consta în valoarea actuală a terenului.
Cu privire la valoarea de circulaţie a terenului, s-a confirmat susţinerea primei instanţe, în sensul că prejudiciul invocat nu este cert, nici din punct de vedere al existenţei, deoarece, în prezent, în patrimoniul reclamantului se află dreptul de proprietate asupra terenului dobândit printr-un act de vânzare-cumpărare, care se bucură de valabilitate şi autenticitate, iar acest drept nu a fost niciodată contestat de către societatea SC M. SA, care ar putea pretinde un drept de proprietate asupra aceluiaşi teren.
Atitudinea subiectivă a societăţii comerciale menţionate este esenţială atât pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtului V.L.C., cât şi pentru stabilirea răspunderii delictuale a pârâţilor T.C., Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov şi Primăria Comunei Mogoşoaia.
Atâta timp cât prejudiciul este eventual, nefiind sigur că se va produce, nu se poate pune în discuţie angajarea răspunderii delictuale.
Referitor la neaplicarea art. 225 C. proc. civ., s-a reţinut că în situaţia în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde trebuie considerate numai ca început de dovadă scrisă, care urmează a fi completat cu alte probe în vederea stabilirii adevărului.
Astfel, prima instanţă a considerat lipsa de la interogatoriu ca un început de dovadă scrisă şi a acordat relevanţă acestuia în raport de celelalte mijloace probatorii administrate în cauză.
Faptul că apelantul-reclamant nu a administrat şi alte mijloace de probă care să determine admiterea acţiunii promovate reprezintă un aspect care ţine de modul în care partea îşi exercită dreptul de acces la justiţie.
S-a constatat că toate cererile formulate de către N.Ş. au fost analizate în concret de către instanţa de fond, în raport de probele administrate de către reclamant.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, care presupune ca reclamantul să îşi probeze pretenţiile prin administrarea de probe pe care le apreciază pertinente, concludente şi utile cauzei şi că nu se poate imputa instanţelor de judecată "conducerea greşită a procesului sau lipsa probelor pentru dovedirea pretenţiilor".
Dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, consacrat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune accesul la o instanţă, dreptul la apărare, posibilitatea părţii de a administra toate probele legale.
Acest drept nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului ce pot viza necesitatea plăţii unor taxe de timbru sau dispoziţii care să reglementeze procedura de judecată, având în vedere că statele membre se bucură de o marjă de aprecierea în organizarea sistemului judiciar.
În virtutea marjei de apreciere de care beneficiază statul român, în sistemul de drept românesc s-a prevăzut obligaţia celui care face o propunere în faţa judecăţii, să o dovedească, potrivit art. 1069 C. civ.
Astfel, reclamantul trebuia să dovedească faptul producerii evicţiunii dar şi existenţa şi certitudinea prejudiciului.
În cauza de faţă, prima instanţă a examinat cauza în concret, în raport de situaţia de fapt expusă şi dovedită de către apelantul-reclamant, a răspuns la toate susţinerile acestuia şi a aplicat normele de drept incidente în cauză, în raport de situaţia de fapt, stabilită pe baza mijloacelor probatorii administrate, astfel încât nu se poate susţine că nu a fost analizat în concret litigiul dedus judecăţii.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamantul a formulat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea dosarului spre rejudecare instanţei de fond, sau modificarea în tot a hotărârilor pronunţate şi pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată, respectiv obligarea intimaţilor la plata sumei de 5.412.355 lei (RON) - reprezentând prejudiciul format din preţul terenului la momentul efectuării expertizei, iar în subsidiar, angajarea răspunderii contractuale a intimatului V.L.C. şi obligarea acestuia la plata aceleiaşi sume pentru evicţiunea totală, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea motivului de recurs, întemeiat pe art. 304 pct 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel şi cea de fond nu au analizat deloc motivul pentru care a solicitat să se constate angajarea răspunderii delictuale mai înaintea celei contractuale - faptele delictuale ale celor patru pârâţi existând înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 5700 din 12 noiembrie 2004.
Nearătând motivele în fapt şi în drept pentru care s-a reţinut mai întâi răspunderea contractuală, înaintea celei delictuale, în raport de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., se impune anularea hotărârilor pronunţate, casarea deciziei date de instanţa de apel şi de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct 8 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţele de apel şi fond au interpretat greşit actele deduse judecăţii.
Acestea din eroare au reţinut că nu există şi nu justifică prejudiciu decât în cazul unei acţiuni în revendicare împotriva actualului proprietar pentru că ar pierde acel proces.
Orice vânzare a unui imobil, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 36/1995 şi ale Legii nr. 7/1996 - legea cadastrului şi publicităţii imobiliare trebuie făcută publică pentru opozabilitatea faţă de terţi.
Consideră că prejudiciul său constă în faptul că după 4 ani de la cumpărarea unui teren, datorită actelor legale emise de două instituţii publice, în realitate nu a cumpărat nimic, întrucât numărul cadastral şi numărul de Carte Funciară nu există în realitate, deşi au fost emise de către aceeaşi instituţii.
Precizează că, prejudiciul său se compune din valoarea actuală a terenului şi s-a născut din neglijenţa, imprudenţa sau greşeala pârâtelor Primăria Comunei Mogoşoaia şi Oficiul Naţional de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, în complicitate cu pârâţii persoane fizice.
Invocând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arată că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Susţine, că în mod greşit s-a reţinut că nu a fost tulburat în exercitarea prerogativelor sale de proprietate, în raport doar de dispoziţiile art. 1337 C. civ., neluându-se în seamă toate dispoziţiile legale incidente în cauză.
Arată că acest motiv este incident şi prin faptul că deşi instanţa invocă dreptul la un proces echitabil în raport de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta neanalizând în mod echitabil cauza prin prisma neanalizării motivelor de apel invocate şi a probatoriului administrat. Fiind inadmisibil ca în motivarea soluţiei să nu se facă trimitere la probatoriul administrat.
În raport de acelaşi temei legal a arătat că trimiţând reclamantul la acţiunile de uzucapiune şi de revendicare s-au folosit motive străine de cauză, obiectul acţiunii fiind răspunderea civilă-delictuală şi nu constatarea valabilităţii actului de vânzare-cumpărare.
Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a susţinut că cele două forme de răspundere civilă trebuiau analizate în raport de momentul angajării lor şi a efectelor care le-au produs, căci anterior contractului a fost fapta ilicită, iar contractul nu ar fi existat dacă nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită - lipsa unui extras de carte funciară cu un număr cadastral, a unui certificat de urbanism emis de primărie şi a certificatului fiscal, vânzarea nu ar fi putut avea loc, nici măcar notarul nu ar fi întocmit actul deoarece era în afara procedurilor prevăzute de Legea nr. 36/1995.
Instanţa de judecată trebuia să se pronunţe în înfăptuirea actului de justiţie, în virtutea cercetării şi a aflării adevărului - ori în speţă cele două forme de răspundere civilă delictuală şi contractuală au reprezentat două capete de cerere cu care instanţa a fost învestită şi asupra cărora trebuia să se pronunţe, iar cheia soluţionării speţei este aceea că în lipsa faptei delictuale nu ar fi contractat, ori instanţa trebuia să analizeze substanţa acestor instituţii de drept.
Solicită analizarea temeinică a situaţiei de fapt şi de drept descrisă prin apărătorii săi, care deşi a fost făcută, a trecut neobservată de instanţele de judecată, deşi a probat pe parcursul judecaţii cu un probatoriu complex.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
1. Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a analizat de loc motivul prin care a solicitat să se constate angajarea răspunderii delictuale mai întâi celei delictuale.
În raport de acest motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurent, modificarea sau casarea unui hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art 105 alin. (2) C. proc. civ.
Dispoziţiile C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură. Textul menţionat vizează două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor legale şi întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent.
Faţă de aceste dispoziţii legale, recurentul reclamant nu a arătat care anume reguli de procedură sunt încălcate şi cum sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru a atrage incidenţa acestui text, astfel că, această critică nu poate fi reţinută.
2. În raport de dispoziţiile prevăzute în art. 307 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că netulburarea prerogativelor sale de proprietar s-a reţinut doar în raport de dispoziţiile art. 1337 C. civ., şi deşi s-a invocat dreptul la un proces echitabil chiar instanţa de apel l-a încălcat prin neanalizarea motivelor de apel şi a probelor administrate, iar prin referirea la acţiunile în revendicare şi uzucapiune s-au adus motive străine de cauză.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează situaţia în care, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ., reglementează obligaţia de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.
Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 295 C. proc. civ., nepronunţarea instanţei de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel, este nelegală.
Verificând decizia recurată, în raport de dispoziţiile legale menţionate, se constată că instanţa de apel a justificat soluţia de menţinere a sentinţei apelate, motivând în fapt şi în drept soluţia pentru fiecare capăt de cerere, respectând prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Făcând referire la dispoziţiile care reglementează dreptul la un proces echitabil, la principiul disponibilităţii în procesul civil, instanţa a urmărit să realizeze o motivare care să constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, în mod greşit considerând recurentul că prin antamarea explicaţiilor cu privire la efectele acţiunilor în revendicare, rezoluţiune sau uzucapiune, hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.
3. Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit s-au interpretat actele deduse judecăţii, întrucât, există şi se justifică prejudiciul său, care este născut din greşeala sau imprudenţa pârâţilor şi îl reprezenta valoarea actuală a terenului.
Motivul invocat de recurentul reclamant vizează situaţia în care instanţa interpretând actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În raport de aceste prevederi legale, recurentul reclamant nu a arătat care este actul ce a fost interpretat greşit şi în ce constă denaturarea acestuia, prin indicarea vreunui pasaj sau termen din conţinutul acestuia, pentru a se putea exercita controlul în recurs. Prin urmare nici acest motiv nu poate fi reţinut.
4. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a susţinut în esenţă că cele două forme de răspundere civilă trebuiau analizate în raport de momentul angajării lor şi a efectelor pe care le-au produs, arătând că anterior contractului a fost fapta ilicită, iar contractul a existat pentru că au fost săvârşite faptele ilicite. A apreciat că cele două forme de răspundere au învestit instanţa cu soluţionarea lor, instanţă care însă, în virtutea cercetării şi aflării adevărului nu s-a pronunţat în înfăptuirea actului de justiţie.
Acest ultim motiv de recurs invocat de recurentul reclamant se referă la situaţia în care hotărârea atacată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Deşi nu arată în mod explicit dacă prin redactarea hotărârii s-a aplicat corect sau nu legea, ori care anume dispoziţii legale aplicabile speţei au fost încălcate sau aplicate greşit, recurentul a arătat însă în mod constat, în cadrul motivelor de recurs că este nemulţumit de faptul că instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond prin care s-a reţinut că, în principal, trebuia analizată răspunderea contractuală a vânzătorului V.L.C., pentru evicţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ., şi în subsidiar, răspunderea delictuală a celor 3 pârâţi, în raport de art. 998 - 999 C. civ.
Cu privire la această problemă, respectiv a opţiunii între acţiunea contractuală şi cea delictuală, în practica judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părţi a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale.
Răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme, răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator, prin urmare, ori de câte ori avem de a face cu un contract valabil încheiat se va angaja răspunderea contractuală.
Responsabilitatea contractuală poate fi invocată numai de către părţile contractante şi ia naştere pentru încălcarea obligaţiilor conţinute în contract. (Tratat de drept civil - C.Stătescu şi C. Bîrsan)
În situaţia existenţei acestui raport contractual, neexecutarea obligaţiei contractuale, în speţă, de a asigura liniştita posesie şi folosinţă a lucrului vândut, determină angajarea răspunderii contractuale.
În respectarea acestui principiu, instanţa de apel a considerat, în mod legal, că trebuia analizată mai întâi răspunderea contractuală.
Cu privire la răspunderea delictuală a celorlalţi pârâţi, un alt principiu adoptat în practica judecătorească, este acela că nu este posibilă nicio combinare în cadrul unei acţiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar la răspunderea delictuală, după ce a fost utilizată acţiunea contractuală pentru a obţine despăgubiri.
În privinţa prejudiciului, recurentul reclamant arată că acesta îl reprezintă valoarea actuală a terenului.
Pentru a putea fi reparat prejudiciul trebuie ca acesta să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, adică să se fi produs şi să poată fi dovedit; să fie determinat, adică să poată fi apreciat sub aspect pecuniar; să fie direct, adică să fie consecinţa directă a faptului generator; să fie actual şi nu viitor.
În speţă, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prejudiciului deoarece, în patrimoniul reclamantului se află dreptul de proprietate asupra terenului dobândit prin actul de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a procedat în mod legal, deoarece acest drept subiectiv al reclamantului nu a fost tulburat şi nici contestat la data introducerii acţiunii.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentului reclamant de analizare a situaţiei de fapt aşa cum a fost descrisă de apărătorii săi, şi dovedită cu un probatoriu complex, se constată că faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ, care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Pe de altă parte, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului reclamant cu privire la neînfăptuirea actului de justiţie, deşi în virtutea cercetării şi a aflării adevărului instanţa trebuia să se pronunţe asupra celor două forme de răspundere civilă delictuală şi contractuală ce au reprezentat două capete de cerere cu care instanţa, apare ca o încălcare a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
Textul art. 129 C. proc. civ. prevede cele mai importante forme de manifestare a principiului rolului activ al judecătorului şi a principiului aflării adevărului şi aceasta pentru că sarcina de soluţionare a cauzelor civile a fost încredinţată autorităţii judiciare.
Aceasta are esenţialmente obligaţia de a pronunţa hotărâri care să reflecte o soluţionare justă şi principială a cauzelor, iar textul legal citat consacră prevederile principiului adevărului şi ale principiului disponibilităţii.
Analizând pe rând cele două tipuri de răspundere civilă, arătând de ce este prioritară răspunderea contractuală faţă de cea delictuală, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, în respectarea acestor principii, reclamantul fiind cel care stabileşte cadrul procesual, respectiv limitele învestirii.
Instanţa a analizat şi s-a pronunţat strict asupra cererii formulate de reclamant aşa cum a fost formulată şi ulterior precizată.
Faptul că în cauză nu s-a reţinut niciuna din răspunderile civile solicitate de acesta nu-i este imputabil instanţei.
Pentru aceste motive, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.Ş. împotriva Deciziei nr. 106A din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6147/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6220/2012. Civil → |
|---|
