ICCJ. Decizia nr. 6226/2012. Civil. Legea 10/2001. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6226/2012
Dosar nr. 49133/3/2009
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanţii S.M. şi S.M.A. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 30.026.798 ROL reprezentând contravaloarea preţului de piaţă al apartamentului de la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. N., sector 2 şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au fost chiriaşi în apartamentul ce face obiectul litigiului, compus din 4 camere, dependinţe, garaj, cu o suprafaţă utilă de 168,52 mp, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în schimbul unui preţ de 30.026.798 ROL; la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare au depus toate diligenţele pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului, contractul de vânzare-cumpărare fiind transcris în Registrul de transcripţiuni sub nr. 17205 din 26 noiembrie 1996.
Anterior cumpărării, prin Sentinţa civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicare promovată de N.A.M.V., în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, fiind obligat acesta din urmă să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din str. N. Ulterior, s-a admis o cerere de îndreptare eroare materială, în sensul că s-a restituit imobilul din str. N. şi nu de la nr. 52.
Prin Sentinţa civilă nr. 5828 din 21 mai 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosar nr. 7367/1999 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta N.A.M.V., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, sentinţa rămânând irevocabilă prin Decizia nr. 604 din 18 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosar nr. 4504/2005. Prin Sentinţa civilă nr. 4701 din 21 mai 2008 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti în Dosar nr. 2715/300/2008, s-a dispus evacuarea reclamanţilor din imobil.
Au susţinut că în cauză sunt incidente disp. art. 1337 - 1344 C. civ., potrivit cu care vânzătorul lucrului este răspunzător pentru evicţiune, deci să plătească excedentul de valoare al apartamentului, faţă de faptul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru evicţiune, respectiv: cauza evicţiunii este anterioară vânzării, provenind din momentul preluării de către stat a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950; tulburarea produsă de terţ este de drept, reclamanţii pierzând dreptul de dispoziţie asupra imobilului şi necunoscând cauza evicţiunii. Aceste dispoziţii se coroborează cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 şi art. 18 din Legea nr. 1/2009.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 331 din 18 februarie 2011, a admis în parte cererea reclamanţilor, a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 120.768 RON, reprezentând contravaloare preţului reactualizat.
A respins celelalte pretenţii, ca nefondate.
A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, str. N. sector 2, Bucureşti prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, în condiţiile Legii nr. 112/1995; acest drept de proprietate a fost desfiinţat ca urmare a pronunţării Sentinţei civile nr. 5828 din 21 mai 2001 de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului reclamanţilor motivat de împrejurarea că la momentul încheierii contractului nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, în sensul că bunul nu mai era în patrimoniul vânzătorului fiind restituit urmare a admiterii acţiunii în revendicare, iar cumpărătorii au fost de rea-credinţă la cumpărare întrucât nu au verificat situaţia juridică a imobilului.
În ce priveşte solicitarea de restituire a preţului actualizat, prima instanţă a reţinut că titlul reclamanţilor a fost desfiinţat, astfel încât potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este răspunzător faţă de cumpărător pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, evicţiune ce atrage restituirea preţului în temeiul art. 1341 C. civ. A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (legea specială), potrivit cu care restituirea preţului actualizat se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Astfel, tribunalul a apreciat că este întemeiată doar în parte cererea reclamanţilor, respectiv în ce priveşte pretenţiile privind restituirea sumei reprezentând preţul încasat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, actualizat cu indicele de inflaţie.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., faţă de soluţia dispusă în cauză, instanţa a obligat pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Reclamanţi au susţinut în apel că tribunalul a analizat superficial materialul probator şi situaţia de fapt, hotărârea fiind astfel nemotivată.
O altă critică adusă soluţiei instanţei de fond a vizat modalitatea în care s-a dispus restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-au făcut reclamanţii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice fiind obligat doar la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.
Instanţa, deşi a admis în parte acţiunea reclamanţilor, respectiv primul capăt de cerere, a acordat drept cheltuieli de judecată doar onorariul pentru expertiza efectuată în cauză, nu şi onorariul de avocat, pe care, eventual, în situaţia în care a admis doar parţial acţiunea, putea să-l diminueze, conform depoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dar nu să îl ignore cu desăvârşire.
Reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată integrale, inclusiv onorariul de avocat.
Pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea primei instanţe pe următoarele aspecte: a greşitei respingeri a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român; a cererii de chemare în garanţie şi cu privire la cheltuielile de judecată, el neavând culpă procesuală.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 191 A din 23 iunie 2011 a respins ambele apeluri.
Curtea a reţinut că reclamanţii au ignorat puterea de lucru judecat de care se bucură Sentinţa civilă nr. 5828/2001 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, sentinţă devenită irevocabilă prin respingerea căilor de atac prin Decizia civilă nr. 2033/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi Decizia civilă nr. 604/2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.
Prin menţionata sentinţă, ca şi prin hotărârile ce s-au pronunţat în soluţionarea căilor de atac ce s-au promovat împotriva ei, a fost analizată apărarea prin care reclamanţii (din prezenta cauză) au susţinut că au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a cărui valabilitate a fost contestată în acel litigiu.
O hotărâre intrată în puterea lucrului judecat se bucură de prezumţia irefragabilă de adevăr şi incontestabilitate, astfel că aspectele asupra cărora s-a statuat prin aceasta nu mai pot face obiect al unei noi evaluări în cadrul unor judecăţi ulterioare.
Ca atare, în respectul prezumţiei absolute menţionate, care corespunde efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum aceasta îşi găseşte expresie în prevederile art. 1201 C. civ., prima instanţă nu putea să procedeze, în cauza pendinte, la o nouă judecată asupra existenţei sau nu a bunei-credinţe a reclamanţilor la încheierea menţionatului contract de vânzare-cumpărare, ca fiind ţinută a da eficienţă concluziei la care s-a ajuns în litigiul anterior, în cadrul căruia s-a analizat această chestiune, ca o apărare de natură a salvgarda contractul de vânzare-cumpărare de la sancţiunea nulităţii.
Pentru aceleaşi considerente, Curtea a apreciat că nu poate proceda la reanalizarea bunei sau relei-credinţe manifestate de reclamanţi la momentul la care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 0827/1996.
În mod judicios prima instanţă a analizat cererea de despăgubire formulată de reclamanţii în calitate de persoane al căror contract de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost ulterior desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă pentru motivul că vânzarea-cumpărarea a constituit o operaţiune speculativă, având o cauză ilicită - în lumina prevederilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 (care reglementează ipoteza în care contractele au fost desfiinţate pentru încheierea lor cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995) şi nu a prevederilor art. 501 din acelaşi act normativ (care se referă la o situaţie deosebită de cea a apelanţilor, respectiv la situaţia în care contractele au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995).
În ce priveşte dreptul ce s-a stabilit în favoarea reclamanţilor, prin Sentinţa civilă nr. 5828/2001 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, de a primi de la Primăria Municipiului Bucureşti despăgubiri la nivelul valorii de circulaţie a apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 0827/1996, instanţa de apel a apreciat că instanţele de control judiciar au constatat, cu putere de lucru judecat, nelegalitatea respectivei concluzii a primei instanţe, astfel că sentinţa a fost schimbată sub acest aspect.
Pe cale de consecinţă, fiind reformată în căile de atac, soluţia menţionată nu mai poate produce vreun efect juridic, şi, astfel, nu poate fi reţinută ca un argument pertinent în fundamentarea pretenţiei reclamanţilor din litigiul pendinte, de a fi despăgubiţi la nivelul valorii de circulaţie al apartamentului.
În ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în primă instanţă în cuantum total de 800 RON, Curtea a apreciat că acestea sunt îndestulătoare pentru sancţionarea culpei procesuale a pârâtului, corespunzător limitelor în care acesta a căzut în pretenţii şi în lumina prevederilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., prin raportare atât la onorariul de asistenţă juridică, cât şi la onorariul de expertiză ce au fost achitate de reclamanţi.
Curtea a avut în vedere atât faptul că proba cu expertiză administrată în cauză a avut mai multe obiective, dintre care unele nu au corespondent într-o soluţie de admitere, ca temeinic formulate, a pretenţiilor reclamanţilor (şi anume cel referitor la determinarea valorii de circulaţie a imobilului, care a fost şi cel mai complex în economia lucrării întocmite de expert) cât şi împrejurarea că formularea şi susţinerea, prin apărător, a unor pretenţii ce s-a constatat a fi făcute cu neobservarea unor dispoziţii clare ale legii speciale, a principiului general de drept specialia generalibus derogant, cât şi a consecinţelor autorităţii lucrului judecat nu pot justifica antrenarea obligaţiei pârâtului de a suporta cheltuielile făcute pentru asistenţa juridică de care reclamanţii au beneficiat în aceste coordonate.
Cu privire la apelul declarat de pârâtul Statul Român, Curtea a reţinut că în primă instanţă acesta nu a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Susţinând lipsa legitimării sale procesual pasive, pârâtul a ignorat principiul general de drept specialia generalibus derogant, principiu în puterea căruia dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică cu precădere faţă de reglementările de drept comun din materia relativităţii efectelor contractului, a efectelor nulităţii actului juridic, respectiv aceea a răspunderii pentru evicţiune.
Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J., pe calea recursului în interesul legii, acest principiu de drept operează şi în raportul dintre Legea nr. 10/2001 (lex specialia) şi dreptul comun, chiar dacă nu este expres prevăzut de legea specială.
În condiţiile în care situaţia concret dedusă judecăţii prin acţiunea promovată de reclamanţii S.M. şi S.M.A. se circumscrie în mod neechivoc celei reglementate prin actul normativ special menţionat, dispoziţiile de drept comun nu îşi mai pot găsi aplicare, ele fiind înlăturate de reglementarea din legea specială în puterea menţionatului principiu de drept.
Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 reglementează entitatea în raport de care este recunoscut dreptul substanţial al chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate de a primi despăgubiri la nivelul preţului actualizat sau, după caz, al valorii de circulaţie al locuinţei, entitatea în sarcina căreia a fost reglementată obligaţia efectuării unor asemenea plăţi căpătând în mod necesar, în plan procesual, legitimare procesual pasivă.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat această excepţie nefondată.
Nici al doilea motiv de apel nu a fost găsit fondat întrucât pârâtul nu a formulat în primă instanţă o cerere de chemare în garanţie a SC A. SA.
Faţă de limitele impuse prin art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. pentru judecata în apel - în sensul că "în apel (…) nu se pot face alte cereri noi" - Curtea a constatat caracterul inadmisibil al solicitării pârâtului de a se dispune, de către instanţa de apel, admiterea cererii de chemare în garanţie a SC A. SA.
Cât priveşte obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilită de prima instanţă în sarcina pârâtului, Curtea a constatat că aceasta este consecinţa unei judicioase aplicări a prevederilor art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală a pârâtului fiind deplin dovedită în limitele în care aceasta a căzut în pretenţii faţă de acţiunea promovată de părţile adverse, fără a mai fi posibil a se analiza culpa procesuală din perspectiva unor reglementări ce ar readuce în discuţie dreptul substanţial ce a format obiectul judecăţii.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii S.M., S.M.A. şi pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, recurenţii invocând motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamanţii au făcut istoricul litigiului şi au dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:
Au reclamat faptul că ei, în calitate de chiriaşi, au cumpărat imobilul situat la adresa din str. N., sector 2, Bucureşti, în baza Legii nr. 112/1995 şi nu imobilul aflat la nr. poştal 52.
Prin Sentinţa civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosar nr. 5697/1994, a fost admisă acţiunea reclamantei N.A.M.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al municipiului Bucureşti, care a fost obligat să-i lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Bucureşti, str. N., sector 2.
Instanţele au constatat eronat că produce efecte, în cauză autoritatea de lucru judecat a acestei hotărârii, care privea un imobil de la altă adresă poştală, chestiune care nu a fost pe deplin lămurită prin îndreptarea sentinţei tribunalului.
În baza Sentinţei civile nr. 6675 din 28 iunie 1994, prin care lui N.A.M.V. i s-a atribuit imobilul din str. N., s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 5828 din 21 mai 2001, prin care s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare ce viza apartamentul de la parterul imobilului din str. N.
Instanţa de judecată nu a dat dovadă de o minimă diligenţă în a compara adresa imobilului ce fusese retrocedat (str. N.), cu cea a imobilului în care se afla apartamentul pentru care aceasta solicitase sa se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare (str. N.).
Îndreptarea de eroare materială a fost făcută după ce se produseseră consecinţe juridice întrucât prin Sentinţa civilă nr. 5828 din 21 mai 2001 se constatase nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, susţin recurenţii, au făcut demersuri pentru a afla situaţia juridică a imobilului din str. N., cu privire la care nu erau cereri de revendicare sau litigii pe rol, astfel încât nu puteau fi acuzaţi de rea-credinţă, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Totodată, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta a fost transcris la Judecătoria Sector 2 Bucureşti, Serviciul de transcrieri, în registrul de transcripţiuni, sub nr. 17205 din 26 noiembrie 1996, neexistând înregistrată vreo sarcina asupra imobilului, ceea ce ar fi condus la refuzul transcrierii sale.
Instanţa de apel nu trebuia să se cantoneze în mod arid, simplist, la a face referire doar la efectele autorităţii de lucru judecat, ci trebuia să se facă o apreciere de ansamblu asupra situaţiei reale de fapt. Şi constatând buna lor credinţă să le acorde valoarea de circulaţie a imobilului de care au fost evinşi.
Atât timp cât după ce s-a anulat irevocabil contractul de vânzare-cumpărare s-a stabilit, prin îndreptarea unei erori materiale, ca N.A.M.V. indicase imobilul din str. N., iar în scripte figura imobilul din str. N., reiese indubitabil că au fost de bună-credinţă, iar instanţele de fond trebuiau să aprecieze acest fapt în lumina tuturor probelor administrate, cu o serioasă analiză a lor, ceea ce nu au făcut.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea petitului referitor la obligarea pârâţilor la plata valorii de circulaţie a apartamentului situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. N., sector 2, respectiv suma de 335.961 euro, constituită din suma de 192.303 euro valoarea de circulaţie a construcţiilor şi suma de 143.658 euro valoarea terenului de sub construcţie, în suprafaţă de 186,69 mp, aşa cum rezulta din raportul de expertiză tehnică judiciară de evaluare a apartamentului, întocmită în cauză de expert P.V.A., şi cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat următoarele:
Instanţa de apel în mod eronat a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a menţinut obligarea acestuia, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei reprezentând contravaloarea preţului reactualizat.
Instanţele au săvârşit o gravă confuzie între Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice, obligând la plata în nume propriu a Statului Român pentru obligaţiile personale ale reprezentantului acestuia în justiţie.
În prezenta cauză, Statul Român prin Ministerului Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă dreptului reclamanţilor la a obţine despăgubiri, şi cel care a stat în judecată în calitate de pârât, şi anume Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A arătat că nu are calitate procesuală pasivă şi pentru faptul că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare constatat nul, fiind terţ.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie speciala contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Susţine că dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la achitarea preţului actualizat, întrucât este evident că instituţia Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu este una şi aceeaşi cu cea a Ministerului Finanţelor Publice şi nici nu ar putea fi vreodată confundate.
Cel care poate fi obligat eventual la restituirea preţului actualizat numai în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 este Ministerul Finanţelor Publice şi nicidecum Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Recurentul pârât susţine că instanţa a încălcat aceste dispoziţii legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ această teză, iar instanţa, prin pronunţarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.
Prin urmare, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă Municipiul Bucureşti), nicidecum Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi având în vedere dispoziţiile imperative prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
De altfel, instanţa de fond, obligând Statul Român la plata preţului la valoarea de circulaţie, încalcă şi normele referitoare la repartiţia bugetară, deoarece contul din care se fac plăţi pentru obligaţiile statului român nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
O alta critică adusă hotărârii instanţei de apel o reprezintă faptul că în mod greşit a respins cererea de chemare în garanţie a SC A. SA.
SC A. SA a încasat un comision de 1% din preţul achitat de reclamanţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, iar instanţa de apel trebuia să admită cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva paratei SC A. SA, precum şi obligarea acesteia la plata comisionului încasat, în condiţiile în care a menţinut obligaţia de plată a Statului Român la valoarea preţului reactualizat.
În conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de modificare a Legii nr. 112/1995, unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată.
Prin urmare, consideră că instanţa trebuia să dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispoziţiile normative mai sus invocate, să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului şi nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi să oblige partea care a încasat comisionul, să îi restituie din preţul actualizat.
Ultima critică vizează menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice.
Susţine că Ministerul Finanţelor Publice nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, chiar dacă va fi obligat la plata preţului actualizat, deoarece culpa procesuală aparţine Primăriei municipiului Bucureşti prin SC A. Cotroceni SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996.
Mai mult, dacă se va trece peste acest argument, consideră că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatarul sau SC A. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanţii, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Analiza instanţei de recurs:
Recursul formulat de reclamanţi este nefondat pentru următoarele considerente:
În condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ., o hotărâre irevocabilă se bucură de prezumţia absolută de adevăr a celor judecate, principiu exprimat prin adagiul res iudicata pro veritate habetur, astfel încât aspectele soluţionate prin aceasta nu mai pot fi repuse în discuţie într-un proces ulterior.
Astfel, ca efect pozitiv al lucrului judecat, aceasta poartă asupra modalităţii în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, ce se impune într-un al doilea proces, în legătură cu chestiunea litigioasă, anterior tranşată, fără posibilitatea de a o mai contrazice.
Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca o prezumţie legală absolută irefragabilă de art. 1201 C. civ. şi ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, de art. 166 C. proc. civ.
De principiu, instanţa trebuie să dea eficienţă prezumţiei de lucru judecat, care, fără a fi o excepţie de natură a paraliza noul litigiu, o obligă ca, în soluţionarea lui, să ţină seama de hotărârile anterioare, în măsura în care privesc chestiuni litigioase care se repun în discuţie.
Recurenţii-reclamanţi pretind că Sentinţa civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a admis acţiunea în revendicare a fostei proprietare nu ar fi putut produce efecte juridice în ceea ce priveşte titlul lor, întrucât viza imobilul situat la un alt număr poştal, respectiv nr. 52 şi nu imobilul de la nr. 59, acesta din urmă făcând obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 0827/1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Din acest punct de vedere recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ilegală, deoarece a reţinut că a fost dezlegată irevocabil chestiunea relei lor credinţe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, deşi Judecătoria sectorului 2 Bucureşti constatând nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare, prin Sentinţa civilă nr. 5828 din 21 mai 2011, nu a cercetat situaţia de fapt şi probele cauzei.
Această critică nu poate fi însă primită atât timp cât prin Sentinţa civilă nr. 5828 din 21 mai 2011, anterior menţionată, s-a reţinut că reclamanţii nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 0827 din 7 noiembrie 1996 pentru nerespectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995, iar această hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă, nefiind schimbată soluţia în căile de atac.
Pe de altă parte, definitivă şi irevocabilă a rămas şi încheierea din 19 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în Sentinţa civilă nr. 6675 din 28 iunie 1994 în sensul că numărul poştal al imobilului revendicat de N.A.M.V. este nr. 59 şi nu 52, cum din eroare se trecuse în dispozitiv, deşi în considerentele sentinţei se face vorbire de nr. 59.
Contrar, însă, susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, în litigiul anterior dintre părţi s-a cercetat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi s-a stabilit cu putere de lucru judecat că ei, dobânditorii din contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, care priveşte imobilul în litigiu, au fost de rea-credinţă.
Faţă de Sentinţa civilă nr. 5828 din 21 mai 2011 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat atât reaua-credinţă a cumpărătorilor, cât şi eludarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 la contractare, situaţia reclamanţilor se încadrează în ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, menţinută şi de modificările aduse acesteia prin Legea nr. 1/2009.
În consecinţă, soluţia instanţei de apel de a obliga pârâtul la plata preţului actualizat al imobilului în condiţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este corectă, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte criticile prin care reclamanţii tind la reconfigurarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond acestea nu mai pot face obiect ala analizei în recurs şi, prin urmare, Înalta Curte nu poate reevalua aceste aspecte de fapt, în urma abrogării motivului de casare ce permitea o astfel de examinare, motiv prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. şi abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul formulat de pârât este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică vizează greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, iar nu Statului Român reprezentat de acest minister.
Coroborând dispoziţiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, care dispune în sensul că acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ, cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că această critică este formală. Spiritul legii de reparaţie consacră obligaţia Statului Român de reparare a prejudiciilor suferite de persoane ca urmare a abuzurilor săvârşite de stat, prin instituţiile sale. Obligaţia proprie a Ministerului Finanţelor Publice de restituire a preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită ca urmare a constituirii unui fond extrabugetar special la dispoziţia acestui minister. Aşadar, Ministerul Finanţelor Publice este obligat la restituirea preţului în considerarea calităţii sale de reprezentant general al Statului Român, iar executarea obligaţiei revine acestei entităţi, independent de împrejurarea că a stat în judecată în nume propriu, ori în calitate de reprezentant.
În acelaşi timp, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost corect soluţionată de instanţele de fond şi apel.
Deşi susţinerea acestuia că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, încheiat între reclamantă şi SC A. SA, în calitate de mandatar al Primăriei municipiului Bucureşti, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din lege, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice şi obligaţia sa de plată rezultă, aşadar, din poziţia sa juridică de reprezentant legal al Statului şi din dispoziţiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă derogatorie de la dreptul comun, unde obligaţia de garanţie se instituie în persoana vânzătorului.
În condiţiile în care, prin voinţa legiuitorului, s-a stabilit subiectul de drept care va face restituirea preţului în situaţiile particulare ce intră în sfera de aplicare a normei juridice speciale anterior menţionate, această normă dobândeşte prevalenţă faţă de regula de drept comun, astfel că în baza ei se justifică, în cauză, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului actualizat.
Legea specială prevede posibilitatea de recuperare a preţului imobilului de către chiriaşii-cumpărători, în situaţia în care foştii proprietari au obţinut imobilul printr-o acţiune în revendicare, concretizată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Astfel, art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 defineşte noţiunea de desfiinţare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă, prin voinţa legiuitorului şi ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriaşului-cumpărător al bunului, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Prima critică formulată de pârât, în ceea ce priveşte lipsa calităţii sale procesuale pasive este nefondată având în vedere şi că Ministerul Finanţelor Publice este instituţia obligată prin lege să restituie sumele avansate de foştii chiriaşi şi tot ea va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanţa consfinţită prin hotărârea judecătorească.
Nici cea de a doua critică nu este fondată.
Deşi contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către reclamanţi cu Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată de SC A. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziţiei asupra imobilului a fost statul, având în vedere că vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea specială dată tocmai în realizarea politicilor sociale stabilite de stat.
În lipsa actului normativ menţionat, unitatea administrativ-teritorială, prin intermediul regiei de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal de imobil.
Împrejurarea că prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, atrage calitatea procesual pasivă, în speţa de faţă, a Ministerului Finanţelor Publice - în nume propriu, acesta fiind şi plătitorul faptic al despăgubirilor (preţul actualizat sau preţul de piaţă al imobilului) la care este obligat statul.
Este real că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).
Prin urmare, răspunderea Ministerului Finanţelor Publice în raportul juridic dedus judecăţii este o răspundere legală, iar nu una contractuală, aşa cum se susţine. De aceea, nu sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privind evicţiunea, întrucât temeiul juridic al pretenţiilor se regăseşte în dispoziţiile legii speciale care cuprinde reglementări specifice, de natură a înlătura norma generală.
A respinge acţiunea pe excepţia formală invocată de recurentul-pârât şi a obliga reclamanţii să reia procesul în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, este o sarcină disproporţionată pentru aceştia, care ar prelungi durata litigiului peste termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze, mai ales în situaţia în care rezultatul demersului jurisdicţional vizează acelaşi rezultat ca şi în cauza de faţă, aşa cum s-a statuat în numeroase cauze din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la acest aspect.
Pe de altă parte, trebuie menţionat că reclamanţii, în raport de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, au devenit titularii unui bun, respectiv al unui drept de creanţă, care trebuie executat împotriva Statului Român, prin instituţiile abilitate, respectiv Ministerul Finanţelor Publice.
Nici critica privitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie a SC A. SA nu poate fi primită în raport de argumentele instanţei de apel care a reţinut că nu a fost formulată o astfel de cerere în primă instanţă şi că în apel nu se pot face cereri noi, condiţie impusă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Pe de altă parte, unitatea specializată era obligată să reţină comisionul de 1% la vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 (în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de modificare a Legii nr. 112/1995), plata comisionului reprezentând contravaloarea muncii prestate de aceasta în calitate de mandatar.
SC A. SA a acţionat, deci, în baza unui mandat legal a cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare-cumpărare sau de evingerea cumpărătorului, prin admiterea acţiunii în revendicare, contractul său de mandat nefiind desfiinţat.
Nici susţinerile privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată nu sunt fondate, din moment ce pârâtul este parte căzută în pretenţii şi trebuie să suporte cheltuielile de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, în baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.M., S.M.A. şi pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 191A din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6223/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6227/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii,... → |
|---|
