ICCJ. Decizia nr. 65/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 65/2012
Dosar nr. 780/115/2010
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 741 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.P. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului, echivalentul în lei, la data efectuării plăţii, a sumei de 15.000 Euro.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere că mama reclamantului, L.E., de etnie germană, la vârsta de 19 ani a fost inclusă într-un detaşament de muncă forţată şi strămutată în Ucraina pe o perioadă de 5 ani (din ianuarie 1945). Aici a fost obligată să lucreze într-o mină de cărbuni, în condiţii extrem de grele şi a locuit în barăci de lemn, fără încălzire.
Instanţa a constatat că reclamantul beneficiază de despăgubiri, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută şi în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P.
Apelul a fost admis prin Decizia civilă nr. 208 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara şi în consecinţă, schimbată sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi mama reclamantului a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 și până în ianuarie – februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Ca atare, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În consecinţă, Curtea a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă și la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei, arătând că din spiritul Legii nr. 221/2009 respectiv, al dispoziţiilor art. 3 şi 5 din acest act normativ rezultă că măsura dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, precum şi deportarea în străinătate îndeplinesc condiţiile pentru plata despăgubirilor morale solicitate.
S-a arătat că prin hotărârea nr. 2542/1991 emisă în baza Decretului nr. 118/1990, s-a acordat mamei recurentului o indemnizaţie lunară şi că neacordarea despăgubirilor morale, în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, descendenţilor de gradul I şi II, ai persoanelor deportate în străinătate la muncă silnică reprezintă o discriminare faţă de acordarea acestor despăgubiri condamnaţilor politic.
Criticile recurentului, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar au caracter nefondat, potrivit următoarelor considerente:
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, situaţia autoarei , aceea de deportată pe criterii etnice într-o unitate de muncă de pe teritoriul U.R.S.S., nu atrăgea aplicabilitatea măsurilor reparatorii avute în vedere de Legii nr. 221/2009.
Actul normativ special menţionat a avut ca obiect de reglementare, sub aspectul despăgubirilor morale acordate, condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Aşa cum rezultă din conţinutul art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, pentru a fi vorba de condamnare sau măsură administrativă cu caracter politic, este necesar ca faptele săvârşite care au atras sancţiunile respective să fi avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
În speţă însă, măsura dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu într-o unitate de muncă forţată din URSS, nu a fost luată de organele represive ale statului comunist ca reacţie faţă de o eventuală atitudine de împotrivire a autoarei reclamantului la adresa regimului (de altfel, măsura a fost dispusă în ianuarie 1945, anterior instaurării regimului comunist).
Împrejurarea că, în considerarea unui criteriu etnic (apartenenţa de naţionalitatea germană), la solicitarea autorităţilor sovietice de ocupaţie, s-a dispus deportarea, nu deschide reclamantului calea acţiunii în daune morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 întrucât scopul reglementării nu a vizat angajarea răspunderii statului pentru orice fel de acţiuni.
Susţinerea recurentului potrivit căreia, prin neacordarea daunelor morale, s-ar crea o situaţie discriminatorie faţă de cei condamnaţi politic nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.
Pe de o parte, argumentul pentru care instanţa a constatat lipsa îndreptăţirii la despăgubiri morale, nu a constat în aceea că ar fi fost vorba de o măsură administrativă iar nu de o condamnare politică, ci în inexistenţa caracterului politic al măsurii deportării.
Pe de altă parte, prin intervenţia organului de jurisdicţie constituţională (conform deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2011), s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituia temeiul acordării daunelor morale, considerându-se în esenţă, că textul de lege menţionat introducea o reglementare paralelă cu cea existentă deja (prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999) şi că avea o redactare prea vagă, încălcând regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice.
De asemenea, printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 789/7.11.2011) s-a stabilit că efectele deciziilor Curţii Constituţionale se produc şi asupra acţiunilor aflate în curs de desfăşurare, cu rezerva situaţiilor în care se pronunţase deja o hotărâre definitivă, de confirmare a dreptului, la data publicării deciziei în M. Of. (ipoteză în care, evident, nu se afla reclamantul).
Rezultă că şi sub acest aspect, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la discriminare sunt lipsite de fundament.
Văzând toate considerentele expuse anterior, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.P. împotriva deciziei nr. 208 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 68/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 628/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
